luni, 19 octombrie 2015

Esthera

" Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu contează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." ( Seneca)                 

                                                    ESTHERA


  Mergea repede ca şi cum ar fi vrut să ajungă neapărat undeva. Îşi dorea să fie singură, să plângă încet, să nu o vadă nimeni şi nici ea să vadă pe cineva. Vroia să fie doar cu cerul, pământul şi Dumnezeu. Începe să plouă şi ea încetineşte pasul. Iubea ploaia. Întotdeauna o  iubise şi vroia să-i simtă atingerea rece.
Era conştientă că făcuse o pasiune pentru Ioan Panait şi se întreba câte alte femei se îndrăgostiseră de-a lungul timpului de el. Vocea lui caldă, aproape feminină o cucerise. Era singurul om care-i făcuse inima să-i tresară şi sufletul să vibreze. Dar între timp se întâmplaseră atâtea...
" Simt că se face lumină în mintea mea. Simt efectul purificator al ploii. Parcă mi-a luat  toate gândurile negre.
Orgoliul, trufia, vanitatea, egoismul, gelozia vin de la întuneric, vorba stareţei. Uneori, nici eu nu sunt scutită de asaltul lor. Răul poate fi învins prin bine, frumuseţe şi iubire. În mine există o durere, dar şi o bucurie, o reţinere dar şi un avânt. O sete nebună de libertate şi fericire mă tot chinue. Mereu mi-am dorit să fiu ca ceilalţi oameni care vin la mânăstire. Am visat la o iubire eternă, la o dragoste absolută, şi îmi era dor de o lume ideală. Dragostea m-a înnebunit şi am început să o iau razna? Ce este dragostea?
Pentru mine rămâne o mare taină, un mare mister. Ea te înalţă la cer şi tot ea te coboară în abisul iadului. Face din tine ce vrea. Te suceşte, te învârteşte, te frământă, te dospeşte, încât nici nu mai eşti om. Când iubeşti eşti purtat de val şi forţe mirifice, necunoscute se joacă cu tine cum vor ele. Oare există vreun om care să nu viseze la iubire, la fericire? Nu cred. Dar câţi au parte? Unii sunt norocoşi, întâlnesc fiinţa dorită de la început. Alţii caută o viaţă întreagă şi tot nu o găsesc. Eu am fost printre norocoşi,l-am întâlnit pe Ioan când nici nu ştiam ce este iubirea. Am ajuns la mânăstire, ploaia a încetat şi spre răsărit a apărut un curcubeu minunat. O să stau în grădină să-mi împrospătez sufletul, să-mi bucur ochii şi inima. Aici sunt dealuri înverzite, ape limpezi, flori  multe bucurându-se de ploaie şi de soare, iar peste drum se aud voci cristaline de copii zbenguindu-se.
Buruienile au crescut   libere  printre flori. Îmi pun mănuşile şi îngrijesc florile până vine stareţa.
Cum buruienile au invadat forile, asa se întâmplă şi cu sufletul meu, să fie asaltat de gânduri negative. " După ce a terminat florile de îngrijit intră în sera mânastirii, unde buruienile se luaseră la întrecere cu roşiile, castraveţii, ardeii ,vinetele....
Roşiile începuseseră să se roşească, castraveţii erau plini de rod, fasolea se înălţase până în vârf, iar căpşunile agăţătoare  se căţăraseră şi ele tot mai sus.  Coapte cum erau păreau nişte flori roşii. A smuls buruienile, a săpat şi la sfârşit toate păreau fericite . Când a terminat se înserase de-a binelea. Greierii cântau şi broaştele dădeau un adevărat concert.  O adiere de vânt aduce miros de flori şi de căpşuni. Regina nopţii îşi desfăcuse florile şi umpluse aerul cu parfumul său. Se îndreaptă spre livadă unde vişinii pitici erau plini de fructe dulci-acrişoare, iar  merii, prunii şi caişii îşi lăsaseră crengile până la pământ, pline  de rod. Mirosea a flori de fân, iar Esthera  se aşează pe iarbă privind cerul. De câte ori privea  stelele cu ea se întâmpla ceva curios. Simţea că e alcătuită din praf şi pulbere de stele, şi un dor nebun începe să o chinuiască. "Spune-i, cerule, că mi-e drag! Mi-e tare drag!" Şi trupul îi este fărămiţat de o ploaie de fiori.
