Rătăcit printre oameni
Carmen Gigârtu
Era
un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul
lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care semănă cu a soarelui.Se
furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic
roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta
soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de
cer.Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.
Vroia
să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le
spună că le iubeşte.
Se
simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor.
Era
ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume.
Lumea în care era,lumea în care venise nu era a lui.Ştia, simţea asta cu toata
fiinţa lui micuţă.Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul pe
care-l vede. Simte că el este altfel.Chipul acela îi pare străin la fel ca
lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar
nu reuşeşte .
Pe
la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital.În timpul operaţiei a visat un
bătrân frumos îmbracat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l
dincolo de norii diafani şi pufoşi.
Au
ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi energie care strălucea ca artificiile.
Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu
dragoste.
O,
ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu
scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală!
Era
ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că
acolo este casa lui.
Genele
se deschid din îmbrăţişarea lor şi se trezeşte într-un salon de spital cu
gâtul bandajat.
Din
ochişorii lui căprui curg două boabe de rouă.
Nu,
nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu
care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să
fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori.
Aici,
în lumea oamenilor se simte rătăcit.......
După
şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici.Bunicii erau
nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu
mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei , unde îşi înălţau crengile către
cer nişte anini seculari.
În
timp ce mioarele păşţeau a început să vorbească cu un firicel de iarbă
stingher.
_Firicel
de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi?
_Aici
am răsărit.
-Cine
are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie?Cine te încalzeşte? Cine te
iubeşte?
-Roua
mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte.
_Firicelul
meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel
de iarbă.....
_Nu
poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti....
_Nu,
nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un
firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea.
_O,
iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă
spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult.
_Ştiu
firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui.
_A,
deci şi tu il cunosti?
_Nu
îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu.
_Firicel,
ştii, eu par om, dar simt că nu sunt .
_Dacă
ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici
nu te-ai fi uitat la mine.
_Tu
ştii cine sunt eu?
-Nu.Dar,
tu, ştii cine eşti?
_Nu,
nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer.........
Şi
pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine...Ele mai au o
strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsec peste tot, şi în
firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile
de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.
O,
ce dor îmi este de steluta mea !
_Sărmanul
de tine!
Copilul
se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te
iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit, tot ca mine".
Prin mijlocul zăvoiului curgea apa
unui pârâiaş cu cristalurile sale unduioase. Din loc în loc avea câte un curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând
valea încântătoare şi romantic. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda
apei şi i se pare că este un drum care
merge.
Nu se poate abţine, simte chemarea
apei şi intră în acel drum plutitor.
Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:
Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:
_Ce
frumoasă eşti! Atât de de fină! Atât de pură!
_Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta.
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!
_Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta.
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!
În altă zi sta pe malul apei, admirând
unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele
multicolore. Le-a luat în manuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a
apropiat de obrăjori şi le-a spus în
şoaptă:
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.
-Minunat! Pietricelelor, voi vorbiţi
la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul
e cu putinţă.
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?
-Bineînţeles că avem. Bolovanul acela
gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care strălucesşe în
soare .
-Ce frumoase sunteţi, pietricelelor!
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !
-Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de
oameni întotdeauna spun adevărul.
În altă zi băieţelul a vorbit cu
o floricică:
-Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi
să-ţi dau un pupic?
De ce tremuri? Nu te speria! Am venit
să-ţi aduc apă.Bunica a zis că îţi este sete.
-Da, sunt însetată şi înfometată de iubirea Lui.
-De cine?
-Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele.....Oamenii îl cunosc mai puţin...
-Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu.
-Îmi este dor de Domnul......
-Ce de flori ai!
-Da, m-am gătit pentru El.
-Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul.
-Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu nişte haine deosebite.
Să-ţi pui hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, pe cap să-ţi pui vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei. Iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului.
_Bunico, dacă o să mă îmbrac asfel, o să fiu frumos ca floricica?
-Copilul meu, toţi oamenii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta.
-Da, sunt însetată şi înfometată de iubirea Lui.
-De cine?
-Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele.....Oamenii îl cunosc mai puţin...
-Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu.
-Îmi este dor de Domnul......
-Ce de flori ai!
-Da, m-am gătit pentru El.
-Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul.
-Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu nişte haine deosebite.
Să-ţi pui hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, pe cap să-ţi pui vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei. Iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului.
_Bunico, dacă o să mă îmbrac asfel, o să fiu frumos ca floricica?
-Copilul meu, toţi oamenii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta.
Era o zi frumoasă de aprilie în care
soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului.
Sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte. Admiră florile, care păreau nişte mărgăritare înşirate pe crengi.
Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă:
-Bunico, cum arată Dumnezeu?
-Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare suviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, izvorul frumuseţei, izvorul curajului, izvorul adevărului, izvorul iertării, izvorul milei, izvorul înţelepciunii, izvorul dragostei, izvorul nemuririi, izvorul fericirii, izvorul iubirii….
-Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico!
-Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină.
Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină din care pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.
-Ce frumos e Dumnezeu!
Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?
-Dumnezeu asta doreşte, copilul meu.
Sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte. Admiră florile, care păreau nişte mărgăritare înşirate pe crengi.
Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă:
-Bunico, cum arată Dumnezeu?
-Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare suviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, izvorul frumuseţei, izvorul curajului, izvorul adevărului, izvorul iertării, izvorul milei, izvorul înţelepciunii, izvorul dragostei, izvorul nemuririi, izvorul fericirii, izvorul iubirii….
-Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico!
-Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină.
Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină din care pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.
-Ce frumos e Dumnezeu!
Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?
-Dumnezeu asta doreşte, copilul meu.
-Ce minunat este Dumnezeu! Vreau sa ma duci la
izvoarele Lui !Vreau să-l vad pe Dumnezeu!
...................
Într-o zi lângă un anine falnic se
odihnea un bătrân. Avea hainele prăfuite şi era tare trist. Copilul se
apropie de el.
_Bună ziua, moşule.
-Să traieşti, copile.
_De ce plângi, mosule?
-Din cauza oamenilor.
_De ce plângi, mosule?
-Din cauza oamenilor.
_Ce ţi-au făcut?
_E o poveste lungă şi nu cred că tu o să înţelegi.
_Bunica spune că atunci când eşti supărat e bine să-ţi descarci sufletul.
_Să-ţi povestesc. Nişte oameni răi au făcut ritualuri ciudate şi complicate pentru a deschide porţile întunericului. Prin acea poartă pătrund în lumea noastră întunecaţii care vor să pună stăpânire pe corpurile oamenilor.Ei îi urăsc de moarte pe oameni şi vor să distrugă rasa umană. Se cred superiori,iar pe oameni îi numesc animale. Când vei vedea oameni care-şi bat joc de alţi oameni, să ştii că aceia nu sunt oameni,ci întunecaţii care au pus stăpânire pe corpurile oamenilor slabi şi cu vicii. Sunt doar şapte oameni în lume care le pot vedea adevărata faţă de şarpe. Cu cât timpul trece cu atât ei pătrund mai mult în lumea noastră şi pun stăpânire pe tot mai mulţi oameni. Se pregătesc copile să distrugă omenirea, credinţa şi adevărul. Legea lor e haosul, desfrâul, amăgirea, minciuna, crima, ura.Ei sunt şerpii întunericului care vor să cucerească pământul, iar oamenii cad victime.
_E o poveste lungă şi nu cred că tu o să înţelegi.
_Bunica spune că atunci când eşti supărat e bine să-ţi descarci sufletul.
_Să-ţi povestesc. Nişte oameni răi au făcut ritualuri ciudate şi complicate pentru a deschide porţile întunericului. Prin acea poartă pătrund în lumea noastră întunecaţii care vor să pună stăpânire pe corpurile oamenilor.Ei îi urăsc de moarte pe oameni şi vor să distrugă rasa umană. Se cred superiori,iar pe oameni îi numesc animale. Când vei vedea oameni care-şi bat joc de alţi oameni, să ştii că aceia nu sunt oameni,ci întunecaţii care au pus stăpânire pe corpurile oamenilor slabi şi cu vicii. Sunt doar şapte oameni în lume care le pot vedea adevărata faţă de şarpe. Cu cât timpul trece cu atât ei pătrund mai mult în lumea noastră şi pun stăpânire pe tot mai mulţi oameni. Se pregătesc copile să distrugă omenirea, credinţa şi adevărul. Legea lor e haosul, desfrâul, amăgirea, minciuna, crima, ura.Ei sunt şerpii întunericului care vor să cucerească pământul, iar oamenii cad victime.
_Moşule, nu mai plânge! Mie nu îmi
este frică de şerpi . Priveşte la Joiana mea cât este de mare şi ascultă de
nuieluşa mea, dar nişte şerpi care sunt mult mai mici. O să-i trimit în împărăţia
lor.
-Sunt mulţi copile. Au pătruns prin
toate cotloanele. Au intrat în palate şi stau pe scaune înalte, dar s-au
furişat şi prin colibe.
-Stai liniştit, moşule! O să cer
ajutorul prietenilor mei cei mai buni şi ai să vezi că o să-i învingem.
-Cine sunt prietenii tăi?
-Dumnezeu mi-a dat patru prieteni puternici: apa, soarele, pământul şi vântul.O să mă rog de apă să-i înece, de soare să-i topească, de pământ să-i înghită şi de vânt să-i ducă în împărăţia lor. O să închid acea poartă blestemată cu 99 de lacăte.
Să-ţi şterg lacrimile! Nu mai plânge! O să învingem!Te iubesc, mosule!
-Cine sunt prietenii tăi?
-Dumnezeu mi-a dat patru prieteni puternici: apa, soarele, pământul şi vântul.O să mă rog de apă să-i înece, de soare să-i topească, de pământ să-i înghită şi de vânt să-i ducă în împărăţia lor. O să închid acea poartă blestemată cu 99 de lacăte.
Să-ţi şterg lacrimile! Nu mai plânge! O să învingem!Te iubesc, mosule!
_Şi eu te iubesc, copil năzdrăvan....
Zilele
treceau una câte una,iar el mereu făcea noi descoperiri.
Într-o
seară bunica a făcut focul în curte şi copilul era fascinat de frumuseţea flăcărilor,
de dansul lor straniu. Le urmărea şi i se părea că în acele flăcări sunt fiinţe
vii, care se transformă în zâne, zmei, spiriduşi. Adoarme privind dansul magic
al flăcărilor şi îşi aminteşte cum pe cerul azuriu al steluţei lui era un soare
minunat care semăna cu aceste flăcări.
Într-o
zi a descoperit ploaia şi s-a îndrăgostit de ploaie. Alerga descuţ prin ploaie
cu mânuţele întinse spre cer şi dorea să
se transforme şi el în picături de ploaie. Dar
dintre toate cel mai mult iubea stelele, fiindcă ştia că acolo sus printre ele
se află şi steluţa lui, cu care vorbea neîncetat. În fiece seară adormea
privind cerul şi ar fi vrut ca stelele să vină la el.Ele îl ascultau şi îi
implineau dorinţa în somn.
Visa mereu cerul înstelat şi cum apărea pe el o formaţiune ciudată de luceferi care semăna cu o femeie ce se ondula şi dansa printre stele.
Visa mereu cerul înstelat şi cum apărea pe el o formaţiune ciudată de luceferi care semăna cu o femeie ce se ondula şi dansa printre stele.
Dintr-o dată se opreşte din acel dans vrăjit, îşi scutură trena de
stele şi dispare. Copilul aleargă pe câmpuri nesfârşite cu margarete, încercând
să prindă în braţele sale toata ploaia de stele. Şi asa în fiecare noapte,
visele îl umpleau de stele .
Într-o
zi s-a trezit înconjurat de nişte fiinţe minunate care emanau multă
dragoste şi iubire.
El
ştia că sunt fraţii lui. În sfârşit,
veniseră să-l ia, să-l ducă pe steluţa lor. S-au sărutat, s-au îmbrăţişat, s-au
jucat. O, ce fericit era cu ei! Niciodată nu mai simţise în inimioara lui atâta
dragoste şi atâta fericire. Ce bine era langa ei! Ce bine!
După
ceva timp o surioară mai mare a început să lăcrimeze şi i-a spus că el trebuie
să rămână în lumea oamenilor.
Nu, nu vrea. Chiar dacă e interesantă această lume nu este a lui.
Nu, nu vrea. Chiar dacă e interesantă această lume nu este a lui.
El
vrea să se ducă cu ei pe steluţa lor. Surioara îi spune să privească în jos. A văzut corpul lui întins pe pat şi pe bunica
plângând şi rugându-se pentru el. Când a văzut cum bătrâna plângea şi se ruga i
s-a făcut o milă teribilă. Printre râuri de lacrimi şi-a îmbrăţişat frăţiorii
şi surioarele şi a zburat din nou în acel corp.
Era
o dimineaţă frumoasă de primăvară când au venit părinţii şi l-au luat la ei
acasă. Casa lor era aşezată pe un deal, iar
în spatele ei era o frumoasă pădure de stejar. Fuge în livadă unde
priveşte covorul de iarbă verde, acoperit de ninsoarea florilor de cireş.
Admiră efemera şi tremurânda picătură de rouă ce scânteiază pe firul de iarbă
şi cântă soarelui pe care-l iubeşte.Iubea mult soarele, pentru că îi amintea de
lumina pe care o adora pe steluţa sa.Frumuseţile
pădurii de stejar, ciripitul păsărelelor, coloritul florilor şi cum stăteau
mândre şi fericite, una lângă alta,îi pătrundeau sufletul şi întreaga lui
fiinţă micuţă.
Cineva îl strigă şi recunoaşte acea voce. Este bunicul din partea tatei şi aleargă fericit în braţele bătrânului. După îmbrăţişări şi sărutări bunicul îl întreabă:
_Îţi place aici sau era mai bine la bunicii ceilalţi?
_Era mult mai bine la bunici.
_De ce?
_Aici am reguli. Nu trebuie să fac,nu am voie.......Trebuie sa dorm singur şi ei nu au nici măcar pisică. Eram obişnuit să dorm cu năsucul la pieptul bunicii,legănat de torsul pisicuţei. Aici o am pe Pufica.
_Cine este Pufica ?
_E o căţeluşă mică, neagră, care are o steluţă albă în frunte. I-am dat un pupic pe steluţa aceea frumoasă şi m-a văzut mama. M-a certat tare rău. M-a tras şi de urechi, fiindcă Pufica are microbi. Bunicuţa nu m-a certat niciodată, iar dacă greşeam îmi vorbea blând, mă mângâia şi mă săruta. Ea nu a ţipat niciodată la mine. Într-o zi am dormit cu un puişor gălbior de la cloşcă. L-am pus în căciula bunicului şi am dormit cu el în braţe, iar bunica nu s-a supărat. Altădată am dormit şi cu un pui de iepuraş. L-am pus tot în căciula bunicului.
Cineva îl strigă şi recunoaşte acea voce. Este bunicul din partea tatei şi aleargă fericit în braţele bătrânului. După îmbrăţişări şi sărutări bunicul îl întreabă:
_Îţi place aici sau era mai bine la bunicii ceilalţi?
_Era mult mai bine la bunici.
_De ce?
_Aici am reguli. Nu trebuie să fac,nu am voie.......Trebuie sa dorm singur şi ei nu au nici măcar pisică. Eram obişnuit să dorm cu năsucul la pieptul bunicii,legănat de torsul pisicuţei. Aici o am pe Pufica.
_Cine este Pufica ?
_E o căţeluşă mică, neagră, care are o steluţă albă în frunte. I-am dat un pupic pe steluţa aceea frumoasă şi m-a văzut mama. M-a certat tare rău. M-a tras şi de urechi, fiindcă Pufica are microbi. Bunicuţa nu m-a certat niciodată, iar dacă greşeam îmi vorbea blând, mă mângâia şi mă săruta. Ea nu a ţipat niciodată la mine. Într-o zi am dormit cu un puişor gălbior de la cloşcă. L-am pus în căciula bunicului şi am dormit cu el în braţe, iar bunica nu s-a supărat. Altădată am dormit şi cu un pui de iepuraş. L-am pus tot în căciula bunicului.
Bunicule, ţi s-a întâmplat vreodată ceva minunat?
_Da. Fiecăruia
dintre noi ni s-au întâmplat lucruri neaşteptate, întâlniri neprevăzute,
întâmplări minunate care ne-au marcat profund.
Sub cerul parfumat cu tei al lui
iunie,cu mulţi ani în urmă, pe vremea când aveam cinci ani, am plecat singur de
acasă pentru a mă duce la bunici. Pentru a ajunge la ei trebuia să trec
printr-o frumosă pădure de stejar. În mijlocul pădurii erau câteva căsuţe, în
care locuiau oameni foarte în vârstă. Îi cunoşteam pe fiecare în parte. Ştiam
fiecare copac, fiecare floare. Totul a fost bine şi frumos, în drumul meu. Admiram
verdele ierbii, ascultam ciripitul păsărelelor, priveam frumuseţea albăstrelelor
de pe marginea potecii. Mă bucuram de blânda adiere a vântului şi mângâierea
soarelui, până când m-am apropiat de casa vrăjitoarei. Am simţit cum un frig mă
cuprinde şi frica mi se cuibăreşte în suflet. Am alergat
pe poteca îngustă privind doar înainte. M-am oprit la marginea pădurii,
unde era o troiţă.
Pentru prima dată i-am păşit pragul şi
am fost copleşit de frumuseţea acelui chip minunat ce mă privea cu blândeţe şi
dragoste. Ştiu că m-am lăsat în jos şi am luat figura Gânditorului de la
Hamangia.
Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de
la acea imagine minunată care mă atrăgea
într-un mod inexplicabil.Niciodată nu văzusem ceva mai frumos, mai minunat. Pictorul
anonim realizase o adevărată capodoperă.
Portretul era realizat cu mare rafinament, sensibilitate, eleganţă şi lirism.
Coloritul intens,dar şi clarobscurul combinatic sugera o atmosferă plină de
mister şi graţie divină.
Aveam senzaţia că vibra aerul din jurul picturii. Niciodată nu am mai
văzut o reprezentare a Fecioarei atât de minunată. Fiinţa mea era încântată de
acea imagine sacră, care avea pe un umăr soarele, pe altul luna, capul era acoperit
de un văl cu stele, ochii păreau vii şi zâmbetul atât de bland. Nu ştiu cât
timp am stat contemplând acel chip neasemuit
de frumos. Când am ajuns acasă am dat buzna în atelierul bunicului şi radiind
de fericire i-am spus: Bunicule, am văzut Zâna cea bună şi frumoasă! Am văzut-o
pe Zâna -Zânelor din poveştile tale! Este la fel cum ai descris-o. Are stele în
păr şi este tare, tare frumoasă! Este acolo, sus pe deal, în troiţa din pădure.
Bunicul şi-a pus rindeaua pe tejghea,
m-a luat în braţe şi am văzut cum o lacrimă i se rostogolea pe obraz.M-a
mângâiat pe frunte şi cu vocea tremurândă mi-a spus:"Ţi-am spus multe poveşti,
dar acum am să-ţi spun cea mai frumoasă, cea mai adevarată şi cea mai minunată
poveste.Am să-ţi spun povestea Zânei celei bune şi frumoase,cum îi spui tu.
În localitatea Nazaret din Palestina erau doi bătrâni tare
mâhniţi pentru că nu aveau copii.Într-una din zile s-au dus la biserică
să dea jertfă lui Dumnezeu din averile lor.Preotul nu a vrut să le primească şi
i-a alungat fiindcă sunt sterpi şi neroditori.
Atunci Ioachim a plecat singur la munte unde s-a rugat neîncetat.
Dumnezeu auzind rugăciunea lui Ioachim a trimis pe arhanghelul Gavril care i-a zis:"Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu!"
Îngerul s-a dus şi la Ana şi i-a zis:"Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi iată,vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate pământurile se vor bucura."
Pe 8 septembrie s-a născut Maica Luminii, Zâna pe care ai vazut-o în troiţă.
Maica Domnului este scara pe care s-a pogorat Dumnezeu la noi şi este scara noastra către cer.
Atunci Ioachim a plecat singur la munte unde s-a rugat neîncetat.
Dumnezeu auzind rugăciunea lui Ioachim a trimis pe arhanghelul Gavril care i-a zis:"Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu!"
Îngerul s-a dus şi la Ana şi i-a zis:"Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi iată,vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate pământurile se vor bucura."
Pe 8 septembrie s-a născut Maica Luminii, Zâna pe care ai vazut-o în troiţă.
Maica Domnului este scara pe care s-a pogorat Dumnezeu la noi şi este scara noastra către cer.
_Bunicule, te rog să-mi vorbeşti de Iisus!
Personalitatea lui Iisus este un model. El a pătruns sufletul
uman până în adâncurile cele mai ascunse. Amintirea sa ne păzeşte, ne apără şi
ne împiedică să cădem în egoism. A considerat toţi oamenii ca fraţi ai lui şi
i-a îndemnat să fie mai buni. Cuvintele şi viaţa sa au fost deosebit de simple.
Esenţa doctrinei sale e cuprinsă în câteva pagini ale Predicii de pe munte. Predica
de pe munte se poate rezuma la aceste cuvinte:''Poartă-te ca un copil al lui
Dumnezeu". Iisus i-a învăţat pe ucenicii săi să nu răzbune răul ce li se
face şi să-i ierte pe toţi ceilalţi, asa cum îi iartă şi tatăl lor mult iubit.
Iisus a trăit ca Fiu al lui Dumnezeu. El a vrut mereu să-i convingă pe ceilalţi că
erau copii ai Tatălui din ceruri. Era mai preocupat de-ai face pe oameni,
îndreptându-i, învăţându-i să fie asemănători lui Dumnezeu, decât de ideea că
el însuşi era Dumnezeu făcut om. Când cineva îi spune "Stăpâne",Iisus
protesta. Când îi era lăudată bunătatea, el întreba:"De ce spuneţi că sunt
bun?Dumnezeu singur este bun". Iisus nu şi-a pierdut nici o clipă
încrederea în Tatăl său. El i-a izgonit pe negustorii din Templu, fiindcă
făcuseră din casa Tatălui său "o peşteră de tâlhari”. Când Caiafa l-a întrebat
:"Esti fiul lui Dumnezeu?", el a raspuns:"Mă întrebi fiindcă
ştii prea bine că sunt". Cel mai impresionant moment este acela pe cruce
când a zis:"Iartă-i Tată că nu ştiu ce fac". Ultima lui rugăciune:"Tată,în mâinile Tale îmi dau
duhul". După moartea şi învierea lui Iisus ucenicii au înţeles ce nu au
reuşit să priceapă la început.
_Cum au apărut icoanele ?