"Cât aş vrea să-l alint, să-l dezmierd...." şi îşi imagina că-l atinge şi îşi încolăceşte braţele în jurul lui, că-i simte obrazul fierbinte şi respiraţia caldă. Întreaga ei fiinţă se preface într-un cânt de dor, iar inima îi fuge spre crângul imaginar cu ispite. Gândurile şi sufletul ei plin de iubire se roteau imaginar în jurul lui Ioan murmurând: "Îmi eşti  tare drag! Te iubesc, iubirea mea!"
După ce-şi face un duş sub cerul liber, intră în chilie şi adapostită sub cearceaf visa  fericită la bărbatul de care se îndrăgostise.
A doua zi prin fereastra larg deschisă se zărea chipul frumos al Estherei.  Îi râdeau ochii şi  un zâmbet îi lumina chipul gingaş. Privea culorile răsăritului şi  trandafirii înfloriţi, cum străluceau plini de roua dimineţii. 
Adia un aer îmbălsamat de miresme. Un nor alb ca de zăpadă se plimba pe firmamentul azuriu al cerului, iar soarele strălucea şi ultimile picături de rouă dispăruseră. Aleargă în grădină, se aşează pe valurile de iarbă  şi ascultă cântul păsărelelor vesele, care ţopăiau când pe gard, când pe viţa de vie, când pe ramurile caisului din faţa chiliei.
"De aş înţelege limba lor! Ce or fi spunând? Poate că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru soare, pentru vânt, pentru iarbă, pentru tot. Poate că şi ele iubesc, de cântă aşa cu foc. Inima  îmi este mai uşoară, sufletul mai curat şi gândurile negre care mă bântuiau în ultimul timp  au zburat. Tare aş vrea să ştiu ce face, ce gândeşte, dacă este fericit, dacă mai  mă iubeşte......
Când vine seara  ascult foşnetul frunzelor şi privesc luna printre ramurile înverzite ale copacilor. Gându-mi zboară  mereu la el şi încep să visez cu ochii deschişi. Uneori vorbesc singură, ca acum, şi-mi fac examenul de conştiinţă. Când îndoiala şi incertitudinea mă cuprind,  ma rog la Dumnezeu să mă lumineze.
 Tare aş vrea să-i spun lui Ioan că-l iubesc. Aş fi  fericită dacă ar fi cu mine aici, să ne povestim tot felul de nimicuri la umbra unui copac sau să ne plimbăm îmbrăţişaţi în lumina lunii. Cât este de frumoasă pădurea acum! Dacă ar fi şi el  cu mine! Inima îmi este atât de plină de iubire şi emoţiile mă biruiesc. Cât aş vrea să vedem împreună un răsărit şi un apus de soare, să privim albastrul cerului, să ne bucuram de verdele ierbii, de soare, de aer, de lumină, să ne îmbăiem într-un râu cu apa cristalină.
 Dar ştiu că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Niciodată nu o sa părăsesc zidurile astea reci ale  mânăstirii."
 Şi două lacrimi se rostogolesc pe  obrajii palizi ai Estherei.
După trei ani.
 Deschide fereastra, priveşte cerul senin al primei zile de toamnă şi lacrimile  inundă ochii Estherei.
 Doi flutaraşi tare drăgălaşi se hîrjonesc şi se aşează pe un trandafir, sărutându-se cu aripioarele larg desfăcute.
Se îndreaptă spre pat şi-l priveşte pe  Ioan .
_Vino lângă mine, zice el zâmbindu-i şi întinde braţele spre ea.
Se aşează pe pat lângă el .
_Vreau să-ţi spun ceva. Ştii, m-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că eu te împiedic.
_Ce prostii spui! Ai visat urât?
_Tu ai nevoie de libertate, de distracţii, poate de alte femei. Ca orice om ai plăcerile şi dorinţele tale, iar eu nu vreau să-ţi impun nimic. Ne iubim, dar fiecare avem personalitatea noastră, fiecare avem sufletul nostru, plăcerile şi dorinţele noastre. Nu suntem un singur suflet, nu avem acelaşi gând, ci suntem doi oameni diferiţi şi unici. Fiecare avem  felul nostru de a fi, de a gândi, de a iubi, de a visa. Eu te respect şi te iubesc aşa cum eşti, cu defectele şi calităţile tale, dar nu vreau să fiu minţită.