_Sfântul Evanghelist Luca este considerat fondatorul
iconografiei creştine. El s-a născut în Antiohia siriană şi era de profesie
medic.
A studiat însă şi filozofia şi arta.A mers alături de Sfantul
Pavel la Roma,unde a convertit mulţime de oameni la religia creştină. Apostolul
Luca scrie o Evanghelie in jurul anilor 60. El propovăduieşte Evanghelia
înItalia,Dalmaţia,Macedonia,Grecia,Libia şi Egipt.În completarea Evangheliei
scrie Faptele Apostolilor. La vârsta de 84 de ani este prins, torturat şi apoi
spânzurat de un măslin din Teba. El a pictat prima icoană a Maicii Domnului
zisă Povăţuitoarea. A mai zugrăvit încă doua icoane şi le-a dus la Maica
Domnului.Văzand acele chipuri ale sale,a grăit astfel:''Darul Celui ce s-a
născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea."
Icoana este o imagine sacră,o comunicare vizuală a realităţii
invizibile divine. Închinarea pe care o aducem icoanelor se referă la cinstirea
persoanei zugrăvite.
Nu de puţine ori, când ne este dor de cineva ne uităm la poza
celui sau celei dragi pentru a mai stinge puţin acel dor. Aşa se întâmplă şi cu
creştinul în faţa icoanei. Acolo,în faţa acelei imagini sacre,omul îşi alină
sufletul şi dorul de Dumnezeu. Despre semnificaţia icoanei cel mai bine ne
vorbeşte Ioan Damaschin:''Noi nu adorăm icoanele, ci venerăm numai pe aceeia
care sunt închipuiţi pe icoane.
_Care este legea lui Dumnezeu?
_Legea iubirii şi a iertării. Graţia este iubirea gratuită,bunătatea
lui Dumnezeu pentru fiecare suflet. Principiul Legii Gratiei este: ceea ce
semeni aceea culegi.
Prima datorie pe care o avem faţă de sine:să ne debarasăm de
toate sentimentele de egoism, gelozie, agresivitate, de toate inhibiţiile care
ne parazitează şi ne slăbesc.
–Bunicule, putem vedea lumina lui Dumnezeu?
Prin concentrarea puternică a gândului putem ajunge să
contemplăm lumina dumnezeiască necreată,pe care
Petru ,Iacov şi Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului.
_Când a apărut crucea?
_Originea crucii se pierde în negura istoriei. După unii
istorici se pare că îşi are originea printre babilonienii din Caldeea antică şi
Egipt.
În Tăbliţele de Smarald ale lui Toth se vorbeşte desre cruce ca
armă de apărare împotriva "Păzitorilor Barierei",împotriva"
Devoratorilor" de suflete.
În China , India, Mexic ,Egipt, America sau Africa crucea era considerată ca protectoare împotriva spiritelor întunericului şi reprezintă semnul vieţii şi al nemuririi. Plautus a pomenit si el crucea în sensul de "chin moral". Toiagul lui Aaron şi stâlpul cu şarpele lui Moise din Vechiul testament simbolizau şi ele crucea.
Crucea este cel mai vechi şi cel mai răspândit simbol legat de divinitate.Iisus a ales întâmplător crucea? Să ne amintim:"Doamne armă asupra diavolului,Crucea Ta ai dat-o nouă." Crucea este şi un simbol al jerfei. "Daca voieşte cineva să vină după mine să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”.
În China , India, Mexic ,Egipt, America sau Africa crucea era considerată ca protectoare împotriva spiritelor întunericului şi reprezintă semnul vieţii şi al nemuririi. Plautus a pomenit si el crucea în sensul de "chin moral". Toiagul lui Aaron şi stâlpul cu şarpele lui Moise din Vechiul testament simbolizau şi ele crucea.
Crucea este cel mai vechi şi cel mai răspândit simbol legat de divinitate.Iisus a ales întâmplător crucea? Să ne amintim:"Doamne armă asupra diavolului,Crucea Ta ai dat-o nouă." Crucea este şi un simbol al jerfei. "Daca voieşte cineva să vină după mine să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”.
Crucea simbolizează şi învierea. Este un semn al mântuirii şi al
iubirii divine pentru oameni. Ea reprezintă echilibru, armonie în univers.
Crucea este biruinţa, este arma cu care Hristos a biruit puterile întunericului.Cele patru braţe ale crucii arată caracterul cosmic al lucrării lui Dumnezeu.
Crucea este folosită şi ca armă de exorcizare, o armă puternică în războiul nevăzut. Mântuitorul a ales Crucea. El s-a sfârşit îmbrăţişându-ne,s-a făcut pe sine armă eliberatoare a acestei lumi.
Daca întindem braţele şi noi devenim tot o cruce.
_Ce este omul?
_E o zidire,iar ziditorul este Dumnezeu.
_Unde stă Dumnezeu?
_Pretutindeni, în cer şi pe pământ.
_Cum îl găsesc?
_Cine îl iubeşte îl găseşte.
_Tu l-ai găsit?
_Da. Simţi că te cuprinde o nespusă mângâiere şi dragoste pentru
tot şi toate.
Drumul spre desăvârşire este lung şi greu. Ai nevoie de trei
virtuţi:umilinţa, răbdarea şi iubirea.
_Ce este umilinţa ?
_Simţi că eşti neputincios, că eşti doar un simplu muritor. Să
fii smerit. "Tot ce se înalţă se va
umili şi cel ce se umileşte se va înălţa."
Umilinta este începutul înţelepciunii şi ea duce la credinţă.
Credinţa îţi arată calea, iar calea te duce la Adevăr. Copile,
credinţa este cea care îţi luminează mintea şi-ţi întăreşte inima. Spiritul
omului trebuie să treacă dincolo de spaţiu şi de timp pentru a fi în legătura cu
inefabilul.
Căutarea lui Dumnezeu este în adevăr o îndeletnicire personală.
E cea mai frumoasă aventură în care omul se aruncă.
Experienţa fiecărui om este unică. Experienţa celui care caută
pe Dumnezeu îi aduce renunţarea la sine, împăcarea, bogăţia lăuntrică, puterea
de a trece peste orice şi dragostea pentru tot şi toate.
Puţinii oameni care înţelegeau deşertăciunea acestei lumi se
duceau şi trăiau în singurătate.
-De ce, Bunicule ?
_În singurătate omul poate să-şi înalţe sufletul spre Dumnezeu, iar gândul lui este mai
aproape de cer.
Numai în liniştea singurătăţii descoperi cine eşti cu adevărat.
_Bunicule, omul nu ştie cine e?
_Cel mai greu lucru pe lumea asta e să te cunoşti. Omul nu este
numai ce se vede. O altă lume este şi în interiorul lui.
_Cum?
_Vezi oul acesta?Aşa este şi omul.
Coaja este trupul, albuşul este sufletul, iar gălbenuşul e
spiritul.
Omul este format din corp, suflet şi spirit.
_Bunicule, ce este sufletul ?
_Sufletul e viaţa însăşi, e suflarea lui Dumnezeu. Sufletul ţine
de inimă, de sentimentele noastre de iubire sau de ură, de bucurie sau de
tristeţe.
Când sufletul pleacă, omul îşi pierde viaţa.
_Când coaja oului se sparge iese puiul gălbior şi zboară spre
steluţa mea.
_Cam aşa ceva.
_Dacă noi suntem ouă atunci Pământul este o cloşcă.
-Am putea spune şi aşa. De aceea trebuie să-i mulţumim că ne
suportă.
-Dar spiritul?
_Spiritul ţine mai mult de conştiinţa omului. Este acel sâmbure
de lumină pe care Dumnezeu l-a dăruit tuturor oamenilor şi care vine tot de la
Creator. Doar că sufletul este suflare, iar spiritul e o luminiţă, o
scânteiuţă din Marea Lumină.
Să trăim într-o armonie
perfectă,într-un echilibru cu natura, cu cerul, cu pământul şi Dumnezeu.
Mintea
omului este mărginită. Poate să bată la porţile cerului, dar nu le poate
deschide fără voia şi harul lui Dumnezeu.
Când vrei
să faci un lucru, să cercetezi dacă acel lucru e bun sau rău, dacă e pe placul
Lui.
Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, vei face numai lucruri bune şi
frumoase, vei iubi şi pe aproapele tău.
_Cine este aproapele meu?
_Orice om din lumea asta este aproapele tău.
Cea mai mare porunca a Lui este: "Sa iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Copile, credinţa este o comoară.
Cea mai mare porunca a Lui este: "Sa iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Copile, credinţa este o comoară.
Dumnezeu este prea mare, prea puternic, ca să aibă nevoie de
ceva de la noi.
În schimb, noi avem nevoie de El .
Credinţa în El ne ridică din cel mai întunecat abis.
Credinţa în El ne ridică din cel mai întunecat abis.
Un om credincios poate să cadă de o mie de ori, dar tot de
atâtea ori, Domnul îl va ridica.
.................
În oceanul inconştientului copilului apare o insuliţă de uscat
care este gândul. El zboară spre centrul inconştientului, unde locuieşte a lui
conştiinţă. Gândul lui e hărţuit de alte gânduri şi se izbeşte cu putere de ţărmul
conştiintei precum valul mării de ţărm,modificându-şi mereu conturul, forma,
dar esenţa rămânând aceeaşi. Conştiinţa începe să exploreze adâncimile fiinţei.
Caută şi gaseşte puritate, iubire,
armonie, originalitate.
Caută flori proaspete,vii şi pline de parfum, care au rădăcini
adânci.
Coboară în adâncimea prăpastiei din el şi într-o limpezime
abisală, într-un ocean ciudat şi multicolor vede forme ciudate, embrioni de
existenţă, care trec şi se unduiesc. Se pare că un univers se naşte în acele
adâncimi interioare. O,conştiinţa lui se revoltă.
Nu,nu mai vrea adâncimi,întunecimi şi abisuri. Se îndreaptă spre
profunzimile cerului. Aici e izbită de alt întuneric, ce vine din incapacitatea lui de a privi străluciri
atât de puternice.
Conştiinţa ştie că are nevoie de Frumos şi-l caută în tot şi în toate.
Se duce în grădină, în mijlocul florilor să admire soarele, care
seamănă cu Creatorul.
Iese din corp, pluteşte câţiva metri, se întoarce şi îşi vede
corpul rămas în urmă. Dintr-o dată simte cum o forţă nevăzută îl atrage înapoi
în corp. Este mirat de această întâmplare şi trece printr-o criză existenţială.
...
"Cine sunt?" se tot întreabă .
Realizează că el nu este acel corp,ci altceva. Cine este el? Acela care a părăsit
corpul să fie sufletul, despre care vorbea bunicul?
A pornit într-o
aventuroasă expediţie.
Constată o dualitate, un eu şi un noneu. Amândoi există.Unul
este material şi celălalt e spiritual. Încearcă să înţeleagă necunoscutul şi cu
luciditate realizează că este un străin în univers. Se prăbuşeşte într-un abis
infinit, dar e salvat de credinţă. Obsesia tainei şi a misterului îl urmăreşte.
Are senzaţia că vine de pe o planetă ciudată şi disparută în
imensitatea spaţiului şi timpului. Un adevarat labirint e în el şi un secret se
ascunde într-un strat de gheaţă transparent, impenetrabilă, în adâncul
sensibilităţii sufletului său.
Simte tentaţia răului şi chemarea binelui.
Gândul e destul de puternic şi sublimează instinctul care-l duce spre luciditate, în limita tolerată de
raţiune.
Tentaţia aventurii interioare ia naştere în abisul fiinţei lui,
e ca o ispită ce nu-i dă pace.....................
Îi place să observe şi să analizeze trăirile interioare ale
propriei fiinţe, zbuciumul, căutarea, dar şi liniştea, extazul, armonia şi
puritatea inimii.
Caută tot mai adânc, vrând să se descopere, să afle cine este el.
Îşi descoperă frustrările şi angoasele pe care le exorcizează.
În această căutare tumultuoasă de multe ori a căzut, a fost
lovit, dar întotdeauna s-a ridicat şi a mers mai departe pe drumul lui neştiut
de nimeni, fără un îndrumător.
Era un suflet singuratic într-o lume străină. Avea momente când simţea că-şi pierde forţa
interioară, că al lui univers se prăbuşeşte, că e năpădit de buruieni, de liane
ciudate de care nu poate să se dezlege.
Descoperă că El îl ajută, în această căutare şi din când în când
ridică vălul dăruindu-i câte un premiu,
constând în flori din grădina Lui.
Cântul acestui copil e
trist, duios şi misterios. Melodia sufletului său se aseamănă cu acordurile
dulci ale lui Chopin sau cu Anotimpurile lui Vivaldi.Trăirile lui interioare
par decupate din picturile lui Giotto sau Tintoretto.
Destinul său e o luptă
neîncetată, cu rătăciri, căderi, ratări
şi căutări nesfârşite. Viaţa-i seamănă
cu o picătură de rouă pe o frunză stingheră, ce se leagănă în bătaia
vântului.
În el se zbate un suflet faustin, dornic de cunoaştere, care
are şi ceva baudelairian, o anumită
tendinţă spre explorarea adâncimilor, dar şi atracţia fantastică spre profunzimile
celeste. Sufletul său capătă o mişcare
ondulatorie cu suişuri şi coborâşuri sacadate . Seamănă cu flacăra unei lumânări
sau cu o piramidă care-şi îndreaptă vârful către cer.
Uneori, simte că este prins în plasa unui păianjen mare şi
negru, care ţese o pânză invizibilă în jurul său. Nu, el nu vrea să fie prins
de nimeni. Vrea să fie liber şi luptă ca un adevărat cavaler pentru a se
elibera din lanţurile întunericului şi ale ignoranţei.
Nu crede în nimeni şi în nimic, decât în Dumnezeu.
Este o fire singuratică, se închide în sine, se retrage
în chilia propriului corp şi descoperă că se poate avânta până la cer,
spre depărtari negândite şi nebănuite.
Se îmbracă cu toate culorile curcubeului, pe măsură ce transcede
spaţiul şi timpul într-o armonie inefabilă.
Visa că este un fulg de
nea ce pluteşte în univers, schimbându-şi mereu forma şi culoarea. Pluteşte
printre stele, comete şi asteroizi, vrând să înţeleagă menirea lor şi pe a lui.
Încântat de armonia universului, de muzica sferelor şi de strălucirea stelelor
zăreşte o rază care-i spune s-o urmeze. Drumul e lung şi mii de ani va zbura
îmbăindu-se în culorile cosmosului pe care le va lua cu el in zbor.
O stea mică şi albă care a apus de mult îi povesteşte cum
aşteaptă o cometă cu embrioni de viaţă. Zboară pe o cărare rozalie înconjurat
de luminiţe violet, îmbrăcat în voaluri verzi.......................................................................................
Descoperă că oamenii sunt minunaţi şi el îi iubeşte. Când
citeşte ceva frumos uită de dorul pentru steluţa lui, pierdută în imensitatea
universului.
"Numai credinţa întăreşte sufletul şi-l deschide pentru
adevărurile eterne! Iubirea şi Dumnezeu, conştient şi inconştient, trebuie să
alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nu ar
putea exista!.......... Încrederea nu vine decât prin verificare
directă!"(Adam si Eva de Liviu Rebreanu)
Înţelege că "iubirea e taina tainelor " şi "inima e cheia înţelepciunii".
Înţelege că "iubirea e taina tainelor " şi "inima e cheia înţelepciunii".
Într-o zi se îndrăgosteşte. Inimioara bate puternic atunci când îşi vede iubirea.
Admiraţia lui e mare. O vede ca pe un înger cu aripi albe sclipitoare, întinse
spre cer. Dorea să fie tot timpul lângă ea, s-o protejeze, s-o ajute, s-o iubească.Visa că
o mângâie şi o îmbrăţişează. Credea că sărutul lui o să unească două râuri de
emoţii, că acel suflet e sufletul lui pereche care o să-i completeze fiinţa. Sufleţelul
lui devine mai bun, mai generos , mult superior celui care fusese înainte. Orice
lucru, întâmplare, fenomen i se pare minunat. A descoperit adevăratul sens al
vieţii:iubirea. A găsit fericirea. Nu ştia că viaţa o să-i ofere o mare
surpriză.
Într-o zi descoperă că s-a înşelat amarnic. Doar el a iubit. Tristeţea pune stăpânire pe el, iar culorile cenuşii ale suferinţei se aşează pe chipul lui. Ploaia de lacrimi îl copleşeşte, durerea din inimă îl ucide. Coboară în adâncimi, în prapastii infricoşătoare. Ar vrea să se ridice, dar nu poate. Suferinţa e prea mare pentru sufletul lui. Nu ştie decât să plângă, să plângă şi iar să plângă. Simte că a îmbătrânit cu o mie de ani, că nu mai vrea nimic. A ucis toate dorinţele şi a ajuns un cadavru viu.Este cuprins de haos, confuzie şi zăpăceală. Un cerc de foc invizibil se strânge în jurul lui şi-l arde. Ar vrea să moară, să nu mai simtă nimic. În suferinţa şi în disperarea care l-a cuprins aude cum o voce îl cheamă şi îi şopteşte :"Copilul meu, ridică-te !"
Într-o zi descoperă că s-a înşelat amarnic. Doar el a iubit. Tristeţea pune stăpânire pe el, iar culorile cenuşii ale suferinţei se aşează pe chipul lui. Ploaia de lacrimi îl copleşeşte, durerea din inimă îl ucide. Coboară în adâncimi, în prapastii infricoşătoare. Ar vrea să se ridice, dar nu poate. Suferinţa e prea mare pentru sufletul lui. Nu ştie decât să plângă, să plângă şi iar să plângă. Simte că a îmbătrânit cu o mie de ani, că nu mai vrea nimic. A ucis toate dorinţele şi a ajuns un cadavru viu.Este cuprins de haos, confuzie şi zăpăceală. Un cerc de foc invizibil se strânge în jurul lui şi-l arde. Ar vrea să moară, să nu mai simtă nimic. În suferinţa şi în disperarea care l-a cuprins aude cum o voce îl cheamă şi îi şopteşte :"Copilul meu, ridică-te !"
Ştia că Dumnezeu nu-l va părăsi
niciodată şi doar El e singura mângâiere.
Se gândeşte, analizează şi îşi aduce aminte cuvintele lui Cioran: "Oricât
m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ să părăsesc iubirea,chiar dacă disperările şi
tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie
ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. Prin orice pot cădea în lumea asta,
numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu
dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea
ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în
alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor
răsfrânge şi se vor reîntoarce la tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri
stralucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi
atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi
la viziunea prăpăstiilor şi adancimilor.Dar ca să ajungi la accesul luminii
totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile beatitudinii, dematerializat
de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de
dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului
termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?"(Pe culmile disperarii)
Aceste cuvinte îl îndeamnă la o meditaţie profundă şi mintea lui explorează profunzimile cerului, căutând doar Lumina, îndepărtându-se pentru totdeauna de întuneric.Supărarea îi consumă energia, îl epuizează. Simte că-şi pierde controlul, liniştea şi provoacă în sufletul său adevărate furtuni.Îşi impune cu luciditate să uite acel episod din viaţa sa, care i-a provocat durere şi suferinţă. Se concentrează asupra prezentului încercând să se elibereze de acel trecut care-l obseda. S-a hotărât să ierte, să uite şi să se dedice lucrurilor cu adevărat importante. Încearcă să-şi domine emoţiile şi să-şi păstreze stăpânirea de sine, fiindcă stările emoţionale prin care a trecut l-au dus în iad, unde a fost chinuit de proprii demoni. Din această lecţie pe care i-a dat-o viaţa a învăţat că ataşamentul produce suferinţă.
De aceea se detaşeaza de tot ce-i perturbă liniştea şi îi distrage atenţia fiinţei sale interioare.Înţelege că viaţa e doar un joc, iar el a jucat la fel ca un somnambul. Reuşeşte să se elibereze de lanţurile trecutului, rupe vălul amăgirii care-l acoperea.
S-a descoperit pe sine când era lovit, rănit, însângerat. În marea sa suferinţă, durere, singurătate şi-a redescoperit adevăratul său potenţial. Ajunge la concluzia că în orice lucru rău este şi o parte bună.Acolo sus este cineva care-l iubeşte şi-l ajută necondiţionat.
Aceste cuvinte îl îndeamnă la o meditaţie profundă şi mintea lui explorează profunzimile cerului, căutând doar Lumina, îndepărtându-se pentru totdeauna de întuneric.Supărarea îi consumă energia, îl epuizează. Simte că-şi pierde controlul, liniştea şi provoacă în sufletul său adevărate furtuni.Îşi impune cu luciditate să uite acel episod din viaţa sa, care i-a provocat durere şi suferinţă. Se concentrează asupra prezentului încercând să se elibereze de acel trecut care-l obseda. S-a hotărât să ierte, să uite şi să se dedice lucrurilor cu adevărat importante. Încearcă să-şi domine emoţiile şi să-şi păstreze stăpânirea de sine, fiindcă stările emoţionale prin care a trecut l-au dus în iad, unde a fost chinuit de proprii demoni. Din această lecţie pe care i-a dat-o viaţa a învăţat că ataşamentul produce suferinţă.
De aceea se detaşeaza de tot ce-i perturbă liniştea şi îi distrage atenţia fiinţei sale interioare.Înţelege că viaţa e doar un joc, iar el a jucat la fel ca un somnambul. Reuşeşte să se elibereze de lanţurile trecutului, rupe vălul amăgirii care-l acoperea.
S-a descoperit pe sine când era lovit, rănit, însângerat. În marea sa suferinţă, durere, singurătate şi-a redescoperit adevăratul său potenţial. Ajunge la concluzia că în orice lucru rău este şi o parte bună.Acolo sus este cineva care-l iubeşte şi-l ajută necondiţionat.
Îşi
aminteşte:"Respectă-te, iubeşte-te, pentru că nu a mai existat nimeni ca
tine şi nici nu va mai exista.....Tu eşti cu totul şi cu totul unic.Tu trebuie
să fii un sine autentic, propria fiinţă.În clipa care începi să te accepţi, să
te respecţi, începi să fii întreg."(Osho)
Căutând în universul gândurilor îşi aduce aminte de ce a spus Paul Ferrini:"Cauţi mereu să obţii iubirea de la ceilalţi fără să-ţi dai seama că iubirea nu vine decât din propria ta conştiinţă. Ea nu are nimic de-a face cu altcineva.
Iubirea vine din dorinţa ta de a nutri gânduri de iubire, de a experimenta simţăminte de iubire şi de a acţiona plin de încredere şi inspirat de iubire.