Nu pot sta lânga cineva care nu este sincer cu mine. Dacă iubeşti pe altcineva spune-mi: "Iubesc pe ...", dar nu vreau să mă minţi şi să te prefaci că mă iubeşti. Eu sunt conştientă de defectele tale, la fel cum şi tu le cunoşti pe ale mele. Vreau doar să fii sincer, să crezi în mine, în dragostea mea pentru tine. Vreau să am  încredere în tine, în iubirea ta, cum am avut până acum. Nu vreau să te ascunzi de mine şi să ajungem doi străini.
De la un timp am senzaţia că te încurc, te deranjez, te agasez. Eu îţi timit trei mesaje , iar tu de abia la al treilea mi-ai răspuns cu răceală şi plictisit.
Mă doare inima că nu pot  ajunge la sufletul tău.
_Esthera, dar sunt aici cu tine. Tu eşti în sufletul meu.
_ Eu nu vreau corpul tău, ci pe tine ca om, ca fiinţă. Da, eşti aici, mă mângâi, mă priveşti, dar... Poate că vreau prea mult, visând la inima şi dragostea ta.
_Dar, te iubesc. Cred că treci printr-o perioadă de criză. Sper că nu eu ţi-am provocat-o. Văd că eşti chinuită de îndoieli, de incertitudini şi  tare neîncrezătoare în mine.
_Cred că era mai corect  dacă spuneai aşa: "Te-am iubit, Esthera, dar vezi, în lumea asta sunt atâtea femei şi eu nu pot să iubesc doar una. Inima mea e generoasă şi le iubeşte pe toate care arată bine".
Un zâmbet maliţios apare pe faţa lui Ioan.
_Ai văzut scena aceea şi  eşti geloasă.
_Poate că sunt, dar niciodată nu ai fost aşa vesel  lângă mine. Uneori, cred că te plictisesc, te agasez, te încurc.
_Esthera, acele două găini limbute şi vesele pe care le-ai văzut în jurul meu, îmi dau senzaţia de cocoş.
_Tocmai de aceea am zis că ai nevoie de libertate, să te simţi bine, să fii  optimist, vesel, fericit, iar pe mine iartă-mă că te-am iubit şi încă te mai iubesc. Dar eu ştiu, am devenit conştientă că tu nu ai nevoie de mine. Eu doar te împiedic, te încurc. Îţi simt răceala şi distanţa. Nu trebuie să te mai prefaci.
Se desface din bratele lui şi se îndreaptă spre fereastră. Lacrimile-i curg şi i se înnoadă sub bărbie. Ştia că el nu o mai  iubeşte, ci doar se juca cu ea.
Aude  uşa trântită.
"Iartă-mă că te iubesc, dragul meu. Singurul lucru care mi-a mai rămas să-ţi daruiesc este libertatea. Fii fericit!" şi se ghemuieşte lângă fereastră plângând.
 "Iartă-mă că te-am iubit! Iartă-mă că te iubesc!" şopteste printre suspine Esthera.
 “De ce a trebuit să te cunosc? De ce ai apărut în viaţa mea? Eram atât de liniştită la mânăstire până ai apărut tu. Aveam 13 ani când mi-a murit măicuţa .  Peste un an, după o boală grea s-a stins şi tătuţu. Până să moară şi-a chemat unica lui soră, care e maicuţă la mânăstire. A rugat-o să mă ia cu ea, să-i slujesc lui Dumnezeu. După patru ani petrecuţi între zidurile reci şi groase ale mânăstirii mă resemnasem cu soarta mea. Nu aveam vise,nu aveam dorinţe, munceam ca un roboţel, când la bucătărie, când la munca câmpului. Când am împlinit 18 ani maica stareţă m-a pus să vând la magazinul din incinta mânăstirii. Într-o zi a trimis altă măicuţă să mă înlocuiască. M-a luat la ea în birou, punându-mi în braţe un dosar voluminos, spunându-mi: “Esthera, o sa vină nepotul meu Ioan să scrie la calculator  aceasta monografie la care am lucrat trei ani de zile. Tu să-i dictezi ca să scrie mai repede. Nu-l mai aştept, mă grăbesc să ajung la Episcopie. Trebuie să apară şi oricum ştie ce are de făcut.”
 Nu au trecut nici cinci minute că pe uşă a intrat un bărbat înalt cu părul lung, prins într-o coadă, cu un cercel într-o ureche şi zâmbind mi-a zis:
“Bună! Tu trebuie să fii Esthera, cea mai tânără măicuţă de aici. Sunt Ioan Panait şi mă  simt onorat să lucrez cu o fată aşa de frumoasă.”
M-am înroşit toată şi mi-a căzut dosarul din mână, mai ales că mă privea atât de insistent cu ochii lui frumoşi şi iscoditori.Simţeam că ceva ciudat se întâmplă cu mine, dar nu înţelegeam ce. M-a luat de mână şi m-a aşezat pe fotoliu maicii stareţe, iar el a luat un scaun şi s-a aşezat lângă mine. În fiece zi timp de o lună de zile petreceam împreună câte două ore în acel birou . Lucram cam o oră pe zi şi restul timpului vorbeam despre tot felul de lucruri, de nimicuri. Îşi făcuse un obicei de a-mi lua mâna şi a o ţine între palmele lui, iar eu ma înroşeam şi mă pierdeam toată.
Într-o zi mi-a zis: “Nu ai vrea să alergăm pe câmpuri, să stăm pe iarbă, să ascultăm împreună ciripitul păsărelelor, să culegem flori? Ce frumos e muntele acum! Nu ţi-ar plăcea să urcăm  printre stânci, să fim acolo sus?” arătându-mi muntele prin ferestruica mânâstirii.Mi-a luat mâna şi a dus-o în dreptul inimii,  lipind-o  de pieptul lui, spunându-mi:” Nu ai vrea să ne plimbăm la lumina lunii, să îngenunchem în mijlocul unei poeniţe şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a creat? Eu îi mulţumesc în fiece zi, pentru că te-am înâlnit, Esthera. Îi mulţumesc pentru clipele în care te  pot privi şi-ţi pot auzi glasul tău suav. Viaţa de la   mânăstire, nu-i pentru tine. Vino cu mine!”
“Dar aici este casa mea, lumea de afară îmi este străină.”
“Ştiu că în urmă cu câteva luni ai împlinit 18 ani, acum poţi să decizi singură, nu trebuie să-ţi îngropi tinereţea între aceste ziduri reci şi groase.”
“Preotul ne-a spus că diavolul ne va ispiti să plecăm din mânăstire.”
“Ha,ha!Deci,eu sunt diavolul. Uite-te bine la mine! Vezi, am cumva coarne, coadă şi copite? Aşa mă vezi tu? Uite ce o să facă diavolul ăsta care te iubeşte”, şi m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Am vrut  să mă opun, să zic nu,dar el mă săruta mai cu foc şi până la urmă i-am raspuns şi eu timid.
“ Călugăriţele sunt mirese ale lui Dumnezeu”.
“Tu crezi că Dumnezeu  are nevoie de astfel de mirese, de nişte biete muritoare sau de slujitori? El care a făcut tot şi toate nu are nevoie de nimeni şi de nimic, doar noi, oamenii, avem nevoie de ajutorul lui, să ne ajute şi să ne lumineze. Nu vreau să mă cert cu mătuşa mea, dar ţi-a băgat în cap nişte idei eronate, te-a îndoctrinat….. Uită-te în ochii mei şi spune-mi:
Tu chiar crezi că Dumnezeu te vrea mireasa lui”.
M-am înroşit toată şi lacrimile au început să-mi curgă. “Ai dreptate!Mi se pare cea mai mare nerozie ca un om să acceadă la un asemenea titlu.”
M-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări şoptindu-mi:”Esthera, este un Dumnezeu care vrea doar binele şi fericirea oamenilor,dar oamenii cu micimea judecăţii lor nu-l vor înţelege niciodată. El vrea ca tu să
fii mireasa mea, iar dacă ai accepta aş fi cel mai fericit om.” Am început să plâng mai rău,iar el mă mângâia şi mă săruta şoptindu-mi:”Te iubesc, Esthera.Vreau să fii soţia mea”, când pe uşă  intră  maica stareţă săgetându-ne cu privirea ei rece.