Sursa iubirii se află în interiorul propriei tale inimi. Nu aştepta ca alţii să-ţi dea iubirea de care ai nevoie.Nu îi învinovăţi pe alţii pentru că se reţin de la a-ţi dărui iubire.
Tu nu ai nevoie de iubirea lor. Ai nevoie de iubirea ta."
Meditează şi îi dă dreptate lui Ferrini. Are nevoie doar de iubirea lui. Iubeşte firul de iarbă, piatra, floarea, luna, apa, stelele, soarele.............creaţia şi Creatorul.
El poate să trăiască fără iubirea altora, dar fără iubirea lui nu ar putea exista.A înţeles că importantă este iubirea lui şi nu a altora. Renunţă să mai caute iubirea şi fericirea în exterior. Viaţa l-a învăţat că adevărata iubire şi fericire este în interiorul său. Iubirea este eternă şi stă ascunsă în adâncul inimii şi conştiinţei sale.Dacă o caută în exterior vine şi pleacă, e efemeră.Iubirea este un cuvânt magic, este principiu ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsurile,controlează pasiunile, învinge răul şi înobilează sentimentele. Doar iubirea poate transforma pe cel mai păcătos om, în cel mai sfânt.Cunoaşte puterea Iubirii, de transformare, de vindecare şi de învingere chiar a morţii. Lumea a fost creată de mâna iubirii. Când sufletul şi inima îi sunt inundate de iubire aude cum vântul şopteşte, cum soarele slăveşte,cum păsărelele ciripesc cântece de laudă,cum izvoarele murmură,cum iarba, florile vorbesc şi cum tăcuta piatră cântă.
Toate mărturisesc:"Dumnezeu este iubire!".
Acel fior minunat al iubirii îi înconjoară inima ca o iederă de foc şi-l transformă într-o torţă care arde neîncetat. El nu poate să renunţe la iubire, pentru că asta ar însemna să renunţe la viaţă. Iubirea e viaţa însăşi,este Dumnezeu. El este un suflet care nu poate trăi fără iubire. Iubirea divină este în fiece atom din univers.
Atunci când se scufundă în adâncurile inimii sale şopteşte împreună cu florile, cu vântul, cu fulgii de nea,cu cerul şi pământul: Dumnezeu este iubire!
Căutând în universul gândurilor îşi aduce aminte de ce a spus Paul Ferrini:"Cauţi mereu să obţii iubirea de la ceilalţi fără să-ţi dai seama că iubirea nu vine decât din propria ta conştiinţă. Ea nu are nimic de-a face cu altcineva.
Iubirea vine din dorinţa ta de a nutri gânduri de iubire, de a experimenta simţăminte de iubire şi de a acţiona plin de încredere şi inspirat de iubire.
Sursa iubirii se află în interiorul propriei tale inimi. Nu aştepta ca alţii să-ţi dea iubirea de care ai nevoie.Nu îi învinovăţi pe alţii pentru că se reţin de la a-ţi dărui iubire.
Tu nu ai nevoie de iubirea lor. Ai nevoie de iubirea ta."
Meditează şi îi dă dreptate lui Ferrini. Are nevoie doar de iubirea lui. Iubeşte firul de iarbă, piatra, floarea, luna, apa, stelele, soarele.............creaţia şi Creatorul.
El poate să trăiască fără iubirea altora, dar fără iubirea lui nu ar putea exista.A înţeles că importantă este iubirea lui şi nu a altora. Renunţă să mai caute iubirea şi fericirea în exterior. Viaţa l-a învăţat că adevărata iubire şi fericire este în interiorul său. Iubirea este eternă şi stă ascunsă în adâncul inimii şi conştiinţei sale.Dacă o caută în exterior vine şi pleacă, e efemeră.Iubirea este un cuvânt magic, este principiu ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsurile,controlează pasiunile, învinge răul şi înobilează sentimentele. Doar iubirea poate transforma pe cel mai păcătos om, în cel mai sfânt.Cunoaşte puterea Iubirii, de transformare, de vindecare şi de învingere chiar a morţii. Lumea a fost creată de mâna iubirii. Când sufletul şi inima îi sunt inundate de iubire aude cum vântul şopteşte, cum soarele slăveşte,cum păsărelele ciripesc cântece de laudă,cum izvoarele murmură,cum iarba, florile vorbesc şi cum tăcuta piatră cântă.
Toate mărturisesc:"Dumnezeu este iubire!".
Acel fior minunat al iubirii îi înconjoară inima ca o iederă de foc şi-l transformă într-o torţă care arde neîncetat. El nu poate să renunţe la iubire, pentru că asta ar însemna să renunţe la viaţă. Iubirea e viaţa însăşi,este Dumnezeu. El este un suflet care nu poate trăi fără iubire. Iubirea divină este în fiece atom din univers.
Atunci când se scufundă în adâncurile inimii sale şopteşte împreună cu florile, cu vântul, cu fulgii de nea,cu cerul şi pământul: Dumnezeu este iubire!
Nu poate răspunde la tot ce-l atinge, decât printr-o rezonanţă
unică ce-l caracterizează. Are
simţăminte înnăscute care vibrează doar atunci când întâlneşte frumosul
.
Eul lui se supune unor impulsuri interioare care vin dintr-o lume ancestrală. Fiinţa-i intimă tinde să se manifeste,să-şi mărturisească dorinţa de frumos. A explorat cu luciditate adâncurile din el, pentru a ajunge la adevăr.
Simte că este pândit de pericolul limitării şi al ignoranţei. Aşa cum ţărmul străjuieşte marea şi a sa conştiinţă strajuieşte orice informaţie care-i vine. O izolează,o separă, o dezgoleşte de orice confuzie. Uneori percepe lucruri şi fenomene ciudate, pe care oamenii obişnuiţi nu le văd şi nu le simt.Vrea să înţeleagă, să cunoască cât mai mult, pentru a dezlega misterul. Desori rămâne mut de fascinaţia acelei lumi care i se descoperă în linişte şi tăcere.În viziunile sale a văzut fluviul de foc în care se zbat mii de suflete, dar şi steluţa sa plină de inefabile splendori. A cunoscut agonia dar şi extazul, raiul si iadul.
Simte energiile luminii, dar şi pe ale întunericului. Cel mai greu îi este atunci când îl apucă dorul de lumea sa. În acele momente lacrimile îi curg şi nu se mai opresc. Ar vrea să poată zbura, să evadeze din propriul trup şi să ajungă la casa lui cea adevarată. Atunci ascultă acordurile lui Mozart şi începe să viseze la steluţa lui.
Aici, în astă lume nu-i lipseşte nimic, dar el vrea să fie acolo sus, pe a sa steluţă.
Acea lume care i se relevă este plină de vrajă, cu văluri subţiri ce plutesc în adierea vântului, cu o primăvară eternă şi diafană, la fel ca în universul botticelian. Acea lume este plină de armonie şi iubire divină.
Eul lui se supune unor impulsuri interioare care vin dintr-o lume ancestrală. Fiinţa-i intimă tinde să se manifeste,să-şi mărturisească dorinţa de frumos. A explorat cu luciditate adâncurile din el, pentru a ajunge la adevăr.
Simte că este pândit de pericolul limitării şi al ignoranţei. Aşa cum ţărmul străjuieşte marea şi a sa conştiinţă strajuieşte orice informaţie care-i vine. O izolează,o separă, o dezgoleşte de orice confuzie. Uneori percepe lucruri şi fenomene ciudate, pe care oamenii obişnuiţi nu le văd şi nu le simt.Vrea să înţeleagă, să cunoască cât mai mult, pentru a dezlega misterul. Desori rămâne mut de fascinaţia acelei lumi care i se descoperă în linişte şi tăcere.În viziunile sale a văzut fluviul de foc în care se zbat mii de suflete, dar şi steluţa sa plină de inefabile splendori. A cunoscut agonia dar şi extazul, raiul si iadul.
Simte energiile luminii, dar şi pe ale întunericului. Cel mai greu îi este atunci când îl apucă dorul de lumea sa. În acele momente lacrimile îi curg şi nu se mai opresc. Ar vrea să poată zbura, să evadeze din propriul trup şi să ajungă la casa lui cea adevarată. Atunci ascultă acordurile lui Mozart şi începe să viseze la steluţa lui.
Aici, în astă lume nu-i lipseşte nimic, dar el vrea să fie acolo sus, pe a sa steluţă.
Acea lume care i se relevă este plină de vrajă, cu văluri subţiri ce plutesc în adierea vântului, cu o primăvară eternă şi diafană, la fel ca în universul botticelian. Acea lume este plină de armonie şi iubire divină.
Gândul lui este când unduios, când vijelios, e ca un torent
rapid ce-şi croieşte un drum chinuit. Universul său interior este dominat de
toate apetiturile vieţii şi e plin de gingăşie. În el totul se unduieşte
asemenea unei hore, forţe se adună, se
năpustesc şi se revarsă cu generozitate. Uneori cade într-o dulce melancolie şi
se supune unei alchimii interioare profunde, care-l transformă într-un fluture
care tocmai a evadat din propria crisalidă şi vrea să exploreze universuri nebănuite.
Zboară prin universuri paralele şi este încântat de strălucirea, bogăţia, somtuozitatea acelor splendori inefabile care i se derulează în faţa ochilor.
În el se naşte o mare curiozitate de a descifra taine şi mistere pe care le întrezăreşte dincolo de realitatea perceptibilă. Câteodată al său gând tâşneşte ca lava unui vulcan, dar mereu intervine calculul rece al raţiunii. Îi place jocul, adoră să se deghizeze, să se ascundă, să se camufleze pentru a trece neobservat şi a-şi urma drumul său nestingherit. Realizează că omul nu priveşte cu ochii şi nu judecă cu mintea, ci mai mult cu prejudecăţile, deprinderile şi credinţele sale. Observă că oamenii sunt hrăniti, îmbuibaţi cu teorii, definiţii, dogme, care în timp devin convingeri. Încearcă să înţeleagă, să patrundă cât mai adânc în esenţa lucrurilor, în miezul realităţii perceptibile. În el mereu moare ceva şi în acelaşi timp se naşte altceva.
E mereu în căutare, mereu în alergare după necunoscut. Ştie că lumea îi întinde lungi mreje prin imaginea sa efemeră şi prin spectacolul ei carnavalesc.
Căt de puternic trebuie să fie al său suflet, să nu cadă în mrejele unduitoarei şi fermecătoarei lumi? Cât trebuie să lupte cu el însuşi, cu propriul lui destin? Această luptă e teribilă. Ştie că doar prin iubire omul poate restabili corespondenţe între Univers şi sine, simţindu-se o particică din marele mister.
Doar iubirea degajă o energie omnipotentă care îl obligă să mărşăluiască tot mai adânc în propria conştiinţă, şi-l ajută să se autocunoască prin raţiune şi contemplare. A descoperit că iubirea e o cale de cunoaştere şi învinge timpul, spaţiul, dând energie, profunzime şi sens vieţii.
Aspiră la o dragoste absolută, la o iubire eternă. Iubirea , cunoaşterea şi autocunoaşterea devin sensul existenţei sale. Chiar dacă nu-i place termenul de "supraom ", totuşi, oamenii când iubesc cu adevărat devin supraoameni, şi mai crede că o iubire care nu este eternă nu este iubire.
Zboară prin universuri paralele şi este încântat de strălucirea, bogăţia, somtuozitatea acelor splendori inefabile care i se derulează în faţa ochilor.
În el se naşte o mare curiozitate de a descifra taine şi mistere pe care le întrezăreşte dincolo de realitatea perceptibilă. Câteodată al său gând tâşneşte ca lava unui vulcan, dar mereu intervine calculul rece al raţiunii. Îi place jocul, adoră să se deghizeze, să se ascundă, să se camufleze pentru a trece neobservat şi a-şi urma drumul său nestingherit. Realizează că omul nu priveşte cu ochii şi nu judecă cu mintea, ci mai mult cu prejudecăţile, deprinderile şi credinţele sale. Observă că oamenii sunt hrăniti, îmbuibaţi cu teorii, definiţii, dogme, care în timp devin convingeri. Încearcă să înţeleagă, să patrundă cât mai adânc în esenţa lucrurilor, în miezul realităţii perceptibile. În el mereu moare ceva şi în acelaşi timp se naşte altceva.
E mereu în căutare, mereu în alergare după necunoscut. Ştie că lumea îi întinde lungi mreje prin imaginea sa efemeră şi prin spectacolul ei carnavalesc.
Căt de puternic trebuie să fie al său suflet, să nu cadă în mrejele unduitoarei şi fermecătoarei lumi? Cât trebuie să lupte cu el însuşi, cu propriul lui destin? Această luptă e teribilă. Ştie că doar prin iubire omul poate restabili corespondenţe între Univers şi sine, simţindu-se o particică din marele mister.
Doar iubirea degajă o energie omnipotentă care îl obligă să mărşăluiască tot mai adânc în propria conştiinţă, şi-l ajută să se autocunoască prin raţiune şi contemplare. A descoperit că iubirea e o cale de cunoaştere şi învinge timpul, spaţiul, dând energie, profunzime şi sens vieţii.
Aspiră la o dragoste absolută, la o iubire eternă. Iubirea , cunoaşterea şi autocunoaşterea devin sensul existenţei sale. Chiar dacă nu-i place termenul de "supraom ", totuşi, oamenii când iubesc cu adevărat devin supraoameni, şi mai crede că o iubire care nu este eternă nu este iubire.
Gândirea vine de la sine
sau nu? Chiar dacă nu o cheamă ea vine pe căi ascunse, fără ştire, pe un fir
invizibil şi se aşterne ca o ninsoare în mintea sa. Adoră să cânte printre
albăstrele, margarete şi visează că dansează printre stele. Aşteaptă raza
soarelui să-l mângâie şi vântul să-i vorbească.
Apare un gând mititel pe o undă, se afundă prin pietre, ape şi nămeţi . Al său condei ar vrea să-l prindă, dar el fuge şi se ascunde în oglinda fermecată care-l sperie arătându-i tot felul de ciudăţenii.
De ce a plecat al său gand? Apare din nou şi începe să zburde pe o molatecă potecă ce-l duce într-o peşteră adâncă, unde era ascunsă anaconda cosmică. Mulţi o căutau, dar ea sta în adâncuri adormită până a fost trezită de al lui gând. Se unduişte şi-l urmăreşte. Fuge din peşteră mâncând pământul, aleargă prin verdele ierbii crud urmărit de salturile ei unduioase. Încă un salt şi l-a prins, iar el leşină în braţele firelor de iarbă. Anaconda se înfăşoară fericită în jurul lui. Întâlnirea cu ea i-a schimbat viaţa.
Al său gând începe să se plimbe prin miturile lumii. A fost cu Quetzalcoatl când a creat focul şi jumătate din soare, a fost cu Tepeu ,Cucumatz şi Inima Cerului când au creat universul şi omul, a fost cu duhul lui Temaukel care a făcut cel dintâi cer şi pământ, a fost cu Odhinn când a construit universul, a fost cu Cerul-tată şi Glia-mamă când erau strâns îmbrăţişaţi şi nedespărţiţi, a fost cu Oannes amfibia gânditoare, a fost cu Prajapati când a mişcat prima dată roata universului şi a pornit timpul, a fost cu Prometeu când a dăruit omenirii focul, raţiunea şi a stricat ordinea lui Zeus, a fost cu Zarathustra când a vorbit cu Ahura Mazda, a fost cu Zamolxis când s-a retras în peşteră,a fost......
Al sau gând străbate misterele lumii, Misterele din Eleusis, Marile Mistere ale Egiptului, misterul lui Mithra.
Tot rătăcind şi căutând prin miturile lumii observă cum oamenii s-au poticnit pe cale, prin ispitiri şi învăţături deşarte. Îi vin în minte versurile lui Eminescu :
"A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te înşeală
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic
Decât un vis searbăd,mai bine nimic"(Mortua est)
Care e cel mai mare mister? Cade în meditaţii metafizice şi crede că "visul e o viaţă şi viaţa e un vis"(Sărmanul Dionis)
Apare un gând mititel pe o undă, se afundă prin pietre, ape şi nămeţi . Al său condei ar vrea să-l prindă, dar el fuge şi se ascunde în oglinda fermecată care-l sperie arătându-i tot felul de ciudăţenii.
De ce a plecat al său gand? Apare din nou şi începe să zburde pe o molatecă potecă ce-l duce într-o peşteră adâncă, unde era ascunsă anaconda cosmică. Mulţi o căutau, dar ea sta în adâncuri adormită până a fost trezită de al lui gând. Se unduişte şi-l urmăreşte. Fuge din peşteră mâncând pământul, aleargă prin verdele ierbii crud urmărit de salturile ei unduioase. Încă un salt şi l-a prins, iar el leşină în braţele firelor de iarbă. Anaconda se înfăşoară fericită în jurul lui. Întâlnirea cu ea i-a schimbat viaţa.
Al său gând începe să se plimbe prin miturile lumii. A fost cu Quetzalcoatl când a creat focul şi jumătate din soare, a fost cu Tepeu ,Cucumatz şi Inima Cerului când au creat universul şi omul, a fost cu duhul lui Temaukel care a făcut cel dintâi cer şi pământ, a fost cu Odhinn când a construit universul, a fost cu Cerul-tată şi Glia-mamă când erau strâns îmbrăţişaţi şi nedespărţiţi, a fost cu Oannes amfibia gânditoare, a fost cu Prajapati când a mişcat prima dată roata universului şi a pornit timpul, a fost cu Prometeu când a dăruit omenirii focul, raţiunea şi a stricat ordinea lui Zeus, a fost cu Zarathustra când a vorbit cu Ahura Mazda, a fost cu Zamolxis când s-a retras în peşteră,a fost......
Al sau gând străbate misterele lumii, Misterele din Eleusis, Marile Mistere ale Egiptului, misterul lui Mithra.
Tot rătăcind şi căutând prin miturile lumii observă cum oamenii s-au poticnit pe cale, prin ispitiri şi învăţături deşarte. Îi vin în minte versurile lui Eminescu :
"A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te înşeală
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic
Decât un vis searbăd,mai bine nimic"(Mortua est)
Care e cel mai mare mister? Cade în meditaţii metafizice şi crede că "visul e o viaţă şi viaţa e un vis"(Sărmanul Dionis)
Tot meditând, îndreptându-şi ochii şi inima spre lumină îşi
aduce aminte de căutarea, căderea, durerea şi disperarea lui Faust:
"Pierdut e Faust.
Cugetaţi căderea-i
Ce ne învaţă oameni iscusiţi:
Să nu râvniţi la cele ce-s oprite. Pe cel adânc,îl duce adâncimea
Să creadă că mai mult e-n stare-a face
Decât ce e îngăduit de Domnul".
Faust era atât de pasionat de cunoaştere,vroia să ştie temeiurile cerului şi ale pământului, încât a ajuns să facă pact cu răul pentru a obţine putere cu ajutorul magiei. El credea că magia îi va deschide drumul către cunoaşterea secretelor lumii.
"Pierdut e Faust.
Cugetaţi căderea-i
Ce ne învaţă oameni iscusiţi:
Să nu râvniţi la cele ce-s oprite. Pe cel adânc,îl duce adâncimea
Să creadă că mai mult e-n stare-a face
Decât ce e îngăduit de Domnul".
Faust era atât de pasionat de cunoaştere,vroia să ştie temeiurile cerului şi ale pământului, încât a ajuns să facă pact cu răul pentru a obţine putere cu ajutorul magiei. El credea că magia îi va deschide drumul către cunoaşterea secretelor lumii.
La fel şi Cyprian, râvnind la fecioara creştină Iustina
se aliază cu demonii pentru a o cucerii.
Credinţa în Iisus anulează toate vrăjile lui Cyprian şi toată puterea demonilor. Într-un final chiar Cyprian se converteşte la creştinism, văzând puterea extraordinară a credinţei în Iisus.
El ştie că şi azi, în timpurile lui, sunt destui oameni care aleg calea întunericului.
Aceşti oameni nu ştiu că nimic şi nimeni nu este mai puternic ca Dumnezeu? Ei nu ştiu că în final, vorba lui Macedonski, suntem tărână:
Credinţa în Iisus anulează toate vrăjile lui Cyprian şi toată puterea demonilor. Într-un final chiar Cyprian se converteşte la creştinism, văzând puterea extraordinară a credinţei în Iisus.
El ştie că şi azi, în timpurile lui, sunt destui oameni care aleg calea întunericului.
Aceşti oameni nu ştiu că nimic şi nimeni nu este mai puternic ca Dumnezeu? Ei nu ştiu că în final, vorba lui Macedonski, suntem tărână:
Ţărână — suntem toţi ţărână,
E de prisos orice trufie...
Ce-a fost, în veci are să fie...
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate
Nici o pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni, vestiţi prin necredinţă,
Nici o pieire nu s-amână...
Ţărână, suntem toţi ţărână."
E de prisos orice trufie...
Ce-a fost, în veci are să fie...
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate
Nici o pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni, vestiţi prin necredinţă,
Nici o pieire nu s-amână...
Ţărână, suntem toţi ţărână."
Care e cel mai mare mister? A căutat prin negura timpului
încercând să găsească calea, adevărul şi viaţa. Gândeşte ca Arghezi:
"Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?
Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?
Amestecat în ceaţă şi tăvălit în stele,
Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele?
.............................................................
Eu,totuşi, sluga veche a Domnului rămân."(Psalmistul)
Uneori, sufletul său oboseşte şi ar vrea să se odihnească în cupa unui crin alb sau pe o petală de trandafir. Este ca o iederă, care se înfăşoară în jurul unei albăstrele pe care o adoră.
Mărgele de safir are în inimă şi ape diamantine în ochi, atunci când priveşte cerul.
Când inima şi-o deschide devine un izvor de flori din care năvălesc torente de trandafiri. Atunci întreg universul se pogoară ca o ninsoare în braţele lui şi-l umple de stele....
O rază diafană de lumină a venit şi s-a cuibărit în sufletul lui, vrând să-i vorbească despre misterele universului de care el este îndrăgostit. Gingăşia ei îl face să întindă braţele spre cer şi să zboare. În plutirea lui prin eter ajunge la marginea unei păduri înverzite, unde erau mii de trandafiri albi . Şi-a umplut braţele de petale şi a zburat printre ceruri presărându-le în univers....
Se dezintegrează şi fiecare celulă a lui dansează pe muzica sferelor. Atinge stelele în zbor şi îi zâmbeşte lunii uşor. Armonia universului îl cheamă, inima îl îndeamnă să zboare în braţele iubirii şi ar vrea să se topească în lumină.
"Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?
Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?
Amestecat în ceaţă şi tăvălit în stele,
Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele?
.............................................................
Eu,totuşi, sluga veche a Domnului rămân."(Psalmistul)
Uneori, sufletul său oboseşte şi ar vrea să se odihnească în cupa unui crin alb sau pe o petală de trandafir. Este ca o iederă, care se înfăşoară în jurul unei albăstrele pe care o adoră.
Mărgele de safir are în inimă şi ape diamantine în ochi, atunci când priveşte cerul.
Când inima şi-o deschide devine un izvor de flori din care năvălesc torente de trandafiri. Atunci întreg universul se pogoară ca o ninsoare în braţele lui şi-l umple de stele....
O rază diafană de lumină a venit şi s-a cuibărit în sufletul lui, vrând să-i vorbească despre misterele universului de care el este îndrăgostit. Gingăşia ei îl face să întindă braţele spre cer şi să zboare. În plutirea lui prin eter ajunge la marginea unei păduri înverzite, unde erau mii de trandafiri albi . Şi-a umplut braţele de petale şi a zburat printre ceruri presărându-le în univers....
Se dezintegrează şi fiecare celulă a lui dansează pe muzica sferelor. Atinge stelele în zbor şi îi zâmbeşte lunii uşor. Armonia universului îl cheamă, inima îl îndeamnă să zboare în braţele iubirii şi ar vrea să se topească în lumină.
Sufletul lui în această lume este o boabă efemeră de rouă, mică,
rotundă, transparentă, plină de dor pentru adevăr. Dorinţa sufletului este
speranţa duioasă şi timidă de a se metamorfoza într-o floare albă de crin.
Se
întoarce din al său zbor şi păşeşte cu
paşi mici, rătăcind prin lume, tot căutând mereu. Într-o zi, fără să ştie a
intrat în oceanul de energie al iubirii conştiente. Pluteşte pe deasupra unui
val dantelat de spumă alb-rozalie cu nuanţe de smarald. Visul i se împlineşte
şi inima îi e inundată de razele iubirii.
La atingerea duioasă a iubirii eterne se cutremură munţii, frunzele tremură uşor,florile plâng de fericire. Acel dulce fior pătrunde prin toate fibrele sufletului. Zboară printre galaxii, valsează printre stele, cunoscănd farmecul şi magia iubirii, care-l vindecă şi-l purifică.
Acum este un izvor cu apă cristalină care se schimbă într-o blândă adiere de vânt, ca apoi să devină flacără ce arde neîncetat şi care la rândul ei metamorfozându-se într-o perlă ce ar vrea să se aşeze la gâtul iubitei .
La atingerea duioasă a iubirii eterne se cutremură munţii, frunzele tremură uşor,florile plâng de fericire. Acel dulce fior pătrunde prin toate fibrele sufletului. Zboară printre galaxii, valsează printre stele, cunoscănd farmecul şi magia iubirii, care-l vindecă şi-l purifică.
Acum este un izvor cu apă cristalină care se schimbă într-o blândă adiere de vânt, ca apoi să devină flacără ce arde neîncetat şi care la rândul ei metamorfozându-se într-o perlă ce ar vrea să se aşeze la gâtul iubitei .
Are
acces la o lume paradisiacă şi aceasta îi generează starea de fericire. E răpit de
frumuseţea şi graţia ei, încât începe să vadă frumosul în tot şi în toate.
Frumosul îl atrage în esenţa lui şi îi dă un elan spre înălţimi. A văzut şi a
simţit armonia.A descoperit şi a contemplat frumuseţea ei orbitoare ce i s-a
relevat în adevărata sa splendoare.Chiar dacă trăieşte în mai multe lumi, pe
masură ce timpul trece, e tot mai mult atras de lumea iubirii.
Iubeşte cu toata fiinţa, cu fiece celulă a corpului său.
Chiar de s-ar ascunde în cea mai întunecată peşteră, iubirea tot ar lumina din adâncurile sale. Chiar de s-ar afla în cel mai mare abis, iubirea l-ar ridica. Chiar şi în infern de ar fi, ştie că iubirea i-ar da aripi şi puterea de a zbura spre lumină.
Iubirea a reuşit să-i transforme inima într-un trandafir înmiresmat. Nu mai trăieşte, ci doar pluteşte printre norii azurii, dansează printre stele, vorbeşte cu soarele, cu luna şi ascultă poveştile pietrelor, vântului şi florilor. Dragostea l-a transformat într-un fluturaş cu aripioare de smarald, care vrea să cuprindă într-o îmbrăţişare caldă şi duioasă tot universul.Zboară prin mulţimea de flori care-şi întind braţele spre el şi-l îmbie cu parfumul şi petalele lor multicolore. Le zâmbeşte, mulţumindu-le pentru iubire, dar inima lui e dăruită unui fluturaş.
Fluturaşul său s-a născut din unirea lacrimei toamnei cu o frumoasă albăstrea, înflorită târziu sub umbra pădurii. Ar vrea să-şi îmbrăţişeze iubirea cu aripioarele sale, să se piardă în ochii ei şi să-i şoptească cât de mult o iubeşte, dar iar se metamorfozează.
Iubeşte cu toata fiinţa, cu fiece celulă a corpului său.
Chiar de s-ar ascunde în cea mai întunecată peşteră, iubirea tot ar lumina din adâncurile sale. Chiar de s-ar afla în cel mai mare abis, iubirea l-ar ridica. Chiar şi în infern de ar fi, ştie că iubirea i-ar da aripi şi puterea de a zbura spre lumină.
Iubirea a reuşit să-i transforme inima într-un trandafir înmiresmat. Nu mai trăieşte, ci doar pluteşte printre norii azurii, dansează printre stele, vorbeşte cu soarele, cu luna şi ascultă poveştile pietrelor, vântului şi florilor. Dragostea l-a transformat într-un fluturaş cu aripioare de smarald, care vrea să cuprindă într-o îmbrăţişare caldă şi duioasă tot universul.Zboară prin mulţimea de flori care-şi întind braţele spre el şi-l îmbie cu parfumul şi petalele lor multicolore. Le zâmbeşte, mulţumindu-le pentru iubire, dar inima lui e dăruită unui fluturaş.
Fluturaşul său s-a născut din unirea lacrimei toamnei cu o frumoasă albăstrea, înflorită târziu sub umbra pădurii. Ar vrea să-şi îmbrăţişeze iubirea cu aripioarele sale, să se piardă în ochii ei şi să-i şoptească cât de mult o iubeşte, dar iar se metamorfozează.
Acum
este în varful unui munte înalt cu o preoteasă din timpuri străvechi,coborâtă
din lumea magiei şi-l iniţiază în mistere. Când a început să implore Universul
muntele s-a ridicat până la cer, iar el a atins uşor bolta cerească. A privit
stelele, plutind pe lângă ele, fiind fascinat de strălucirea lor. A lăsat în
urmă luna şi s-a înălţat mai sus de ea.
În drumul său a întâlnit o cometă care s-a unit cu o steluţă albastră.
După fuziunea cele două corpuri cereşti
a început să coboare oprindu-se pe marmura
rece a unui templu indian. Călugarii din templu s-au speriat . Era uimit de
această întâmplare şi nu înţelegea cum de a reuşit să treacă prin tavanul
templului.
Genele
încep să tremure uşor, deschide ochii şi realizează că a fost doar un
vis,care-l duce cu gândul în depărtata Indie, la colectia de imnuri, de cântece
cu un cuprins mitologic-religios Rigveda, care se pare că ar fi fost scrisă în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cuvintele din text erau sacre şi trebuiau
spuse de preoţi ca să dobândească toată puterea magică.
Puterea
cuvântului rostit joacă un rol deosebit şi în Vede, unde preotul e
"brahman". Se punea un accent deosebit pe actul ritual şi pe jertfă.
Zeii lor nu aveau formă, ei puteau să ia orice formă doreau. Religiozitatea
Indiei ia o înfăţişare nouă în epoca Upanişadelor, care vor alcătui baza tuturor sistemelor filozofice indiene.
Identifică individul cu principiu divin "acesta eşti tu".
Atman care este "Sinele" este pus în ecuaţie cu Brahman, care înseamnă Dumnezeu. Un element statornic în religia indiană îl constitue "Samsara", ideea reîncarnării sufletului. Încetarea reîncarnării sufletului reprezintă salvarea, mântuirea. Acest lucru nu se poate face numai prin fapte bune, ci mai ales prin cunoaştere, prin cunoaştera identităţii dintre om şi Dumnezeu. Omul accede spre purificarea sufletului.
Se gândeşte la budhism care pentru el este un fenomen religios paradoxal, deoarece e lipsit de ideea divinităţii. Părinţii lui Budha au fost regele Suddhodma şi Maya.
S-a căsătorit cu prinţesa Yasodhara la 19 ani şi a trăit cu ea 10 ani în cele 3 palate până la naşterea fiului lor Rahula. A avut o viaţă idilică. La 29 ani fuge în lume pentru a căuta sensul vieţii, al existenţei, pentru a căuta adevărul.
S-a îmbrăcat cu haina galbenă care avea să devină semnul distinctiv al budiştilor şi s-a transformat într-un călugăr rătăcitor care avea asupra sa numai cutia pentru cerşit, briciul, acul, cureaua şi filtrul pentru apă. A încercat mai multe practici de ascetism pentru a se lumina dar niciuna nu a dat roade. Cei 5 discipoli ai săi l-au părăsit când au văzut că nu mai vrea să postească. S-a aşezat sub un smochin şi a stat 4-7 săptămâni până când revelaţia s-a produs. I s-au revelat cele 4 adevăruri:
1.Orice viaţă înseamnă suferinţă.
2.Izvorul suferinţei este dorinţa.
3.Izbăvirea suferinţei se obţine prin încetarea dorinţei.
4.Calea izbăvirii de suferinţă este aceea a celor 8 încrengături, care sunt următoarele: privirea dreaptă, judecata dreaptă, vorbirea dreaptă, îndeletnicire dreaptă, faptele drepte, memorie dreaptă şi meditaţia dreaptă. Budha a fost primul din lume care a spus că omul îşi obţine salvarea nu datorită intervenţiei unor divinitati exterioare, ci printr-o disciplină spirituală personală. Budha a dezvoltat doctrina transmigrării care data din vechime.A murit bătrân. Ultimele lui cuvinte au fost:"Ce se compune din mai multe elemente e trecător, luptaţi cu înflăcărare."
Atman care este "Sinele" este pus în ecuaţie cu Brahman, care înseamnă Dumnezeu. Un element statornic în religia indiană îl constitue "Samsara", ideea reîncarnării sufletului. Încetarea reîncarnării sufletului reprezintă salvarea, mântuirea. Acest lucru nu se poate face numai prin fapte bune, ci mai ales prin cunoaştere, prin cunoaştera identităţii dintre om şi Dumnezeu. Omul accede spre purificarea sufletului.
Se gândeşte la budhism care pentru el este un fenomen religios paradoxal, deoarece e lipsit de ideea divinităţii. Părinţii lui Budha au fost regele Suddhodma şi Maya.
S-a căsătorit cu prinţesa Yasodhara la 19 ani şi a trăit cu ea 10 ani în cele 3 palate până la naşterea fiului lor Rahula. A avut o viaţă idilică. La 29 ani fuge în lume pentru a căuta sensul vieţii, al existenţei, pentru a căuta adevărul.
S-a îmbrăcat cu haina galbenă care avea să devină semnul distinctiv al budiştilor şi s-a transformat într-un călugăr rătăcitor care avea asupra sa numai cutia pentru cerşit, briciul, acul, cureaua şi filtrul pentru apă. A încercat mai multe practici de ascetism pentru a se lumina dar niciuna nu a dat roade. Cei 5 discipoli ai săi l-au părăsit când au văzut că nu mai vrea să postească. S-a aşezat sub un smochin şi a stat 4-7 săptămâni până când revelaţia s-a produs. I s-au revelat cele 4 adevăruri:
1.Orice viaţă înseamnă suferinţă.
2.Izvorul suferinţei este dorinţa.
3.Izbăvirea suferinţei se obţine prin încetarea dorinţei.
4.Calea izbăvirii de suferinţă este aceea a celor 8 încrengături, care sunt următoarele: privirea dreaptă, judecata dreaptă, vorbirea dreaptă, îndeletnicire dreaptă, faptele drepte, memorie dreaptă şi meditaţia dreaptă. Budha a fost primul din lume care a spus că omul îşi obţine salvarea nu datorită intervenţiei unor divinitati exterioare, ci printr-o disciplină spirituală personală. Budha a dezvoltat doctrina transmigrării care data din vechime.A murit bătrân. Ultimele lui cuvinte au fost:"Ce se compune din mai multe elemente e trecător, luptaţi cu înflăcărare."
"Doctrina
lui Budha culminează în ideea că mântuirea se obţine prin nimicirea setei de
viaţă şi că setea de viaţă se nimiceşte prin cunoaşterea adevărului, a
caracterului cu totul iluzoriu al lucrurilor. Când omul îşi anulează setea de
viaţă pe calea cunoaşterii, el se înalţă la starea de desăvârşire numită
Nirvana, şi va mai înceta a se mai reâncarna."(Lucian Blaga)
Se privea
în oglindă când dintr-o dată mii de particule se desprind din corpul său şi se
dispersează în neant. Chipul i-a dispărut din oglindă, dar vede camera,
oglinda, tot ce era în jur. Se întreabă unde s-a dus corpul său, în ce
dimensiune, în ce lume ?Şi totusi, el era acolo la fel ca un om invizibil. La
un moment dat apare vag în oglindă conturul corpului său şi o materie fluidă
curge şi se condensează în acel contur, care din ce în ce apare cât mai
vizibil.
Uimirea îl copleşeste, realizează că s-a dematerializat şi materializat la loc. Ceea ce a văzut a fost real sau o halucinaţie, o iluzie? Ce a fost? Este obişnuit să i se întâmple tot felul de lucruri ciudate şi stie din experienţă că aceste întâmplări sunt unice ,irepetabile.
Dacă acest fenomen pe care l-a văzut a fost real, atunci, omul nu este ceea ce vede în oglindă, ci ceva mult mai complex.
Se întreabă:"cât de mult cunosc ?" şi realizează că este o fiinţă necunoscută . Ştia câte ceva din spusele bunicului. Omul este o adevarată planetă, cu continente şi oceane. În el sunt ţări mai mici şi mai mari, fluvii, râuri,bălţi. Prin ele mişună tot felul de vietăţi ciudate de diferite forme şi culori. Sunt păduri tropicale prin care mişună fiinţe nemaivăzute. Creierul e format de o reţea întreagă de neuroni şi sinapse care seamănă cu o instalaţie electrică pentru pomul de crăciun. "Celulele sunt ca nişte mici animale acvatice cufundate într-un mediu obscur şi cald....Globulele albe din sânge şi celulele care căptuşesc vasele sanguine şi limfatice seamănă ca nişte peşti care înoată în voie, în mijlocul apelor . Celulele care formează ţesuturi se pot compara cu amfibii trăind în mlaştini sau în nisip umed.Limfocitele se târăsc ca nişte viermişori.Monocitele adevărate caracatiţe. Fiecare organ, ţesut îşi creează mediul sau din materia plasmei sanguine..." "Calitatea vieţii este mai importantă decât viaţa însăşi.......Întocmai ca inteligenţa simţul moral se poate dezvolta prin educatie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai impotrant decât inteligenţa. Dacă el dispare dintr-o naţiune, toată structura socială începe să se clatine......................"
"Condiţiile dure de viaţă sunt indispensabile pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în personalitatea umana.... Spiritului îi aparţin culmile vieţii noastre interioare, stările noastre sufleteşti....."
"Credinţa este o muzica care ţi-a pătruns în sange şi te-a metamorfozat complet". Alexis Carel
Uimirea îl copleşeste, realizează că s-a dematerializat şi materializat la loc. Ceea ce a văzut a fost real sau o halucinaţie, o iluzie? Ce a fost? Este obişnuit să i se întâmple tot felul de lucruri ciudate şi stie din experienţă că aceste întâmplări sunt unice ,irepetabile.
Dacă acest fenomen pe care l-a văzut a fost real, atunci, omul nu este ceea ce vede în oglindă, ci ceva mult mai complex.
Se întreabă:"cât de mult cunosc ?" şi realizează că este o fiinţă necunoscută . Ştia câte ceva din spusele bunicului. Omul este o adevarată planetă, cu continente şi oceane. În el sunt ţări mai mici şi mai mari, fluvii, râuri,bălţi. Prin ele mişună tot felul de vietăţi ciudate de diferite forme şi culori. Sunt păduri tropicale prin care mişună fiinţe nemaivăzute. Creierul e format de o reţea întreagă de neuroni şi sinapse care seamănă cu o instalaţie electrică pentru pomul de crăciun. "Celulele sunt ca nişte mici animale acvatice cufundate într-un mediu obscur şi cald....Globulele albe din sânge şi celulele care căptuşesc vasele sanguine şi limfatice seamănă ca nişte peşti care înoată în voie, în mijlocul apelor . Celulele care formează ţesuturi se pot compara cu amfibii trăind în mlaştini sau în nisip umed.Limfocitele se târăsc ca nişte viermişori.Monocitele adevărate caracatiţe. Fiecare organ, ţesut îşi creează mediul sau din materia plasmei sanguine..." "Calitatea vieţii este mai importantă decât viaţa însăşi.......Întocmai ca inteligenţa simţul moral se poate dezvolta prin educatie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai impotrant decât inteligenţa. Dacă el dispare dintr-o naţiune, toată structura socială începe să se clatine......................"
"Condiţiile dure de viaţă sunt indispensabile pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în personalitatea umana.... Spiritului îi aparţin culmile vieţii noastre interioare, stările noastre sufleteşti....."
"Credinţa este o muzica care ţi-a pătruns în sange şi te-a metamorfozat complet". Alexis Carel
.............................................................
Are senzaţia că cineva mult mai puternic se joacă cu el, la fel cum te joci cu o jucărie, că el nu este nimic altceva decât un roboţel.Oare s-a născut cu un program iplantat şi joacă rolul care i-a fost programat? Cineva în ascuns are grijă de conexiuni, de transmisie, de tot? Să fie programat să vadă verde, dar ceea ce vede să fie galben ?Gândurile sunt ale lui sau nu? Ceea ce vede este real sau este o percepţie care i-a fost indusă de cineva? Fiecare mişcare este programată şi oricât s-ar lupta să evadeze din acest sistem ascuns şi invizibil nu poate? Această experienţă sufletească şi spirituală l-a pus în faţa unor fenomene singulare, care oricât de inaccesibile par, nu poate să le ignore. Fenomenele ciudate, stranii care i s-au întâmplat de-a lungul vieţii nu le-a povestit nimănui.Era conştient că aceste lucruri nu sunt prezente în viaţa omului obişnuit. În urma acestor întâmplări, conştiinţa trece printr-un proces puternic de transformare. Uneori se simte ca nebunul din peştera lui Platon. Se simte ancorat în altă existenţă şi are altă viziune asupra vieţii. În el s-a născut un alt eu. Acest nou eu are dorinţe de sondare a adâncimilor abisale din sufletul omenesc, vrea să cunoască şi încearcă să se depăşească. Acum e capabil de fapte, de acţiuni la care înainte nici măcar nu se gândea. Gândul lui devine tot mai lucid şi voinţa cognitivă tot mai mare. Este înzestrat de natură cu o hipersensibilitate foarte mare.Din acest motiv iubeşte singurătatea. Se retrage din lume şi se revarsă în golul metafizic. În el există o mare sete de cunoaştere, o mare răbdare pentru urcarea treptelor cosmice şi cucerirea transcedenţei.
Are senzaţia că cineva mult mai puternic se joacă cu el, la fel cum te joci cu o jucărie, că el nu este nimic altceva decât un roboţel.Oare s-a născut cu un program iplantat şi joacă rolul care i-a fost programat? Cineva în ascuns are grijă de conexiuni, de transmisie, de tot? Să fie programat să vadă verde, dar ceea ce vede să fie galben ?Gândurile sunt ale lui sau nu? Ceea ce vede este real sau este o percepţie care i-a fost indusă de cineva? Fiecare mişcare este programată şi oricât s-ar lupta să evadeze din acest sistem ascuns şi invizibil nu poate? Această experienţă sufletească şi spirituală l-a pus în faţa unor fenomene singulare, care oricât de inaccesibile par, nu poate să le ignore. Fenomenele ciudate, stranii care i s-au întâmplat de-a lungul vieţii nu le-a povestit nimănui.Era conştient că aceste lucruri nu sunt prezente în viaţa omului obişnuit. În urma acestor întâmplări, conştiinţa trece printr-un proces puternic de transformare. Uneori se simte ca nebunul din peştera lui Platon. Se simte ancorat în altă existenţă şi are altă viziune asupra vieţii. În el s-a născut un alt eu. Acest nou eu are dorinţe de sondare a adâncimilor abisale din sufletul omenesc, vrea să cunoască şi încearcă să se depăşească. Acum e capabil de fapte, de acţiuni la care înainte nici măcar nu se gândea. Gândul lui devine tot mai lucid şi voinţa cognitivă tot mai mare. Este înzestrat de natură cu o hipersensibilitate foarte mare.Din acest motiv iubeşte singurătatea. Se retrage din lume şi se revarsă în golul metafizic. În el există o mare sete de cunoaştere, o mare răbdare pentru urcarea treptelor cosmice şi cucerirea transcedenţei.
………………………….
Era
o zi frumoasă de vară, simţea parfumul florilor şi adierea blândă a vântului. O
preoteasă frumoasă din Grecia antică mergea prin iarba verde a câmpului cu
paşi mărunţi spre templu unde slujea. Avea părul ridicat la spate, prins cu o
agrafă sferică din argint. Pe fiecare braţ avea câte trei brăţări cu simboluri
solare, iar rochia lungă şi albă era strânsă în jurul taliei cu un brâu care
avea aceleaşi simboluri ca şi brăţările. Când a ajuns la treptele templului o
sfera de culoare galbenă a venit aproape
de ea şi i-a vorbit cu o voce ca a tunetului: "Vreau să-mi dai o jertfă
din sângele tău". Ea a urcat treptele templului până la jumătate, a luat
în mână un pumnal şi a sacrificat un viţel aproape rotund. Privind sângele care
se scurgea pe acele trepte întreabă sfera: "E bine?"
I-a
răspuns :"Da" şi a dispărut. Începe să urce treptele acelui templu
care era încadrat de două coloane albe care străluceau în lumina soarelui.