“Esthera, du-te la magazin !’’, îmi spune cu o voce tăioasă. În ziua aceea am privit ore în şir prin fereastra magazinului brâul  de munţi care înconjurau ca un zid mânăstirea. Am contemplat luminile amurgului şi-mi doream ca el să fie cu mine. Aşteptam cu nerăbdare o nouă zi ca să-l pot vedea şi auzi cum îmi povesteşte câte-n lună şi-n stele. Începusem să cred că lumea este mult mai frumoasă în afara mânâstirii şi că destinul meu e altul şi nu acela de a munci ca un sclav, în acea  închisoare cu porţile deschise.
Doamne! Cât îmi doream să treacă timpul mai repede, să-l pot vedea, să-i aud vocea, să-i simt privirea asupra mea. Mă înroşeam doar gândindu-mă la el şi mii de fiori mă cuprindeau. Seara, după slujbă, când am vrut să mă duc în chilie, după o tufă mare de liliac a apărut el,  spunându-mi să las fereastra deschisă.
Am ajuns în chilie cu inima bătându-mi atât de tare, crezând că o să-mi sară din piept.Am deschis fereastra privind frumuseţea cerului şi a lunii. Am auzit nişte paşi şi dintr-un salt el era lângă mine. M-a privit  în ochi şi m-a sărutat. Mi-am pierdut capul răspunzându-i, mângâindu-l şi sărutându-l cu pasiune, cu  disperare. Ca prin vis am auzit uşa trântindu-se şi vocea stareţii :”Ce ţi-am spus, diavole, să nu mai calci pe aici….”
El m-a luat de mână şi am sărit pe fereastră. Am alergat printre tufele de trandafiri, am ajuns în spatele mânăstirii şi am ieşit printr-o spărtură din gardul gros de cărămidă care împrejmuia totul.
Am alergat ţinându-ne de mână peste tarlalele de grâu, de porumb, până ne-am oprit în spatele unei case impozante, dar foarte vechi.
_Am ajuns. Asta e casa bunicilor mei.
_Ce o să le spunem?
_Nu locuieşte nimeni aici. Bunicii au murit de mult, dar ştiu că de acolo unde sunt,  ne dau binecuvântarea lor.
_Tu stai singur ?
_Eu locuiesc în Sibiu, dar când am timp vin să mă recreez, să-mi încarc bateriile . Am avut o copilărie fericită, am fost răsfăţatul bunicilor.
Mă ia  în braţe şi intrăm în casă.  Era un hol imens şi foarte înalt, în care era o canapéa, două fotolii de piele şi o  măsuţă. Era zugrăvit într-o nuanţă de albastru asemănătoare cu albastru de Voroneţ. Pe toţi pereţii erau tablouri mari şi vechi.
_Aceştia sunt bunicii mei, şi-mi arată un tablou imens pe un perete. Bunicul a fost artist, pictor de biserici. De pe perete ne priveau doi bătrânei simpatici. Deschide o uşă arătându-mi o cameră spaţioasă.
 _Aici a fost biroul bunicului. Am lăsat-o aşa cum era. Nu am făcut nici o modificare. De fapt, sora mea Marina a fost cu ideea să nu schimbăm nimic. Ea e mai  ciudată. Ne spune dinainte când se întâmplă ceva.
_De unde ştie?
 _Nu ştiu. Când am plecat mi-a spus râzând :”Du-te, Ioane! O să-ţi găseşti iubirea într-o mânăstire.” Am crezut că glumeşte, dar acum văd că a avut ca întotdeauna dreptate.
Îţi place camera de lucru a bunicului?
Biroul bunicului se compunea dintr-o masă lungă de stejar lăcuit, un şevalet,  un colţar, o măsuţă rotundă  pe care trona un patefon după timpuri şi un raft plin cu cărţi  vechi.
_Seamănă cu biroul stareţei.
_Nu-mi aduce aminte de ea. Sper să nu îndrăznească să vină aici.
M-a facut diavol, asta nu i-o iert mătuşei mele.
_Poate că ar trebui să-i mulţumim,  datorită ei ne-am cunoscut.
_Datorită pasiunii ei pentru istorie.