Realizează
că acesta a fost un vis şi vrea să deschidă ochii, când o lumină albă
strălucitoare îl orbeşte. Închide ochii un timp, după care iar îi deschide şi
are o senzaţie ciudată că cineva misterios din altă lume, din alt timp a fost
la el în cameră. Gândul îl poartă prin
labirintul trecutului şi printr-o nebuloasă vede acele culte orgiastice cu
preotese stranii, cu ritualuri ce aveau loc în peşteri, cu divinităţi feminine
ale vegetaţiei. Îşi aminteşte de iniţierile în Misterele din Eleusis.
Eleusis
a fost centrul religiozităţii păgâne. Prin mintea sa se perindă toţi zeii din
Olimp şi îşi aminteşte că în afară de credinţa în zei mai era în acele timpuri
şi credinţa în ursită.
Clarviziunea,
telepatia, hipnoza, transa şi alte fenomene parapsihologice şi metapshice erau
cunoscute în acea perioadă. La serbările în cinstea lui Dionisos, după ritualurile
ceremoniale menite să obţină din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri
cu cântece şi dansuri. În cadrul acestor serbari, în cinstea lui Dionisos sau
Apollo au debutat Eschil, Sofocle, Euripide cu minunatele lor tragedii.În artă
domnea Fidias, iar regele comediei era Aristofan. Pindar, "prinţul
poetilor greci " spunea:
"Dacă
în vorbă cu rost păstrezi o masură
Şi
în puţine cuvinte închegi gânduri multe,
Vei
fi mai puţin urmărit de-a lumii bârfeală,căci scârba
Dezgustătoare
toceşte nădejdile repezi".
Iliada
şi Odiseea lui Homer echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”. Filozoful
Democrit spunea că la baza lumii se află atomii, particule solide,
indivizibile, imperceptibile, necreate, eterne, în continuă mişcare şi din
combinarea lor iau naştere toate lucrurile care alcătuiesc universul.Tot el
formulează teza lumilor infinite şi spunea că nimic nu se întâmplă din întâmplare,
ci totul dintr-un temei şi acesta cu necesitate. Sufletul este alcătuit din atomi
fini, netezi, asemeni cu cei ai focului. Democrit spunea că „fericirea
şi nefericirea se află în sufletul tău.El numeşte fericirea, „bună dispoziţie”,
„omenie”, „echilibru” şi „linişte sufletească”. Cine iubeşte bunurile
sufleteşti, iubeşte divinul şi ceea ce este durabil, iar cine iubeşte bunurile
materiale iubeşte ceea ce este efemer şi ceea ce este lipsit de valoare.
Echilibru sufletesc este stricat de pofte şi de dorinţe, iar răul îşi are
originea în lipsa de înţelepciune a omului. Măsura, cumpătarea şi înţelepciunea
duc la fericire. Heraclit din Efes consideră
că elementul fundamental din care derivă toate celelalte este focul, la fel cum
era aerul la Anaximene, apeironul la Anaximandru, şi apa la Thales. El spunea
că stabilitatea este iluzorie şi schimbarea este un lucru real. ”Totul curge,
nimic nu rămâne neschimbat”. În „Despre natura” afirmă că totul în univers şi
societate se supune unei ordini necesare, numite logos. Pitagora spune că”
totul este număr” şi el este esenţa tuturor lucrurilor, este forma şi legea
lumii sensibile, este principiul lumii.Credea că sufletul este pur şi
nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormânt.Tot el vorbeşte şi de
muzica sferelor.Universul, în concepţia lui, este un sistem ordonat şi armonios
de numere şi raporturi numerice, iar numărul zece este un număr perfect. Sofişti
precum Protagoras, Gorgias puneau omul în centrul reflecţiei filozofice, în
locul zeilor. Socrate s-a străduit să predice îndoiala creatoare, să condamne
superstiţiile, incultura, viciile oamenilor, să fundamenteze o metodă de gândire
ratională şi o etică în spiritul ideii că fericirea omului constă în virtutea
luminată de raţiune. Înţelepţii greci considerau că oamenii îşi pot găsi pacea
inimii dacă se cunosc pe sine însăşi, dacă evită excesele şi au încredere în
sine. În Grecia acelor timpuri a avut loc un adevărat sincretism religios, o
amestecătura de doctrine cu mitologii asiatice, africane, cu culte de tip
orfic. S-au unit toate extremele şi s-au întrepătruns toate miturile pentru ca
să se nască învăţături şi
ritualuri gnostice. Platon spunea ca
esenţa adevărată a lucrurilor nu este dată de realitatea materială, ci de lumea
"prototipurilor eterne", ideale, absolute, de lumea
"ideilor" sau "formelor inteligibile". Formele sensibile
din lumea materială nu sunt decât copii, umbre ale acestor idei. Cel care a
contemplat înainte de a se naşte Ideea Frumosului şi-o reaminteşte când se află
în prezenţa fiinţelor frumoase.
Sufletul lui s-a emoţionat în profunzimile
sale cel mai intime, când a citit în Dialogurile lui Platon cum înţeleapta
preoteasă din Mantineea, Diotima îl învaţă pe Socrate ce este cu adevărat
iubirea.
"Aceasta e adevărata cale a iubirii pe care o străbatem singuri sau călăuziti, pornind de la frumuseţile obişnuite, ale lumii noastre vremelnice, înălţându-ne neîncetat către acea frumuseţe minunată, eternă, trecând treaptă cu treaptă de la frumuseţea trupurilor la frumusetea faptelor, apoi de la faptele frumoase la frumuseţea ştiintelor, iar de la acestea din urmă ajungem la stiinţa despre frumuseţea absolută,cunoscând în sfârşit frumosul în sine.
"Aceasta e adevărata cale a iubirii pe care o străbatem singuri sau călăuziti, pornind de la frumuseţile obişnuite, ale lumii noastre vremelnice, înălţându-ne neîncetat către acea frumuseţe minunată, eternă, trecând treaptă cu treaptă de la frumuseţea trupurilor la frumusetea faptelor, apoi de la faptele frumoase la frumuseţea ştiintelor, iar de la acestea din urmă ajungem la stiinţa despre frumuseţea absolută,cunoscând în sfârşit frumosul în sine.
Dacă
vreodată viaţa merită a fi traită, dragă Socrate, este în clipa în care omul
contemplă frumuseţea în sine. Dacă o vei vedea cândva, îţi vei da seama că este mai presus decât
toate lucrurile pe care le preţuieşti acum....Închipuie-ţi Socrate, cât de
fericit ar fi un om,dacă ar putea vedea frumosul absolut, simplu, neamestecat,
pur şi i-ar fi îngăduit să contemple-în locul unei frumuseţi pângărite de
cărnuri, culori şi nenumărate nimicuri trecătoare-însăşi frumuseţea absolută,
în unica ei înfăţişare. Crezi că ar fi o viaţă obişnuită aceea hărăzită unui
om, care înălţându-şi privirea spre ea, ar contempla-o cu mintea şi ar fi
împreună cu ea în cugetul său? Nu crezi că privind frumosul astfel, cu ochii
minţii , va da naştere nu unor asemănări cu virtutea, ci unor virtuţi
adevărate, pentru că a cunoscut adevarul!"(Platon)
Diotima spune că în iubire omul are de parcurs mai multe trepte.Clasifică iubirea pe patru nivele ierarhice.
Treapta cea mai de jos este iubirea pentru frumusetea fizică.
A doua treaptă este iubirea pentru frumuseţea morală.
A treia treaptă este iubirea pentru frumuseţea cunoştinţelor. Socrate se situa pe această treaptă, ştia ce înseamnă iubirea pentru Idei.
Iar ultima treaptă,cea mai desăvârşită este iubirea pentru frumosul absolut, pentru Dumnezeu, care face ca lucrurile să fie frumoase şi fără de care nu ar fi posibil ca ceva să fie frumos.
Se întreabă, se analizează şi conştientizează pe ce treaptă a iubirii a ajuns.
Al său gând bate la porţile neoplatonismului lui Plotin care era un adevărat geniu mistic. Plotin integrează filozofia lui Platon în semnificaţii metafizice mai vaste. El recunoaşte Unicul ca principiu şi supraexistenţa divină. Menirea omului este să caute drumul înapoi spre Unic. Starea mistică de unire a omului cu Dumnezeu se face prin urcarea treptată a omului din lumea materială în lumea ideilor. Dacă în miturile asiatice omul era pus pe picior de egalitate cu Dumnezeu, la Plotin omul este o copie alterată, care tinde spre o unire cu Dumnezeu.
Această unire are loc printr-un proces cognitiv şi volitiv al omului şi mai ales prin extaz.
Diotima spune că în iubire omul are de parcurs mai multe trepte.Clasifică iubirea pe patru nivele ierarhice.
Treapta cea mai de jos este iubirea pentru frumusetea fizică.
A doua treaptă este iubirea pentru frumuseţea morală.
A treia treaptă este iubirea pentru frumuseţea cunoştinţelor. Socrate se situa pe această treaptă, ştia ce înseamnă iubirea pentru Idei.
Iar ultima treaptă,cea mai desăvârşită este iubirea pentru frumosul absolut, pentru Dumnezeu, care face ca lucrurile să fie frumoase şi fără de care nu ar fi posibil ca ceva să fie frumos.
Se întreabă, se analizează şi conştientizează pe ce treaptă a iubirii a ajuns.
Al său gând bate la porţile neoplatonismului lui Plotin care era un adevărat geniu mistic. Plotin integrează filozofia lui Platon în semnificaţii metafizice mai vaste. El recunoaşte Unicul ca principiu şi supraexistenţa divină. Menirea omului este să caute drumul înapoi spre Unic. Starea mistică de unire a omului cu Dumnezeu se face prin urcarea treptată a omului din lumea materială în lumea ideilor. Dacă în miturile asiatice omul era pus pe picior de egalitate cu Dumnezeu, la Plotin omul este o copie alterată, care tinde spre o unire cu Dumnezeu.
Această unire are loc printr-un proces cognitiv şi volitiv al omului şi mai ales prin extaz.
..............................................
Era
îmbrăcat ca în secolul al cinsprezecelea şi mergea pe o straduţă îngustă,
pavată cu pietre de râu. De o parte şi de alta a străzii erau case vechi, în
stil mediteraneean. A ajuns în faţa unei
cladiri impunătoare care era străjuită de un zid înalt şi gros de piatră.
A bătut în porţile uriaşe care erau înconjurate de arcade. Poarta s-a
deschis şi a apărut Ea. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă. Părul
castaniu, lung şi vag ondulat i se revărsa pe umerii goi. Ochii căprui
străluceau de fericire când l-a zărit. S-a bucurat nespus când a văzut-o. I-a
luat mâna într-a lui şi au plecat împreună. Mersul lor semăna mai mult ca o
plutire prin eter. Au ajuns la un râu şi s-au urcat într-o gondolă veneţiană.
S-au îmbrăţişat şi s-au privit în tăcere. Se trezeşte din vis şi se întreabă
cine este persoana de care el era atât de îndragostit?
Nu
ştie. Acel chip nu l-a mai văzut
niciodată. Să existe reîncarnare? Să fii trăit în India, Grecia şi Italia pe
unde l-au purtat visele sale?
O,
nu! El nu crede în reîncarnare.....dar a fost un vis care i-a plăcut.
Se
gândeşte la Italia, cunoscută pentru arta şi cultura sa, la religia romană
arhaică, care s-a întemeiat pe o mitologie puternic înrăurită de mitologia
greacă. Străvechea triadă Jupiter-Mars-Quirinus a fost înlocuită de alte
zeităţii. Cultul lor consta în sacrificii de animale şi în ofrande. În templele
lor aveau vestale care erau alese de la vârsta de 6 -10 ani pe o perioada
de 30 de ani. Sarcina lor era de a păzi focul sacru, iar dacă îşi pierdeau virginitatea
erau zidite de vii. Şi în literatură italienii au fost influenţaţi de
greci. In literatură veche se remarcă:Livius Andronicus, Naeviu, Ennius. Lucilius a scris peste 30 de cărti de satire şi spunea despre virtute: „Virtutea înseamnă
să ştii ce este drept, folositor, cinstit şi ce este nedrept, nefolositor,
necinstit.”
Dramaturgi
din acea perioada:Plaut, Terentiu şi mai ales Seneca i-a influenţat mai
tarziu pe Shakespeare, Calderon, Corneille si Racine.
Poemul
„Despre natura lucrurilor” scris de Lucreţiu a avut o mare glorie de-a lungul veacurilor.
Cicero era oratorul şi filozoful epocii sale. Pline de frumuseţe şi străbătute
de un profund sentiment religios sunt operele lui Vergiliu.
Poezia
a fost dusă pe culmi de: Horaţiu, Tibul, Propertiu şi Ovidiu. Propertiu ca poet
al iubirii spunea că iubirea este sensul suprem al vieţii, e singurul lucru
care merită preţuit, este singurul mijloc care îi poate face pe oameni mai
buni.
Dante
Alighieri în Banchetul se declară în continuă căutare a înţelepciunii, a
adevărului, a virtuţilor morale, ale ştiinţei.
Scopul călătoriei geniului lui Dante în Divina
Comedie este reedificarea sa spirituală, perfecţionarea sa morală. Desăvârşirea
totală a personalităţii se realizează doar prin contemplarea luminii credinţei
şi graţiei divine spune Dante.
„Patria
sufletului este cerul ...Răul sau păcatul stau în materie, în plăcerea senzuală.
Binele e în spirit, iar binele suprem este Dumnezeu, spiritul pur.....
Lumea
cealaltă este figurarea lumii morale. Infernul e imaginea răului sau a
viciului. Paradisul e imaginea binelui sau a virtutii; Purgatoriul-trecerea de
la o stare la alta prin mijlocirea căinţei şi a pocăinţei. Lumea cealaltă este
de aceea existenţa în simbol a stărilor diferite în care se găseşte omul
în viaţa aceasta....Atigerea sfinţeniei constă în contemplaţie;Obiectul
contemplaţiei este Dumnezeu; beatitudinea este viziunea lui Dumnezeu.”(De
Sanctis)
Reprezentanţi
ai Renaşterii italiene ca : Petrarca, Boccaccio, Machiavelli sunt
nemuritori.
Michelangelo
este unul din cei mai importanti artişti ai Renaşterii italiene. Geniul său universal
e oglindit în pictura, scluptură, desen, arhitectură şi literatură.
În
pictură Italia a dat adevărate mituri:Giotto, Tizian, Raffaell, Botticelli,Giorgio
Vasari....Dar cel care a încarnat spiritul universalist al Renaşterii a fost
Leonardo da Vinci.
Cunoaşterea
adevărată a lumii trebuie să izvorască din perceperea lucrurilor prin simţuri şi
nu din idei preconcepute despre o anumită ordine a naturii spune Giordano Bruno
teolog şi filozof care avea o concepţie panteistă asupra lumii şi care a luat
apărare teoriei copernicane, adăugându-i propriile sale teze despre infinitatea
universului si multitudinea lumilor. Din nefericire a fost ars pe rug .
Galileo
Galilei este figura centrală care se reliefează ca un gigant la sfârşitul Renaşterii.
A fost numit „parintele astronomiei”, printele fizicii moderne”. Era un spirit
rational, logic care căuta adevarul în toate părţile şi cu toate mijloacele.
Imagini
din vis îl urmăresc. Să fii trăit el în Italia în perioada Renaşterii?
Are
un sentiment ciudat. Mai bine nu se mai gândeşte la fantasmele nopţii, fiindcă
simte cum tendinţele obscure ale inconstientului încep să bată la uşa
conştientului. Sta pe terasa casei şi urmărea cu privirea noua iubită,
încercând să uite visul.
_Iar
eşti tristă!
_Se
întâmplă să mai am şi astfel de momente. Ca de obicei ochiului tău de vultur
nu-i scapă nimic. Încercam să scriu nişte versuri.
_Sigur
sunt triste.
_De
unde ştii?
_Te
cunosc. Îţi simt tristeţea inimii. Ce se întâmplă cu tine?
_Nici
eu nu ştiu. Am căutat o viaţă întreagă nişte răspunsuri, dar nu le-am găsit.
Cred că încep să devin agnostică şi simt cum sunt cuprinsă de un pesimism mult
mai mare decât cel schopenhauerian. Când venim în lumea asta venim singuri, când
traim suntem singuri, când plecăm de aici tot singuri, chiar dacă în jurul
nostru roiesc o mulţime de oameni. Atunci când sufletu-mi tânjeşte după absolut
şi nu pot să înţeleg secretul, esenţa, ceea ce e ascuns, ajung pe culmile disperării.
În mine există germenele unui grăunte de nebunie interioară şi o pasiune
absurdă pentru ceva ce nu poate fi definit, explicat, înţeles.Mă simt ca o minge pe care destinul o aruncă
unde vrea şi îmi induce stări când dionisiace, când apolinice.
_Priveşte
la comedia umană din jurul tău şi uită
de gândurile tale!
_Nu
mă interesează jocul lumii. De ceva timp lumea mă lasă rece. Curiozitatea mea a
murit, nu mai vreau să ştiu nimic. Mai bine privesc florile de mucegai ale
trecutului.
_Trecutul
creează întotdeauna probleme. Nu-l lăsa să te influenţeze. Aruncă-l la groapa
de gunoi, fiindcă din cauza lui poţi
rata prezentul.
_Mă
întreb unde am greşit?
_Nici
măcar nu contează dacă ai greşit sau cât ai greşit. Greşelile te fac să fii
uman. Important este să nu repeţi greşeala. E bine să ajuţi pe alţii, dar să nu
uiţi să ai grijă şi de tine. Raţiunea nu este de ajuns omului pentru a-şi
lumina destinul. Viaţa trebuie s-o trăim în conformitate cu legile divine, să
înlăturăm marile pasiuni care ne fac
rău, iar scopul vieţii să fie obţinerea fericirii prin virtuţi.
_Credeam
că eşti adeptul hedonismului barbar şi când colo tu eşti un adevărat stoic.
_Înţelepciunea
aduce fericirea.
_Omul
nu poate cunoaşte totul, cunoaşterea noastră ca fiinţe umane este limitată, dar
sunt de acord cu sofişti atunci când spun că scopul vieţii e obţinerea
înţelepciunii. Atunci când cauţi o viaţă întreagă şi nu o gaseşti te apucă
disperarea.
-Cred
că te înţeleg, şi eu am astfel de momente. Pendulez între hedonism şi o
disperare nebună, fără consolare.
_O,
parcă ai fi Kierkegaard!
_Singura
asemănare cu el este că mi-am sacrificat şi eu primul amor, în rest ...
_Există braţe care se întind spre noi, dar de multe ori refuzăm îmbrăţişarea lor. Ştii, aş vrea să mă bucur de o clipă de singurătate , să fiu doar eu cu mine, să meditez asupra vieţii mele.
_Există braţe care se întind spre noi, dar de multe ori refuzăm îmbrăţişarea lor. Ştii, aş vrea să mă bucur de o clipă de singurătate , să fiu doar eu cu mine, să meditez asupra vieţii mele.
_Draga
mea, e bine să meditezi. Încearcă să fii tu însuti, fără nicio mască. Fii aşa
cum eşti: simplă, naturală . Aruncă toate măştile şi fii doar tu! Să
acţionezi doar din dragoste, cu bucurie şi să-ţi asumi mereu responsabilitatea
pentru faptele tale. Viaţa este scurtă.Priveste! Nisipul din clepsidră
curge neîncetat...Timpul se apropie, nu mai este mult. Iubeşte profund dar fără
a te ataşa, a te implica.Să rămâi mereu concentrată asupra fiinţei tale şi să
nu te laşi distrasă şi perturbată de nimeni şi de nimic.
_Ce
sfaturi îmi dai!Mulţumesc !
_Dacă
îţi vei face griji şi vei lăsa să te bântuie fantomele trecutului, dacă vei
permite tristeţii şi gândurilor negre să te cuprindă, atunci, ele te vor
roade continuu, neîncetat, ca un vierme neadormit, până când te vor
secătui de energie şi te vei îmbolnăvi.
Renunţă
la orice grija! Traieşte cu încredere puternică, profundă în Dumnezeu.
Să
crezi mereu în bine, în frumos, în Iisus, în Dumnezeu !
_Da,"Este important ca în viaţa mea să mă apropii tot mai
mult de acest mare mister, Iisus din Nazaret, pentru a mă găsi pe mine însumi
şi a mă putea înţelege pe mine însumi."( Kierkegaard )
....................................................................................
A doua zi.
Se
afla într-un tunel, un culoar subteran umed şi întunecos. Înaintea lui erau
trei persoane care luminau drumul.Toţi patru sperau să găsească o intrare
secretă în piramidă. Nu-i place întunericul şi aerul acela îl îneacă. Au ajuns la capatul culoarului
unde era construit un zid din blocuri uriaşe de piatră. La un metru de sol pe
acel zid era o rozetă de mărimea unei palme, în care erau încrustrate niste inscripţii
hieroglifice. Le-a zis că rozeta e cheia de a trece, de a pătrunde dincolo. Ei
au râs şi i-au spus:”Nu vezi că nu se mişcă, practic este scluptată în blocul
de piatră. Noi plecăm, ne-am săturat de cautări “. Toţi trei au plecat, iar el
a rămas singur privind acel zid. Ceva îl ţinea pe loc.O voce interioară îi
spunea că rozeta e cheia. Luminează cu atenţie zidul, cercetează centimetru cu
centimetru. În colţul din stânga, foarte aproape de sol observă numerele:1,2,3,5,8.13.....Ciudat!
Acesta este şirul lui Fibonacci. Se simte obosit, ar vrea să doarmă şi a
pierdut noţiunea timpului. La un moment
dat se enervează şi loveşte puternic cu piciorul rozeta. Rozeta din piatră cade
jos, iar în zid era altă rozetă dintr-un material ciudat care avea alte hieroglife.
O învârteşte şi relizează că era alcatuită din opt triunghiuri care se mişcau
independent fiecare.Încearcă să le combine pe diagonală două câte două. Într-un
final îi apare steaua lui David care avea în interiorul ei o sferă cu cifru.
Gândindu-se la şirul lui Fibonacci face tot felul de combinaţii, dar nimic.
Formează numărul de aur,dar totul în zadar. Când disperarea îl cuprinde îi vin
în minte imaginile dintr-un vis, în care cineva i-a înşirat nişte numere şi i-a
spus să nu le uite că aceste numere sunt codul lui de acces. Formează numerele
din acel vis:1,18,26,99 şi spre fericirea lui aude un clic puternic. Blocurile
de piatră se mişcă şi o lumină puternică îl orbeşte.
Se
trezeşte şi spune cu voce tare: “Bine că s-a terminat!”
_Dragul
meu, ce ai visat?
_Am
visat că eram în Egipt.
_Tu
iubeşti Egiptul, de asta cred că ai visat. Ţara Nilului a contribuit cel mai
mult la dezvoltarea civilizaţiei celorlalte popoare vechi mediteraneene.
Întelepţii greci îi recunoşteau pe egipteni ca dascali ai lor. Cu douazeci de
secole înaintea lui Socrate, Confucius sau Buda egiptenii dezbăteau probleme de
filozofie morală. Un exemplu sunt Învăţăturile lui Ptah_hotep care spun:
“Pazeşte-te de lăcomie”, “Nu-ţi însuşi bunul aproapelui”.............
_Mie
mi-a plăcut mult imnurile egiptene adresate zeului Soarelui, Imnul Nilului sau
Imn al lui Eknaton, sunt remarcabile.
_Interesante
sunt şi Cartea morţilor, Textele sarcofagelor şi Textele piramidelor.
_Interesantă
a fost religia lor cu sute sau chiar mii de zei.
_Viaţa
de apoi era elementul central al religiei egiptene. Religia egipteană privea
moartea ca un moment firesc de trecere spre un altfel de viaţă pregătindu-se
din timpul vieţii pentru marea trecere. Printre cultele sacre se află şi cultul
zeiţei Hathor - femeia cu cap de vacă, al zeului Anubis - bărbatul cu cap de şacal,
Sobec zeul apelor - om cu cap de crocodil, cultul lui Horus - omul cu cap de
erete ...............Învăţătura lor era transpusă în simboluri vii. Zeiţa
Hathor, femeia cu cap de vacă, este simbolul principiului minţii liniştite,
calme, patrunsă de compasiune şi grija faţă de toate fiinţele. Zeul cu cap de
maimuţă exprimă simbolul minţii umane obişnuite, necontrolate. Cei care nu cunosc
simbolurile nu pot înţelege cu adevărat religia Egipteană. În toate templele de
mistere egiptene neofiţii aleşi erau mai întâi iniţiaţi în simboluri
numerologice, antropice, zoomorfe ...
Animalele
care îi reprezentau pe zei deveneau şi ele divine, într-un anume fel. De aceea
erau şi acestea venerate, mumificate şi îngropate în cimitirele pentru animale,
cu tot ceremonialul.
Apis
reprezintă unul dintre numeroasele animale venerate in Egiptul Antic. Apis este
taurul sacru al egiptenilor. Era zeul forţei, al fecundităţii şi apare sub forma
unui taur căruia i se acordă onoruri divine.
Şi
pisicile erau considerate animale sacre de către egipteni. Zeiţa cu cap de
pisică a egiptenilor era Bastet. Mai era supranumită şi „ochiul lui Ra”, fiind
considerată zeiţa muncii, a bucuriei, stăpâna căminului şi protectoarea
naşterilor, dar şi zeiţa ocultului.
_Egiptenii
antici venerau o mulţime de zeităţi, însă a fost o perioadă în timpul Egiptului
antic în care întreaga religie a fost reformată într-un mod radical.
Reformatorul a fost Akhnaton care a introdus o religie monoteistă în locul
venerării tuturor zeilor de până atunci. Într-o perioadă în care omenirea era
de religie politeistă, Aton este primul zeu din istoria omenirii căruia i se
închină toata lumea. El a fost un zeu unic suprem prin excelenţă. Este reprezentat
sub forma soarelui, însă nu a soarelui la care egiptenii se închinau pana
atunci.
_Da,
la egipteni soarele devine zeul iubirii, al binefacerii, al fertilităţii şi al
păcii. Bunătatea zeului se extinde asupra tuturor popoarelor şi în faţa
Soarelui toţi oamenii sunt egali.
Mitologia
egipteană a conceput o teorie complexă a componenţei fiinţelor . Există trei
elemente care le compun: „akh”, „ka” şi „ba”. Akh-ul este forţa divină,
spiritul lui Ra, expresia deplină a luminii. Ka este născut din rasuflarea
Creatorului şi reprezintă caracterul, personalitatea, chiar un alter-ego al
acestuia. Ka este un fel de rezervor al forţelor vitale care nu dispare în
momentul morţii, având o indepedenţă de trup. Ka ar fi spiritul omului, Ba
semnifică energia deplasării, o forţă invizibila, independentă ce trăieşte în
corp şi poate călători în alte lumi. Ba ar fi sufletul.
_Interesantă
mi se pare în acele timpuri arta egipteană. Artistul egiptean acordă culorilor
o semnificaţie aparte. Roşul era o culoare negativă şi era culoarea zeului Seth,
zeul răului, al morţii, al dezordinii. Verde era culoarea bucuriei, a tinereţii
şi era a zeului Osiris –zeu reînvierii, nemuririi. Negru avea o semnificaţie
pozitivă, fiind culoarea pământului fertil al Nilului. Albastru era culoarea
cerului, a zeului Amon. Galbenul era culoarea care simboliza nemurirea, iar
albul era simbolul purităţii.
-E
ştiut că toţi marii filozofi greci au călătorit în Egipt, inclusiv Pitagora.
_Pe
mine m-a uimit ce a spus mediumul Edgar Cayse despre Egipt. El spune că Egiptul
avea un rege Raai când din Carpaţi a venit un trib sub conducerea unui profet
şi mare preot Ra-ta alături de regele lor Arart.Ei au invadat şi colonizat
Egiptul. Regele Raai a plecat de bunăvoie şi invadatorii au luat conducerea Egiptului.
Marele preot din Carpaţi a ales Egiptul fiindcă ştia că acela e ” centrul activ
al Fortelor Naturii, ca şi al forţelor spirituale”, ”centrul magnetic şi
vibratoriu al radiaţiei pământului”. În acea perioadă Egiptul era vizitat de
atlanţi care aduceau cu ei indivizi,entităţi care funcţionau ca automate şi
erau considerate lucruri. Tot ei au adus o puternică tehnologie şi terapii
sofisticate. Egiptenii cunoşteau tehnici de reîntinerire prin medicina
energetică. Era cunoscută fitoterapia, aromoterapia şi meloterapia. Marea piramida
ar fi fost construită de acel preot din Carpaţi dupa indicaţiile lui Hermes
(Toth) şi avea ca sop “iniţierile”, un fel de “laborator secret unde avea loc
alchimia sufletelor şi corpurilor”. Sfinxul numit şi Misterul Vârstelor, Păzitorul,
Santinela, a fost construit tot de Ra-ta şi regele Araaraat şi păzeşte o
comoară care încă nu a fost descoperită : ”arhivele atlante depuse într-o
misterioasă sală a Arhivelor”.Tot Cayse spune că religia Egiptului preistoric
era o religie monoteistă-religia Legii lui Unu şi se baza pe acele “principii
de bază care au fost date de Cel care a spus : Fericiţi cei blanzi că ei vor
moşteni pământul”.
_Crezi
că este adevărat ce a spus Edgar Cayse?
_Orice
este posibil. Adevărul trebuie căutat în tot şi în toate, fără idei preconcepute.
Dar îmi place ideea, fiindcă asta ar însemna că primul centru spiritual al
lumii nu a fost Tibetul, Egiptul, Germania, Meca ....ci Carpaţii.
_Pâna
o să descoperi adevarul, nu vrei să plutim împreună printre nori?
_Îmi
aduci aminte de poemul Norul vestitor al poetului indian Kalidasa.
_Te
rog! Să nu începi acum cu India....Mai bine să ne amintim de Cântecul
harpistului egiptean: “Bucură-te de ziua de azi......” Hai, vino în braţele
mele şi uită de Egipt, India, Grecia....
_Kierkegaard
spunea ca Dumnezeu poate face din orice păcătos un sfânt.
-Să
ştii că şi eu cred la fel.
_Sfinţii
se izolează în peşteri, fiind scârbiţi de goliciunea, falsitatea şi
prefăcătoria acestei lumi. La un moment dat un mesager al Domnului le spune:
”Vorbeşte oamenilor despre Dumnezeu”. Săracul om se simte atât de mic, de
neînsemnat. Cum să vorbească el despre Dumnezeu? Îşi zice :”De ce, Doamne, eu?
Sunt neştiutor de carte, de ce nu ai ales un învăţat, un teolog, un filozof? Mă
pui pe mine care nu ştiu mai nimic. Doamne, de ce?” Raspunsul vine singur:
”fiindcă ţie am vrut să mă descopăr, pentru că tu mă iubesti cel mai
mult”. Acel pustinc începe munca sa de apostolat. Oamenii îl cred nebun când îl
văd şi-l aud cum predică. După mult timp înţeleg, de cele mai multe ori,
când acel om a murit, că pe lângă ei a trecul omul lui Dumnezeu. Aceşti oameni
nu şi-au făcut niciodată secte, organizaţii. Ei au fost mereu singuri, smeriţi.
Nu au vrut să domine sau să conducă, au fost doar mesageri ai cuvântului
Domnului. Dacă sfinţii nu au vrut să domine, să conducă, în schimb, liderii
diferitelor secte, grupuri, asta vor, şi culmea, fac totul în numele Domnului.
Doctrina multor secte din etapa actuală e un fel de filozofie religioasă
aplicată ce l-ar ajuta chipurile pe om să intre în contact cu divinitatea prin
dezvoltarea calităţilor pshi. Dar nu-i învaţă pe adepţi gratis,ci le percepe o
taxă pentru aşa zisă îndrumare spirituală. În doctrinele lor găsim un
liberalism teologic, o amestecătura de dogme, de concepţii hinduiste, budiste,
cu doctrine ezoterice şi gnostice. Unele secte spun că cheia magică a păcii interioare
şi a fericirii este cunoaşterea. Esenţialul în religia lor este metoda de a
obţine cunoaşterea, prin iniţierea adepţilor de catre gurul lor şi aplicarea
diverselor metode de meditaţie. Aceşti lideri religioşi au un magnetism
extraordinar, exercită o atracţie fantastică asupra celor din jur. Ei se cred
superiori, supraoameni şi reuşesc să-i facă pe adepţi să-i divinezeze ca pe Dumnezeu.
Aşa că ai grijă să nu te ademenească şi pe tine, cine ştie ce guru, fiindcă
lumea e plină de ei şi de noile lor dogme foarte atrăgătoare, mai ales că trăim
într-o epocă tulbure, propice dezvoltării şi manifestării demonicului.
_Totuşi,
Goethe privea altfel demonicul.
_Da,
mistica lui Goethe e foarte la modă în etapa actuală şi unele secte se folosesc
din plin de ea. Am văzut chiar pe un idivid care spunea că este specialist în
demonie şi susţinea sus şi tare că demonul nu este ceva rău. Mă întreb
dacă acel specialist a simţit vreodată forţa şi energia demonică? Sunt convins
că nu.
_Goethe
îi dă o conotaţie pozitivă demonicului.
În
convorbirile cu secretarul său Eckerman
spunea :”demonicul este o taină a vieţii şi a lumii, .....demonicul îşi caută
personalităţi de mare format,.....cu cât e mai superior cu atât omul stă sub
influenţa demonilor,......demonicul e ceva ce nu se poate istovi cu intelectul
şi cu raţiunea,...în firea mea nu e, dar îi sunt supus”. Când Eckerman îl
întreabă:”nu are şi Mefistofel trăsături demonice?” Goethe răspunde: “Nu, Mefistofel
e o fiinţă mult prea negativă.”
Vedea
în orice creaţie manifestarea unei puteri irezistibile, invizibile care
lucrează în oameni, iar când creaţia omului este de dimensiuni copleşitoare,
izvorul lor e “demonicul”. Tot el da exemple de oameni demonici: Napoleon,
Mozart, Raffael, Shakespeare, Byron.
_Blaga
spunea:’’demonicul este o putere căreia nu-i rezistă nici individul în care
izbucneşte, nici mulţimea docilă care-l înconjoară pe acesta.”
_Goethe
zicea că atunci când demonicul se manifestă într-un individ, în toată
plenitudinea sa, acesta e în stare să se ia la luptă cu toti oamenii şi cu
toate elementele firii.
Demonicul
e ieşirea din sine a divinităţii, o evadare a acesteia din ordinea logică
şi morală ce şi-a impus-o, de aici puterea irezistibilă ce-l caracterizează, de
aici latura pozitivă a manifestărilor sale, care diferă de cele negative ale
drăcescului Mefistofel(Blaga)
-Mistica
lui Goethe este foarte întortocheată şi alunecoasă. Într-adevăr, de-a lungul
vremii au fost oameni de mare format ca: Socrate, Leonardo da Vinci,
Michelangelo, Goethe...Nu pot să contest creaţiile lor, chiar încep să cred că
prin ei a lucrat o forţă creatoare care depaşeşte limitele umane, dar în
acelasi timp e şi distructivă.
_
Tillich zicea că demonicul este o putere creatoare şi distrugătoare în
acelaşi timp, că satanicul e distrugător iar geniul e numai creator. El spunea
că inconştientul devine demonic atunci când se manifestă cu o tărie copleşitoare,
subjugâd constiinţa, manifestând “voinţa de putere”(Nietzsche) şi plăcerile lui
Eros “libido sexual”(Freud). Tot el ne vorbeşte de crima sfântă caracteristică
tuturor demonilor.
_Un
alt gânditor care a tratat demonicul a fost Hartmann. După el demonicul e o
putere divină care creează dincolo de toate contradicţiile, dincolo de
bine şi de rău, ”demonicul ar fi o paradoxie întrupată”. Esenţa demonismului ar
fi exacerbarea sentimentelor de ură şi iubire. Hartmann merge până acolo încât
spune că Iisus era stăpânit de o”demonie a iubirii”.
La
Socrate demonicul este un glas ascuns care te reţine de la un pas greşit.
_Iar
Blaga a zis că ”demonicul e dincolo de orice măsură, dincolo de raţiune, adică
un ce disproporţionat, iraţional şi într-un anume sens insondabil.”
_Cred
că există un daymon al creaţiei, care inspiră, îţi dă forţă, putere de munca, dar
eu nu l-aş numi demon , ci un înger al creaţiei.
_La ce te uiţi ?
_La „Şarpele
Fantastic”.
_Ce este?
_O
scluptură care a fost descoperită
la Constanţa. _Pare o scluptura modernă.
_ Este foarte
veche , "groapa care adăpostea sculpturile fusese săpată înainte
de construirea zidului antic care o taie într-o parte si care datează din
secolul V-VI. E sigur că statuile au fost îngropate în antichitate." (
autorii descoperirii mai afirmă: "Ne aflăm în faţa unui monument
unic căruia nu i-am găsit pînă acum nici o analogie apropiată. Imaginea
fantastică nu are nici o asemănare.”
_Figura din anticul Tomis este chiar
singulară în lume?
_Aşa se pare. "Şarpele
Fantastic" ar fi fost în antichitatea geto-dacă întruchiparea unei zeităţi
autohtone unice. Unii identifică figura cu o imagine a "Şarpelui Glicon".
_Ce este şarpele Glicon?
_ Un fel de oracol.
_Priveşte aceste monede antice!Au
înscrise pe ele imaginea Şarpelui Glycon.
-Interesante monedele emise de
Ephes.
-În trecut cultul şarpelui a fost
foarte răspândit în lume. Simbolul şarpelui apare după unii cercetători chiar
din epoca paleolitică, în cultul Marii Zeiţe. Motivul şarpelui apare
frecvent. Se spune că este un animal cosmic, fiind alcătuit din materia
primordială. Şarpele e prezent în toate mitologiile popoarelor. În tradiţia sumeriană
Zeiţa Mamă a pământului era reprezentată printr-un şarpe care se încolaceşte în
jurul unui toiag. Acest cult exista şi în Peru. În vedele indiene în
Mahabharata şi Ramayana se vorbeşte de Adicesa şarpele primordial, de Ananita
–“infinitul nemăsurat “-şarpele universului, de Hydra regele demonilor stăpânul
lumii subterane care avea capitala strălucitoare Boghavati “cea bogată în plăceri”.
Suveranii acestor demoni aveau reputaţia de a fi foarte puternici şi foarte
nobili. În Creta la Knosos este atestată “Zeiţa cu şerpi”, iar la
Micene(Peloponez) este semnalată“Zeiţa Mamă” al cărui principal atribut era
şarpele. În Mexic şi Guatemala este găsit Cocijo –“şarpele jaguar”. În Egipt
era divinizată cobra ca protectoare a faraonilor. Zeiţa Mamă este un simbol al
fertilităţii, al bogăţiei şi al pământului. La sumerieni apare cu 1000 de ani înaintea
Bibliei mitul “ispitirea Evei” cu şarpele. În sacrificiul taurului, Mithra
apare însoţit de un şarpe. În sanctuarul lui Poseidon la Atena s-ar fi aflat
lăcaşul şarpelui sacru. Unul din cei mai importanţi zei ai populaţiei maya a
fost şarpele cu pene”-Quetzalcoatl. Şarpele cu pene era venerat şi de toltecii
din valea Mexicului ale căror bijuterii erau în formă de şarpe. În Yucatan zeul
suprem era “şarpele cu pene verzi”-Cucumatz, iar în mitologia babiloniană este
menţionat “şarpele mării”……..
_De ce ai căzut
pe gânduri?
_ Ma uimeşte că
acest cult al şarpelui a fost răspândit pe tot globul, iar şarpele proteja pe
cei ce conduceau lumea la vremea respectivă, cobra pe faraon, dragonul pe
împăraţii chinezi…….
Şarpelui, Zeiţei
Mame i se aduceau jertfe umane, şi nu oricare om , ci pe acela care avea cele
mai multe calităţi.
_Cine era această “Zeiţă Mamă”?
_Încerc să aflu.
Seamănă mult cu Lilith din textele evreieşti. Unii autori spun despre ea că ar
fi şarpele care a ademenit-o pe Eva. Lilith ar fi fost prima soţie a lui
Adam. Legenda spune ca Lilith a fost izgonită din grădina
paradisului pentru că l-ar fi invocat pe Dumnezeu, cerând egalitate. În
mileniul I d.H femeile se temeau de Lilith,
spirit malefic asociat cu moartea inexplicabilă a sugarilor. Ele scriau pe usi Lilith
abi ("Lilith, pleacă!") În literatură, Lilith apare pentru
prima oară la Horaţiu, care avertizează asupra pericolului pe care
acest “demon” îl reprezintă. Goethe, în “Faust”, o numeşte
pe Lilith prima soţie a lui Adam, de care Faust trebuie să se
ferească. Lilith şi-a făcut loc şi în practicile oculte. Apare în “De
arte magica” a lui Aleister Crowley. În Wicca, Lilith este asociată
cu Zeiţa Supremă, care era mama a tuturor, zeiţă a sexualităţii, care mai târziu a fost
demonizată. Luciferianismul o consideră pe Lilith soţia lui Lucifer,
regină a demonilor şi mama lui
Baphomet, cunoscut şi ca “zeul vrăjitoarelor” .
În gnoza
maniheiană se spune că primii oameni Adam şi Eva au fost creaţi din
împerecherea a doi demoni, iar în bogomilism se crede că lumea materială a fost
creata de Satanail.În multe gnoze persistă ideea că oamenii, lumea materială, a
fost creată de cel rău şi din această cauză lumea nu este perfectă.
_Nu am auzit de
aceste teorii.Chiar sunt curioasă.
-Gnoza lui
Valentin zice că prima entitate care s-a desprins de haos este Primul
Principiu-Tatăl care s-a unit cu Gândirea (Ennoia) şi au dat naştere la 15
perechi de eoni care formează Pleroma.UItimul dintre eoni a fost Sophia (Înţelepciunea)
care a provocat apariţia răului şi a patimilor. Pleroma îl zămisleşte pe Mântuitor care-l
creează pe Demiurg, cel ce făureşte lumea materială. După ce săvârşeşte geneza
se numeşte pe sine unicul Dumnezeu. Demiurg era înfăţişat de gnostici ca o
zeitate cu cap de leu şi corp de şarpe.
În gnoza
maniheană se susţine că la început erau două substanţe primordiale lumina
şi întunericul. Prinţul Întunericului zăreşte splendoarea Luminii şi doreşte
s-o cucerească . Atunci Printul Măreţiei o zămisleşte pe Mama Vieţii care la
rândul ei dă naştere Omului Primordial. Acestuia i se dă o armura din 5
straturi de lumină, dar este învins în luptă de catre întuneric. În urma
acestei înfrângeri lumina se amestecă cu întunericul, iar materia obţine o
parte din sufletul divin. În a doua parte a creaţiei Părintele Măreţiei evocă
Spiritul Viu, care coborând în întuneric îl prinde de mână pe Omul Primordial
şi îl înalţă în Paradisul Luminilor. Spiritul Viu îi doboară pe demoni şi
faureşte din ei bolţile cerului, munţii şi pământul. Apoi crează soarele şi luna.
În a treia etapă Părintele Măreţiei decide să recupereze toate particulele
luminoase răspândite de Omul Primordial în întuneric. Îl emană pe al Treilea
Trimis. Acesta organizează cosmosul ca o fântână de captat particule de lumină.
În primele 15 zile aceste particule urcă până la lună care ajunge luna
plină.Următoarele 15 zile lumina se mută în soare şi în cele din urmă în Paradisul
Luminilor. Dar tot mai rămân particule captive, fiindcă au fost înghiţite de demoni.
Atunci Trimisul se arată demonilor masculi ca o fecioară foarte
frumoasă iar demonilor femele ca un bărbat superb. Înflăcăraţi de dorinţă
demonii îşi răspândesc sămânţa şi odata cu ea şi particulele luminoase.
Femelele demon nasc înainte de vreme . Avortonii femelelor demoni sunt aruncati
pe pământ. Prinţul Întunericului vrea să recupereze particulele de lumină şi de
aceea trimite doi demoni mascul şi femelă pentru a devora toţi avortonii care
aveau lumină. După ce şi-au încheiat misiunea cei doi se împerechează, zămislându-i
astfel pe Adam şi Eva, primii oameni. Astfel o cantitate mare de lumină ajunge
în corpul oamenilor. Oamenii trebuie să tindă spre mântuire, spune doctrina lui
Mani, pentru ca acele particule din corpul lor să ajungă în Paradisul
Luminilor. În maniheism eliberarea se face prin învăţătura lui Iisus care a
coborât din soare pe pământ, în trup aparent omenesc şi a învăţat pe oameni
cele „trei peceţi”, adică ferirea de păcate săvârşite cu vorbirea, cu faptele,
şi cu plăcerile. Iisus a murit doar în aparenţă şi învăţăturile lui au fost
modificate de apostoli.
_Interesantă
doctrina maniheistă! Fântâna de captat particule seamănă cu o gaură neagră
care absoarbe tot.Acum înţeleg de ce se luptă neîncetat în invizibil îngerii cu
demonii pentru sufletul omului.În interiorul omului sunt particule de
lumină,o adevarată comoară. Cred că a avut mulţi adepţi.
_Da, a avut.Din
Persia până în China şi Europa . Mani profetul sectei ar fi avut două
revelaţii. Una la vârsta de 12 ani şi alta la 24 de ani. Unii spun ca a
fost jupuit de viu. Trupul i-a fost rupt în bucăţi, capul expus la poarta oraşului
iar resturile azvârlite la câini.Împotriva mişcării maniheiste s-a ordonat cea
mai sângeroasă represiune. Sfântul Augustin a făcut parte din aceasta
sectă o perioadă, după care se converteşte la catolicism şi o combate.
_Bănuiesc că
Sfântul Augustin a trăit drama căutarii adevărului.
-A căutat
Adevărul în tot şi în toate. O altă doctrină interesantă este şi
marcionismul.
Marcionismul
consideră că Vechiul Testament şi Noul Testament nu sunt opera aceluiaşi
Dumnezeu. Dumnezeul cel Bun s-a descoperit prin Iisus Hristos.Tatăl lui Iisus
este un Dumnezeu al iubirii, milei si iertarii, iar cel din
Vechiul Testament este un Dumnezeu inferior.
Catharii
considerau ca întreg universul vizibil este opera Diavolului şi erau adepţii
reîncarnării şi ai ascezei.
Doctrina
Cainiţilor spune că Iuda nu a trădat, iar Iisus doar lui i-a
transmis un mesaj secret.Dacă Iuda nu-l ajuta, Iisus nu mai putea să-şi ducă
planul de mântuire a lumii la capăt. Tot lor li se atribuie şi Evanghelia lui
Iuda. Ca de obicei în toate doctrinele gnostice Dumnezeul
iudeilor din Vechiul Testament este rău şi nu este şi Dumnezeul creştinilor.............................
_Crezi în aceste
teorii?
_Eu mă îndoiesc
şi de propria umbră. Sfântul Vasile ce Mare sfătuia călugării să folosească
filozofia greacă la fel cum albina foloseşte floarea-„luati numai mierea”.
Eu cred că mierea trebuie cautată în orice floare, chiar şi în florile
buruienilor sau mărăcinilor.
_Dar sunt şi
flori otrăvitoare.
_Tocmai de aceea,
pentru că sunt atât de otrăvitoare, trebuiesc să fie cunoscute. Nu crezi?
_Cred că ai
dreptate. Dragul meu, ai devenit atât de pasionat de mitologie, de
trecutul religios al lumii, încat începi să uiţi şi de mine.
_Orice aş face,
nu pot să uit de tine.Hai pe terasă să privim
stelele!
_Sunt atât de
frumoase!
_Şi ochii tăi au
ceva din strălucirea stelelor. Tu de pe ce stea vii?
_Iubire, eu vin
de pe Jupiter! Haha,ha ! Dar tu?
_Priveşte! Vezi
acea stea micuţă de lângă Sirius ?
_Da. Are o
strălucire aparte.
_De acolo vin eu.
_Ce mare este
Universul !
_Sunt mai multe
Universuri. Universuri în universuri…..
_Ai nişte teorii
tare ciudate, „universuri în universuri”. Dacă ai fi trit in evul mediu te-ar
fi ars pe rug.
_E cea mai mare
prostie să crezi că omul e singur în Univers.
_Crezi în
existenţa altor fiinţe.
_Da,ele există.
Unele s-ar putea să fie chiar lângă noi. Sunt lumi nenumărate în acest Univers
şi în alte universuri.
_Am îngheţat.
_Atunci să mergem
în casa si sa ne exploram universurile......
...............................................
Era
îmbrăcată în voaluri foarte fine de culoarea curcubeului, dar cel mai mult
predomina verdele deschis. Se plimba pe nisipul cald când cineva i-a dat
un şal din acelaşi material cu rochia şi i-a spus să-l pună pe cap s-o protejeze.
Cât vedeai cu ochii pustiu. Doar cortul ei sta ca un templu în mijlocul
deşertului.Începe să danseze fericită prin nisip unduind şalul prin aer.
_Ce
ai visat de zâmbeşti?
_Am
visat că dansam în deşertul Gobi.
_Ai
văzut Templu şi Oraşul de aur?
_Nu.
_Am
văzut doar deşertul .
_Se
spune că mongolii ar fi fost influenţaţi de lemurieni.
_Unde
a fost Lemuria?
_”Ţara
Mu” sau Lemuria ar fi existat cu mult înaintea Atlantidei şi ar fi fost
localizată în centrul Pacificului.
_Cred
că Lemuria şi Atlantida sunt un mit.
_Totuşi,
sunt destui savanţi care consideră aceste mituri o realitate istorică.
Despre Atlantida ne vorbesc şi scrierile lui Platon. Eşti sigură că nu erai în
Mesopotamia, şi pe acolo e deşert.
_Nu.Întotdeauna
ştiu unde sunt.Mi-ar fi plăcut să visez o scenă din prima capodoperă a
literaturii universale.
_Pe
aceea cu zeiţa Iştar când se
îndrăgosteşte de prea frumosul Ghilgameş şi acesta o refuză.
_Adevărul
este că mi-a plăcut Epopeea lui Ghilgameş, isprăvile celor doi prieteni
Ghilgameş şi Enkidu.Un poem eroic, al prieteniei , dar şi al neliniştii, al
întrebărilor, a căutarii dramatice a vieţii vesnice şi a tainei lumii de
dincolo.
-În
ţinutul dintre Tigru şi Eufrat a luat naştere prima civilizaţie , acolo se zice
că a fost Edenul.
_Greşit,
draga mea. Prima civilizaţie a lumii a luat naştere în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, iar presumerienii au plecat de aici. Despre acest
lucru ne vorbesc descoperirile arheologice de la Tărtăria şi din alte părţi . Populaţia
pelasgă din zona Carpaţilor migrează până în Norvegia, India şi
Sahara. Aceasta populaţie proto-indo-europeană ar fi ajutat la naştera
culturilor elină, egipteană, vedică, iudaică ...Originea acestei populaţii
este un mister.În Sumer circulă o legendă în care se spune că zeii lor ar
fi venit din spaţiu pe această planetă şi aveau nevoie de aur. Au creat oamenii
ca să aibă fortă de muncă. Noi am fi un experiment genetic al extratereştrilor.
-Dacă
tu zici că aici s-au descoperit cele mai vechi urme, poate crearea omului a
avut loc în Carpaţi, mai ales că munţii noştri au fost bogaţi în aur.
_E
posibil orice. Densuşianu a spus că teritoriul României e brăzdat de tuneluri.
Poate asta ar explica de ce au fost construite acele tuneluri şi numărul
mare al populaţiei pelasge în această zonă.Sunt tuneluri subterane care pleacă
din Bucegi şi ajung până în Egipt şi India. Acest lucru mie îmi spune
altceva.
_Adică?
_În
Egipt, India, Mexic, Irak sunt câte un centru energetic, asta e ştiut de
mulţi. Probabil au construit primul şi cel mai puternic centru energetic în
Carpaţi, după care au pornit la construirea celorlalte centre.
_Dragul
meu, ce cărţi ai mai citit de ................ ?
_Am
rasfoit puţin prin una şi am fost uimit de exactitatea datelor. Da, acolo sunt
niste mese uriaşe de piatră şi un tablou mare de comandă, iar mijlocul de
transpot prin acele tuneluri este un fel de capsulă sferică ce merge pe şine
cu o viteză uimitoare. În schimb, nu vorbeşte nimic despre acea
energie care e o adevarată spendoare pentru cel ce o vede de aproape. Ai
senzaţia că izvorăşte din inima muntelui şi străpunge cerul, iar din spaţiu
pare ca o coloană de fum, de ceaţă. Înauntru muntelui este o tehnologie
foarte avansată creata de o altă civilizaţie. Oricât ar secreta guvernele lumii
unele lucruri şi câte câmpuri de forţă, baraje energetice ar pune în
jurul acestor teritorii, totusi, sunt oameni care pot pătrunde acolo.
-Dragul
meu, iar te joci?
_Da,
îmi place jocul. Mai ales cel periculos.
Când
se va descoperi ce este acolo, istoria lumii se va schimba, totul se va
schimba.
Ador să
mă joc, mai ales că " nebunia" a început......Imaginaţia omului este
foarte bogată, putem creea tot felul de scenarii fanteziste şi adevărul să
fie foarte simplu, chiar sub ochii noştri, dar să nu-l vedem.
_Dragul
meu arzi, acum înţeleg de ce delirezi. Cred ca Lilith te-a atins cu
aripile ei negre.
_O,draga
mea ! Eu o iubesc pe Lilith şi pe cei asemenea ei. Ce pot să facă? Asta e
menirea lor...
Daca
îi iubim se fac mai buni şi nu ne mai urăsc si nu ne mai considera
nişte animale. Sunt şi ei tot nişte creaturi ale Domnului. Să le
arătăm iubire.
_Dragule,
tu chiar ai luat-o razna, dacă ai început să-i iubeşti şi pe demoni.
_Acum
înţeleg cine e vinovat de alungarea noastră din rai.
_Cine?
_Stramoaşa
ta, Eva. Ne place să dăm vina pe o biată reptilă, care o fi zis şi ea ceva, dar
nu i-a vârât mărul pe gât.
_O,dar
stramoşul tău Adam de ce a ascultat de Eva.
_Fiindcă
o iubea.
_Nu
crezi că trebuia să-l iubească mai mult pe Dumnezeu şi să nu-i calce porunca?
El s-a lăsat manipulat de femeie.
_Se
pare că manipularea a luat naştere în acelasi timp cu creaţia.Noi avem
lipsă un neuron sau este cumva blocat, de ce ne lăsăm atât de uşor manipulaţi
de cei din jur.
_Iar
tu ai ajuns la concluzia că răul trebuie iubit.
_Draga
mea, îmi este o milă teribilă de ei. Cum crezi că se simt sărmanii,ştiind că
nimeni nu-i iubeşte? Toata lumea îi blesteamă, îi alungă şi îi urăşte. Iisus a
zis:”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.....”
_Chiar
şi pe demoni.
_Da,
chiar şi pe ei. Iubirea e salvarea noastră, şi poate şi a lor. Singura care
poate transforma răul în bine, urâtul în frumos, este doar iubirea.
Să
aplicăm în viaţa noastră Legea Iubirii, să învăţăm să iubim dincolo de
bine şi de rău.
Iubirea
este şi o armă pentru cel care înţelege. Cum crezi că te poţi apăra cel mai
bine de ei?
_Nu
înţeleg...
_Trebuie
să-ţi faci din iubire un scut de protecţie.Când cineva te urăşte de moarte,
tu ierţi şi emiţi gânduri de iubire.Ura
lor se va izbi de zidul tău de iubire şi nu pot să-ţi facă niciun rău.
Să
nu uiţi că iubirea e o forţă cosmică “care mişcă sori şi stele” ,care poate să
metamorfozeze orice fiinţă, iar sufletul care-l descoperă pe Dumnezeu se
cristalizează într-un diamant .
Iubirea
şi credinţa e cheia, e misterul ,este arma
noastră salvatoare.
_În
orice om este o scânteiuţă de natură divină, dar ea e ascunsă, acoperită,
închisă.
-
Printr-un efort voliţional o putem ajuta să evadeze, să cucerească transcendenţa
. Grigore Palama ne-a vorbit de
posibilitatea cunoasşterii şi a unirii omului cu Dumnezeu.El afirmă ca nu
există fiinţă nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Tot
el ne spune ca isihaştii care se îndeletniceau cu rugăciunea neîncetată ”Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-mă pe mine păcătosul !” nu văd
Fiinţa lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsă din Fiinţa Lui.
Energiile radiază din Dumnezeu şi ele sunt unice,permanente, stabile,
indivizibile şi invizibile.
_Sufletul
uman este capabil prin autocunoaştere să recupereze distanţa, să refacă legătura
pe care a pierdut-o.
_Sufletul
care este credincios, îl are ca spijin pe Hristos. Jertfa lui Iisus este un dar
divin pentru oameni, de aceea trebuie să
alungăm păcatul şi să topim lipsa de iubire. Mintea noastră să se conecteze la cer pentru a se lumina şi
pentru ca Sfântul Duh să o învăluiască şi să-i descopere lucruri inefabile.
Harul, credinţa şi faptele bune mântuiesc şi-l înalţă pe om.
_Adevarata credinţă este un dar dumnezeiesc
. Credinţa este o lucrare sinergică,
adică o lucrare divină şi umană. Prin puterea credinţei cunoaştem ceea ce nu putem
vedea cu ochii, iar “credinţa noastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor , ci
în puterea lui Dumnezeu”.
...................................
Zilele,
lunile, anii au trecut ca un vis. Acum trăieşte într-o lume exterioară , dar şi
într-o lume interioară. Îi place jocul, dar el este doar o treaptă inferioară a
eliberării. Sufletul lui tinde spre o eliberare totală, vrea să se smulgă din
toropeală, vrea să se trezească, să cunoască adevărul. Conştiinţa începe să se
organizeze, porneşte dintr-un haos nediferenţiat în care virtuţile eului şi
non-eului se confundă. Pare-se că egoismul a fost lichidat din fiinţa sa.Magia
iubirii şi credinţa îi însufleţesc propria lume interioară. Se simte agasat de
unii şi iubit de cer. Frumosul îl stimulează. În el există un Dionysos dar şi
un Apollo. Are momente când se învăluieşte în frunze de măr şi pluteşte pe un
nor diafan cu flori de cireş prinse în păr.Se înalţă din valuri şi e prieten
bun cu unda cristalină a izvorului, sporovăieşte cu câte o furnică, iubeşte un
fir de iarbă, ascultă povestea unei albinuţe, sărută o floare, îmbrăţisează un
copac, mângâie cu privirea aripioarele unui fluturaş, vorbeşte cu muntele înalt
care-l cheamă neîncetat. Vibrează împeună cu
natura, se contopeşte cu ea şi îi simte graţia ascendentă înflorindu-i
vitalitatea. Uneori e o stâncă, alteori un val sau un foc ce arde .Când priveşte
o floare de crin alb se proiectează şi se pierde în petala de crin, uitând tot . E eroul dramei, cel care suferă sau care
se bucură de varietatea experienţelor trăite de sufletul său. A încercat să se
autocunoască şi a fost în abisurile din fiinţa sa, unde s-a îndrăgostit de
mistere.Inima şi constiinţa sa aspiră doar la adevăr. Frică nu mai este în el,
dar nici dorinţa pentru lucruri efemere,umane. Pătrunde într-o lume paradisiacă
, fascinat de lumina soarelui care bate în fereastră. E captivat de spectacolul
cerului şi de arhitectura norilor . Aripi de lumină îi cresc când îşi aminteşte
de steluţa sa. Ar vrea să fie la el acasă şi nu aici, pe pământ, rătăcind
printre oameni, prins între Eros şi Thanatos.
În
el există un copil care din când în când doreşte să se joace. Uneori evadează şi se întoarce în trecut,
în copilărie, la compexele infantile de care s-a eliberat în timp.Totuşi,
sensibilitatea juvenilă încă mai persistă şi apare sub formă de scanteiuţe
zglobii. Se scufundă în jocuri care-i stimulează
creativitatea. Jocul minţii sale crează un paradis sau plonjează în insondabil
pentru a crea o anumită magie numai de el înţeleasă.............
..........................................................
_In
ce univers eşti acum, dragul meu călător?
_Într-adevăr
sunt un călător, dar nu de talia lui Magellan, Marco Polo, Vasco da Gama,
Cristofor Columb sau Amerigo Vespuci. Eu nu călatăresc în jurul lumii, în
China, India, Africa, America....,ci călătoresc mai mult în universul meu
interior pentru a mă iniţia în tainele omului şi ale existenţei.
_În
tine se duce permanent o luptă între bine şi rău, între adevăr şi minciună,
între dragoste şi indiferenţă, între cunoaştere şi ignoranţă, între lumină şi întuneric.
_Cred
că am depăşit faza cu lupta interioară.Îmi place să cred că m-am detaşat de
dialectica bine- rău. Sunt într-o permanentă cautare. Mă gândesc la sufletele
oamenilor care sunt nişte frumoase picături de rouă şi au capacitatea de a se
metamorfoza în mărgăritare, la atingerea blândă a iubirii.
_O,sufletul!
De câte ori privesc un om ma întreb ce suflet se ascunde în spatele acelui
chip ?
_Un
suflet de extraterestru. Ha,ha....Dar să ai grijă că sunt peste 20 de rase pe
pamant.Ha,ha...
_Cu
tine nu se poate comunica azi.
_De
ce?
_Daca
vorbeşti aşa. Ai terminat cu energiile şi acum începi cu extratereştrii.
_Ai
ceva împotriva lor?
_Nu,
dar fii puţin mai serios.
_Dar,
sunt.Nu se vede? Ha,ha...Ştii la ce folosesc unele piramide?
_Nu.
_Sunt
un fel de porţi stelare, cu ajutorul lor poţi să călătoreşti în alte
dimensiuni, în alte lumi.
_Da?
Tu oricum călătoreşti în alte universuri şi fără porţi stelare sau găuri de
vierme.
_Azi
vreau să călătoresc doar în lumea ta şi numai a ta, de mâine o să zbor în alt
univers.
…………………………………….
Luciditatea sa ascuţită are
capacitatea de a străpunge spaţiul şi timpul, de a pătrunde chiar în viitor.În
el e ceva ce depăşeşte umanul şi-l obligă să treacă în lumea de dincolo de
stele . Acel ceva nu-i dă pace, nu mai are linişte, simte că trebuie să plece.
O amintire sfâşietoare pune stăpânire pe sufletul şi constiinţa sa. Acea
amintire îl cheamă neîncetat, iar el nu-i poate rezista
,
încât printre râuri de lacrimi îşi ridică braţele spre cerul înstelat şi spune
o rugăciune numai de el ştiută . E stăpânit de
o puternică detaşare de lumea pământeană care e însoţită de un alt
fel de a gândi, de a privi şi a înţelege. O metafizică, un realism transcendent
îi vorbeşte despre esenţa lucrurilor şi a ideilor. Sufletul său încearcă să se
purifice pentru a putea ajunge prin contemplaţie, prin beatitudine dincolo de
cer. Acum e mai sigur ca niciodată că această lume, în care el există, nu este
lumea lui şi se simte rătăcit printre oameni. Se roagă lui Dumnezeu să poată
transcede spaţiul şi timpul.Dintr-o dată o undă tractoare îşi face apariţia
şi-l ridică deasupra pământului, după care îi dă drumul într-un vârtej ameţitor
care-l absoarbe într-un tunel întunecos. Nu prea îi place călătoria
asta.Vârtejul îl ameţeşte aşa de tare că nici nu mai ştie ce se întâmplă cu el.
Zăreşte o luminiţă care creşte, creşte, până e inundat de acea lumină
puternică. Se trezeşte într-o grădină minunată.
Ea
era acolo, frumoasă ca întotdeauna, cu aripioarele ei verzi şi ochii de
smarald. Se aruncă în braţele lui şi îi şopteşte printre lacrimi:”Am crezut că
te-ai rătăcit prin Univers .”
O
mare bucurie îl inundă. E tare fericit. O îmbrăţişează şi aripile lui albe
împreunându-se cu aripile ei verzi par o adevarată floare în acea grădină de
vis a Luminii. Graţia şi frumuseţea ei îl topesc şi se descătuşează din lanţurile amintirilor
terestre şi îşi arată puternica, spontana şi irezistibila lui sensibilitate şi
iubire. E atât de dominat de sentimente, încât nu poate decât să-şi contemple
marea lui iubire care a reuşit să-l smulgă din intuneric şi să-l ridice spre lumină. Iubirea fluturaşului său , chemarea ei
permanentă şi puternică l-a salvat de lumea terestră şi l-a readus în lumea lor cea
adevarată. Ar vrea să-i spună atâtea, dar e atât de pierdut în acei ochi frumoşi,
încât nu mai poate să gândească sau să şoptească vreun cuvant. Sentimentul lui
este atât de pur , de înalt şi-l simte în fiecare celulă a corpului său. Nu
poate fi exprimat în cuvinte, e un fel de muzică interioară pe care doar el o
ştie şi o simte. Aceste două suflete cântă aceeaşi melodie . Sunetele muzicii
interioare sunt acordate de sentimentele lor pe aceeaşi lungime de undă şi
vibrează la unison cu aceeaşi intensitate. E un acord perfect, o armonie divină
între două fiinţe alcătuite din materia cea mai sensibilă. Corpurile, sufletele
şi spiritele lor freamătă de dorinţă şi se topesc într-o sferă de lumină din
care radiază razele curcubeului. Unirea lor pare un tablou, un poem, o simfonie
a iubirii într-un decor de culori, de sfere de lumină, de sunete celeste, de
energii, de raze de iubire. Iubirea lor este o muzică, când mai fluidă,
când mai densă. Această dragoste pare o dulce rugăciune sau o incantaţie magică
izvorâtă dintr-o stare sufletească armonioasă şi o realitate misterioasă, care
răspândeşte în jur miresme de nedescris prin profunzimea, puterea şi fascinaţia
ei. Amândoi simt bucuria extraordinară a regăsirii, bucuria de a fi. Muzica şi dansul sufletului lor îi duc
într-un somn minunat, de vis şi extaz, în mijlocul florilor multicolore cu
sclipiri de diamante. Când se trezesc ea îl întreabă:
_Unde
ai fost ? Pe ce tărâm de vis ai umblat ?
El mângâindu-i părul
negru ce se revarsa în valuri pe frumoşii ei
umeri trandafirii, îi şopteşte sărutând-ocu foc:
_Am
fost pe Terra, o planetă micuţă de la marginea galaxiei noastre.
Nu reuşeam să-mi aduc aminte trecutul. Simţeam că nu
sunt de-al lor, dar parcă eram surd şi orb. Ceva
inexplicabil îmi ţinea mintea şi conştiinţa în întuneric.Într-o zi m-am rugat cu tot sufletul şi inima lui
Dumnezeu să mă lumineze, să mă ajute să ies din intuneric. Este o adevărată tragedie
ca o fiinţă din lumea noastră să se trezească în lumea aceea. E tare greu, e
tare greu.
_Ai
suferit?
_Da,
am suferit şi am învăţat ce simt şi cum sunt oamenii.
_Cum
sunt ?
_Seamănă
cu noi , dar nu au aripioare şi îşi fac griji pentru orice fleac. E deajuns să
spui un cuvânt iar ei îl interpretează în mii de moduri şi de cele mai multe
ori în sens negativ. Se pierd în nimicuri, în discutii puerile, sterile şi inutile.
Pun accent pe lucruri neînsemnate şi esenţialul nu-l văd. Mintea lor e prinsă
într-o mare nebuloasă şi aleargă într-un labirint al iluziilor fără să fie
capabili să evadeze, să vadă adevărul. Sunt foarte vulnerabili, pot fi uşor
răniţi şi foarte greu vindecaţi de loviturile semenilor, dar foarte uşor de
manipulat. Unii se cred înţelepţi, mici
dumnezei. Fărădelegile unora sunt atât
de mari încât parcă s-a ridicat un zid între oameni şi Dumnezeu.
_Sunt
încă copii.
_Da,
sunt copii. Fiecare om este un unicat, o fiinţă unică greu de cunoscut şi de
pătruns în adâncul, în esenţa sa. Când vezi un om, de fapt, îi vezi masca,
pentru că, în realitate e un chip necunoscut, nevăzut, gânduri ascunse, sentimente
nemanifestate, dorinţe nemărturisite, defecte ,virtuţi, vicii, vise. De cele
mai multe ori omul nu se cunoaşte nici măcar pe sine. Sunt unii care se cred
mai buni, mai înţelepţi, mai inteligenţi decat alţii şi ii judecă pe
ceilalţi. Să-i vezi cum descoperă păcatele, defectele , greşelile celorlalţi,
se laudă şi se îndreptăţesc pe sine.Oamenii cunosc: minciuna,ura, invidia,
gelozia, lăcomia, cearta, războiul, intriga, desfrânarea.
Egoismul,
dorinţa animalică de sex, de putere, de dominare a dus la naşterea răului în
oameni, iar orgoliul, amorul propriu îi împiedică să se cunoască cu adevărat,
să-şi cunoască defectele şi să le înlăture.
_Toţi
oamenii sunt aşa?
_Nu,
sunt şi oameni virtuoşi, care au un suflet iubitor, generos, sincer, serios ,
bun, care acced spre libertate, independenţă, armonie, rezonanţă cu principiile
Binelui, cu Adevarul, cu Dumnezeu. Aceşti oameni se lasă călăuziţi de
conştiinţa lor care e conectată la Lumină, la Iubire. Ei sunt călăuziţi în tot
ce fac de credinţă, speranţă şi iubire.
_Deci,
pe Pământ este dualitate.
_Da,
acolo este binele, dar şi răul, raiul dar şi iadul. Stă în puterea fiecărui
om de a alege una din variante.
_Au
libertatea de a alege?
_Da,
au această libertate, dar de cele mai multe ori nu sunt conştienţi în alegerile
lor. Dacă şi-ar recunoaşte propria ignoranţă, daca ar începe să analizeze,
să cunoască tot ce este în jurul lor, dar mai ales pe ei, ar deveni
conştienţi şi înţelepţi.
Şi,
totusi, fiecare lucru din lumea oamenilor are o frumuseţe aparte, are farmecul
lui.
_Oamenii
sunt copiii Universului şi mai au mult, tare mult de învăţat.
_
Sper să înţeleagă cât mai curând că Dumnezeu este puterea, energia şi
iubirea absolută.
_Omul
evoluează.
_Da,
evoluţia spirituală face parte din destinul său. Îi trebuie curaj să se
trezească la realitate , să se cunoască, să se întoarcă la puritate.
Când
o să descopere iubirea divină se va schimba profund.
În
primul rând o să devină iertător. Când iartă pe cel de lângă el, de fapt, se
iartă pe sine şi propriile greşeli. Iertarea trebuie trăită în interiorul fiecărui
suflet. Alaturi de iertare descoperă
dragostea, înţelegerea, smerenia, iubirea şi înţelepciunea. Oamenii au uitat
simplitatea şi frumuseţea naturală. Aroma sincerităţii, parfumul prieteniei şi iubirea sunt pe cale de dispariţie. Aleargă
după fericire şi cel mai adesesa o confundă cu plăcerile carnale, petrecerile,
beţiile şi orgiile. Unii dintre ei au devenit cruzi, reci, capabili de a trece
peste cadavre pentru a-şi atinge scopul. Dacă ar pune capăt defectelor, viciilor,
preocupărilor care-i distrug şi îi îmbolnăvesc, ar reuşi să descopere
fericirea. Cauza reală a răului este
egoul . Materialitatea de care s-a legat atât de tare parcă îi orbeşte.Uneori,
valorile pe care le preţuiesc sunt greşite.
Dacă s-ar autoanaliza, ar vedea că în ei
locuiesc mai multe persoane care le populează subconştientul. Acestea sunt:
frica, invidia, gelozia, desfrânarea, minciuna, lacomia, mânia......
Autobservându-se
devin conştienţi de defectele sale, le elimină, se autoperfecţionează şi încep
să se autoguverneze cu ajutorul propriei conştiinţe . Când conştiinţa este
eliberată de aceşti paraziţi, nu mai are dorinţe deplasate, pasiuni care
înnebunesc, pofte nesănatoase sau frici. Cunoscându-se şi eliminând tot
răul distanţa dintre om şi Dumnezeu se micşorează.
Evoluţia omului depinde de el, de voinţa
lui. Aş putea spune că pacea interioară e cea mai înaltă formă de fericire
după care tânjesc toţi, dar sunt oameni care au descoperit o fericire şi mai
înaltă. Acea fericire te cutremură, te
ia cu fiori, te duce pe culmile beatitudinii, ale extazului, atunci când
contempli Lumina şi îi simţi chemarea. Chiar dacă ochii umani nu pot suportă
acea Lumină, inima tânjeşte după acea contopire . Orice întâmplare are farmecul
ei aparte, dacă o priveşti cu detaşare. Am iubit oamenii, apa, vântul,
pietrele, copacii ,soarele, cerul, pământul. Pentru mine omul a rămas un
miracol. Una din trasăturile lui esenţiale o reprezintă cugetarea. E o fiinţă
care creează încercând să-l imite pe Creator şi natura. E un amestec de lumină şi umbră, de
incertitudine şi certitudine. Uneori e atât de măreţ şi alteori atât de mic şi plin de contradicţii. Seamănă cu o frunză în bătaia vântului vieţii, cu o boabă de rouă efemeră, cu un fulg de
nea,care cugetă. Vrea să acceadă la
nemurire, dar traieşte resemnat şi se plânge de soarta sa tragică. E conştient
de propriile sale limite, de a sa nimicnicie, în raport cu
infinitatea universului . E un corp fragil care la un moment dat se sfărâmă.
Omul este o mare enigmă care se zbate într-o angoasă existenţială şi raţionamente
sofisticate. Oamenii sunt nişte flori unice, fiecare
cu parfumul său, cu nectarul său,cu coloritul specific . Viaţa lor este un
simplu joc de nuanţe, de cuvinte, de flori, de miresme. I-am lăsat în urmă, ei sunt undeva departe la mii
de ani lumină. Îmi este milă de ei şi de
sărmana lor planetă care plânge şi strigă după ajutor. Nu vreau ca această stea
să moară, cum o vedeam murind în viziunile fiecărui apus de soare,
cand era copil în acea lume.
Cu vocea ei melodioasă îl întreabă:
-Oamenii au sentimente?
_Da.Uneori, oamenii îşi clădesc castele de nisip din
sentimentele lor. Am să-ţi spun o întâmplare din lumea lor.
După ninsoarea toamnei cu frunze ruginii, un om a găsit o frunză
stingheră uitată de lume şi de vânt pe o margine de drum, zdrobită de un străin.
Pe ea era un fir de nisip, pe care îndată l-a îndrăgit şi l-a unit cu lacrima toamnei construind un castel de nisip, pe ţărmul unei mări trandafirii. Soarele şi-a trimis o blândă rază jucăuşă, care a mângâiat cu gingăşie castelul.
Într-o zi un vânt blond a venit cu nori cenuşii şi a început să sufle umed şi răcoros, unduidu-se în jurul castelului. A fost de ajuns doar o suflare şi castelul s-a risipit în zare, luând cu el al lui fir de nisip şi lacrima toamnei târzi. Şi parcă nu era de ajuns, marea majestuoasă şi-a trimis unul din cei mai năzdrăvani copii, un val straveziu îmbrăcat cu o dantelă albă de spumă,care a dansat un dans straniu, mângâind şi sărutând ţărmul trandafiriu, nemairămânând nici urmă din acel castel de nisip.
Pe ea era un fir de nisip, pe care îndată l-a îndrăgit şi l-a unit cu lacrima toamnei construind un castel de nisip, pe ţărmul unei mări trandafirii. Soarele şi-a trimis o blândă rază jucăuşă, care a mângâiat cu gingăşie castelul.
Într-o zi un vânt blond a venit cu nori cenuşii şi a început să sufle umed şi răcoros, unduidu-se în jurul castelului. A fost de ajuns doar o suflare şi castelul s-a risipit în zare, luând cu el al lui fir de nisip şi lacrima toamnei târzi. Şi parcă nu era de ajuns, marea majestuoasă şi-a trimis unul din cei mai năzdrăvani copii, un val straveziu îmbrăcat cu o dantelă albă de spumă,care a dansat un dans straniu, mângâind şi sărutând ţărmul trandafiriu, nemairămânând nici urmă din acel castel de nisip.
_Aşa se întâmplă în lumea oamenilor?
_Nu întotdeauna. Sunt şi oameni care-şi clădesc dragostea
pe stânca cea mai înaltă, unde nicio furtună, tunet, trăsnet nu o poate dezintegra.
_Deci,sunt oameni care cunosc frumuseţea, puritatea şi puterea dragostei
aşa cum o cunoaştem noi.Aş vrea să-mi
spui poveşti din lumea oamenilor.
_Unele dintre ele seamănă cu cele din lumea noastră, sunt tot la
fel de frumoase şi pure. Altele sunt amestecate cu bine şi rău, cu lumină şi întuneric,
cu nori, cu furtuni,cu tunete, dar şi cu soare. Am fost fermecat de multe
lucruri.
_Da!
_Marea mea plăcere era să ascult simfonia picăturilor de ploaie
care mi se păreau lacrimi ale îngerilor căzând peste oameni pentru a-i
purifica. Uneori, mă simţeam pătruns de misterioasele armonii ale naturii,
adoram murmurul izvorului, şoapta vântului, foşnetul pădurii, frumuseţea
munţilor, cântul păsărelelor. De multe ori deveneam un visător gândindu-mă la
aceste armonii şi frumuseţi. Am încercat toate emoţiile şi am cunoscut iubirea,
bucuria, durera, groaza, extazul, dezgustul, încântarea, suferinţa, frumosul,
divinul. Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii cu defectele şi calităţile lor.
Era deajuns doar un zâmbet şi omul din faţa mea îşi povestea întreaga viaţă, cu
bune şi rele, cu tristeţi şi bucurii.În esenţa lor sunt buni şi frumoşi, dar se
pierd pe drumul vieţii, neştiind ce comori nebănuite ascund în interiorul
lor.Viaţa omului e un dans simplu sau complex, e dansul primordial al
sentimentelor frumoase, înăbuşite sau exacerbate. E frumos să vezi cum omul
adult se întoarce la simplitatea infantilă şi dansează de bucurie consumându-şi energia pe scena vieţii.
- Lumea oamenilor e o lume sonoră în Univers. E o lume de
rezonanţe, de vibraţii şi energii care oferă lumină şi bucurie sufletului care
o priveşte cu detaşare, ca pe un simplu spectacol al cosmosului. Aş spune că lumea
lor este un soare albastru învăluit în văluri roz,care dansează printre
valurile luminii albe,verzi,aurii.....
………………..
Vrăjit
de frumuseţea, de graţia strălucitoare şi privirea fluturaşului său care
scrutează depărtările, dezleagă misterele universului. Mângâindu-i obrazul
scăldat în lumina lină simte cum se pierde şi călătoresc împreună pe sfere de
vis. Cât a căutat-o pe Pământ, fără să ştie că marea lui iubire era dincolo de
stele. Îşi lipeşte buzele de părul ei negru şi mătăsos cu miros de trandafiri, şi
mii de raze în nuanţele curcubeului răsar din îmbrăţişarea lor. Aripile
li se unesc, se rotesc şi formează noianuri de energii strălucitoare şi
pline de iubire, care pornesc în valuri unduioase prin Univers. Se iubesc
pătimaş printre flori, printre stele, pe nori, pe unda cristalină a izvoarelor,
la umbra răcoroasă a pădurii care ninge peste ei cu frunze şi parfum de
flori. În faţa dragostei lor şi soarele roşeşte şi îi zâmbeşte drăgăstos după
un nor pufos iubitei sale luna. Prezenţa ei îi face atât de bine, se simte
fericit. Când crepusculul îi năvălea în suflet trebuia doar
să privească în ochii ei. Puterea iubirii a reuşit să-l aducă
lângă ea , chiar dacă între ei a fost
o distanţă de mii de ani lumină. A înţeles că iubirea este cea
mai mare şi cea mai înaltă formă de magie. Dragostea
lui atinge mari ritmuri şi generoase unduiri în absolutul afectiv. Se
simte împlinit. Iubirea sa vine din străfundul sufletului, din zonele cele mai
inefabile, mai spirituale şi urcă prin
invelişurile materiale ale sensibilităţii. Doreşte să-i spună multe,dar în timp
ce-i întâlneşte privirea, mâinile încep să-i alunece lin ca o doină pe
trupul ei frumos. Ea înfloreşte şi se deschide ca o superbă floare.
Îmbrăţişarea lor seamană cu un dans profund pe melodia Cerului. Sunetele
muzicii angelice se coboară încet în inimile lor.
Cu
chipul ei gingaş, pur, împrăştia în jur o blandeţe senină şi părea o floare
transformată în înger. Amândoi par doi îngeri când îşi întind aripile şi zbor prin eter.
Sunt fericiţi şi aleargă după un curcubeu pe care-l îmbrăţişează, plutesc
printre sori strânşi îmbrăţişaţi. Parcă ar fi cuplul primordial şi poate
sunt.Cine ştie? Explorează spaţiul şi timpul, trec în lumi paralele, în alte
dimensiuni, presărând pe unde trec petalele iubirii şi armoniei. Undeva, în
imensitatea Universului se aude un sunet minunat, divin şi pornesc în zbor spre
acea muzică care-i cheamă. Mâinile se ating şi se desprind, plutesc şi dansează
pe acea muzica divină care-i fascinează, în zborul lor spre lumină. Se opresc
din plutire lângă un frumos izvor.
Privesc unda cristalină a izvorului şi văd cum copile cu părul
bălai se zbenguiau şi cântau cantecul dulce al Luminii. Fermecată de superba
privelişte îi şopteşte:
-Îţi aminteşti? În urmă cu mii de ani am fost unul. Eram atât de dornici de cunoaştere,
încât am hotărât să ne despărţim pentru a explora necunoscutul. Tu ai plecat
într-un univers eu în altul. Tu pe o stea şi eu pe alta. Am hoinărit printre
stele mii de ani. Tot rătăcind prin undele spaţiului şi timpului am
întâlnit un bătrân înţelept care m-a ajutat să-mi amintesc trecutul. Mi-a
arătat pe o hologramă o planetă micuţă de la marginea galaxiei.Te-am zărit şi am
ştiut că tu eşti eu şi eu sunt tu. Eram fericită că te-am găsit şi printre
lacrimi îi mulţumeam că mi-a arătat unde eşti. Eram hotărâtă să vin după tine.
Bătrânul s-a uitat trist la mine şi mi-a spus:” Nu poţi să te duci în acea
lume. Acolo este planeta Uitării. Dacă te vei duce vei uita cine eşti, de unde
vii şi ce cauţi tu pe Terra. Singura ta speranţă este Lumina. Du-te si caută
Lumina!”
_Ştii, îmi doresc să fim iar unul, ceea ce am fost la început.
Să-l rugăm pe Bătrân să ne unească iar.De la facerea lumii,
de mii de ani te-am căutat neîncetat. Tânjeam
după tine, după jumătatea mea. Nici vălul întunericului, al uitării cu care am fost acoperit când am intrat în atmosfera
Terrei nu m-a făcut să uit ceea ce caut: iubirea. În sufletul
meu ştiam că iubirea nu are graniţe, nu
cunoaşte limite şi nici moarte. Era în mine o forţă care era în stare să se ia
la luptă cu zeii şi chiar cu destinul potrivnic care mereu mă împiedica să te
găsesc. Mii de ani te-am căutat prin
Univers şi am sperat refacerea întregului. Am fost prima fiinţă atinsă de
Eros după ce am fost despărţit de tine. Acea săgeată m-a atins atât de rău,
încât am cutreierat şi am căutat ca un zănatec prin toate galaxiile marea şi
unica iubire. Până şi Thanatos a încercat să mă ajute să te găsesc, dar l-am refuzat. Iubirea, acea forţă cosmică care
ţine totul în armonie a pus stăpânire pe inima mea de la începutul
existenţei mele. Am căutat o veşnicie frumosul, adevărul şi mai ales pe tine.
Când eram pe Pământ şi mă cuprindea
disperarea Bătrânul îmi apărea în vis şi mă liniştea. Îmi amintesc că eram cei mai fericiţi şi cei mai frumoşi din
Univers, iar zeii ne invidiau.Într-o zi au uneltit împotriva noastră şi ne-au
despărţit. Acum ştiu că nu există cunoaştere, virtute sau religie mai înaltă ca
iubirea.
Am înţeles că iubirea este cea mai mare şi cea
mai înaltă formă de magie.
O iubire adevărată este absolută,
nepieritoare şi învinge spaţiu, timpul şi zeii.
Ea îl priveşte tăcută, fiind mistuită de focul
arzător al iubirii. Gândurile, sufletele, inimile şi aripile lor se unesc formând
un glob luminos. .
O
priveşte cum doarme în braţele lui. Doreşte să o mângâie dar îi e teamă să nu o
trezească. Amintirile încep să-l năpădească...Era în faţa celor 12 bătrâni care
l-au binecuvântat şi l-au trimis în Univers. Îşi aminteste cum a intrat într-o
plasă enegetică unde şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit într-un laborator
înconjurat de entităţi ciudate care îşi schimbau mereu forma. I-au separat, pe
el l-a pus într-o capsula cilindica, iar pe ea într-una sferică şi i-a aruncat
în spaţiu.
Nu
vrea să se mai gândească la nimic, mai bine să se bucure de această privire
drăgăstoasă şi plină de iubire a acestor ochi care strălucesc mai puternic
decât stelele pe cer.O îmbrăţişează cu pasiune . O veşnicie ar sta cu ea în
braţe, s-o ştie lipită de sufletul şi
inima sa cum erau la început –unul. O sărută pe acei ochi minunaţi şi îi şopteşte:
_Cel
ce te-a creat a fost un artist desăvârşit.
_Crezi
că Bătrânul ne-a creat?
_Nu
ştiu. Nu pot să-mi amintesc acest lucru,
dar îl iubesc pe acest Bătrân enigmatic care a apărut în viaţa mea exact în
momentele cele mai grele, când eram singur şi disperat.
_Acelaşi
lucru mi s-a întâmplat şi mie. El ne-a ajutat să ne întâlnim.Mi-a vorbit mult
de tine şi despre Terra.
_Stii,o
sa vină o vreme când o să mă întorc pentru puţin timp pe această planetă.
Îşi
lipeşte capul de pieptul lui spunându-i :
_Am
să merg cu tine.Nu, nu am să te mai las singur niciodată.
_Dar,
nu m-ai lasat. Tu ai fost mereu în adâncul inimii, sufletului şi conştiinţei
mele. Cei care ne-au despărţit au fost ei.
_Ştiu,
mi-am adus aminte cum s-a întâmplat, cum ne-au încuiat în acele capsule şi
ne-au aruncat în găurile negre ale Universului. Nu aş mai rezista o secundă
fără tine.
El
îşi îngroapă gura în noaptea părului ei cu miros de roze şoptindu-i duios:
_Te
iubesc. Te doresc.
Buzele lor se caută, se ating într-un sărut fierbinte,
pătimaş, dar în acelaşi timp delicat, care-i transformă într-un izvor de
iubire, de energie, de culoare.
Îmbătaţi de fericire se cufundă în infinit şi nu cunosc limite,
în explorarea Universului. Se privesc, se ating, se doresc, se simt şi se nasc
din nou într-o lumină care creşte, creşte şi pare că vrea să inunde întreg
Universul.
Ajung pe Terra şi îşi îndreaptă
privirea spre o stâncă al cărui perete se deschide precum o uşă. Pătrund
într-un tunel care începe să se intersecteze cu alte tuneluri.
_Se pare că nu mai este mult.
-Ai dreptate.O simt.
_Eu îi simt pe ei, sunt pregătiţi să tragă asupra noastră.
_Nu au decât. Stii, chiar îmi era dor de o confruntare.
_Nu te-ai schimbat.
Asupra lor se năpustesc zeci de raze din toate părţile.
_Sunt invizibili şi deştepţi.
_Da, sunt foarte inteligenţi.
Se prind de mâini, se concentrează creând în jurul lor un scut puternic
şi toate razele se întorc asupra atacatorilor.
_Îmi pare rău, nu am vrut să vă rănesc...
_Nu or să-ţi răspundă.
_Stiu, acum sunt paralizaţi, dar o să-şi revină şi or să înţeleagă
că nu am vrut să le facem rau, ci doar să-i ajutam să evolueze, şi pe ei şi pe
pământeni. În nebunia şi dorinţa lor de putere,de dominare şi unii şi alţii
tind spre autodistrugere, strică echilibru în cosmos.
În faţa lor era o sala imensă cu mese mari de piatră, iar în mijlocul
ei trona frumoasa coloană de energie.
_E superbă.
_Da, este minunată.
Se îmbrăţişează, se sarută, îşi întind braţele şi aripile
privindu-se, concentrându-se, în timp ce buzele le erau unite, formând din
corpurile lor o cruce dublă care a început să plutească în aer. Pătrund într-un
fluviu energetic care izvora din acea
coloană de energie. Îi ridică, îi învârteşte, dupa care încet, încet începe să
cedeze şi să devină din ce în ce mai slabă. La un moment dat aripile, braţele,
corpurile lor par că se topesc. Acea energie îi amestecă, îi topeşte şi îi transformă
într-un ou. Când erau aprope de sol energia a dispărut complet, iar în momentul
în care oul a atins pământul s-a spart în mii de bucăţele, din el ieşind o
superbă sferă de lumină. În întâmpinarea sferei nou născute apare Bătrânul care
spune: “Aţi reuşit să deveniţi ceea ce aţi fost la început: unul. Copiii mei,
să mergem la noi acasă. Avem mult de lucru în Univers.”
Bătrânul şi-a întins braţele şi a început să plutească spre imensitatea
cerului devenind o sferă cruce de lumină urmat de cealaltă sferă stralucitoare
.