_Ea de ce s-a călugărit?
_E o poveste lungă. A iubit foarte mult un bărbat,dar a murit într-un accident cu o săptămână înainte de nuntă. Dupa înmormântare ea a plecat la mânăstire şi s-a călugărit. Nu o să vina după noi. Ştie ce înseamnă să iubeşti.Vino să-ţi arăt restul casei. Aici ne servea bunica masa.
Pe un perete era  o oglindă mare şi foarte veche care imita perfect oglinzile de cristal veneţiene, cu o ramă de ipsos vopsită în bronz auriu,  cu tot felul de arabescuri, de îngeraşi, sfinţi şi înflorituri. În mijloc era o masă lungă din stejar cu 12 scaune înalte scluptate şi lăcuite.Pe peretele de sub oglindă era un dulap lung , înalt doar de 90 cm.
_Aceasta e uşa care duce în dormitorul bunicilor. Marina când vine  doarme aici.
Era un pat mare destul de jos cu picioare groase din lemn masiv, încadrat de două noptiere şi un dulap lung cât peretele cu oglinzi în mijloc.
Bunicul a avut mobilier vechi Ludovic al IV, Empire, dar intrase cariile în el şi l-a vândut la licitaţie. Pe atunci nu credeam că aceste piese de mobilier vechi valorează ceva, dar  a luat bani frumoşi pe ele. Când eram copil îmi împuia capul cu arhitectura Renaşterii, a Barocului, a Rococoului. Visa să devin arhitect şi nicidecum fermier. Ei ne-au crescut de la 5 ani ,de când am rămas orfani. Părinţii noştri au murit într-un accident groaznic de maşină, împreună cu cel care trebuia să fie soţul mătuşei mele. Stareta ta m-a iubit ca pe copilul ei. Ea este sora mamei şi  a fost singura supravieţuitoare a accidentului.
 Bucătaria, baia şi camera mea sunt singurele care au fost modificate. Să-ţi aduc nişte schimburi de ale Marinei. Cred că o să-ţi vină bine. E la fel ca tine . Aprinde televizorul şi-l văd că rămâne uimit de ştirea care se difuza.
_Nu, nu pot să cred . Pe băiatul care s-a sinucis îl cunosc, a fost coleg cu mine. Femeia pentru care s-a sinucis era   vulgară, aventurieră. Nu, nu pot să cred.
Lui nu-i mergea bine în ultimul timp, nu mai avea nici un loc de muncă,trăia din ajutorul de somaj şi făcuse o adevărată pasiune pentru o femeie  care-l înşela cu primul venit. Într-un final şi-a dea seama ca George Ladima, personajul lui Cezar Petrescu din Patul lui Procust că Emy a lui era o târfă.
_Şi fetelor bune şi cuminţi li se pot întâmpla astfel de lucruri. Am auzit şi de fete care s-au sinucis din dragoste.Şi o fată poate da peste un bărbat vulgar, afemeiat de care să se îndrăgostească, să facă o  pasiune sau o obsesie şi să ajungă la concluzia că a iubit cu disperare un desfrânat,un  om care nu o  merită.
Niciodată nu am înţeles de ce cei buni, cei nevinovaţi mor şi rămân în viaţă cei răi.
_Poate că aşa le-a fost scris. Uite o pijama de-a soru-mi. E nouă, are eticheta pe ea. Baia e în capătul holului.
Până îţi faci  duş  pregătesc ceva de mâncare.
Am stat în baie cam mult şi la un moment dat a ciocănit şi m-a întrebat dacă sunt bine.
I-am răspuns că vin imediat. Mi-am dat seama că nu-l cunoşteam şi fugisem cu un străin de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Dacă o să ajung şi eu în culmea disperării şi o să mă sinucid ca acel băiat?  Ioan pusese masa în sufragerie şi când m-a văzut desculţă şi în pijama a rămas ca o statuie.
_De ce mă priveşti aşa?
_Nu ştiu.
Iartă-mă, am uitat să-ţi aduc o pereche de papuci.
Se întoarece repede punându-i la picioarele mele şi zice:
_Nu ştiam că ai un păr atât de frumos. Nu ştiu mare lucru despre tine, Estera.Această ştire m-a bulversat. Se întâmpă ceva ciudat cu mine.
_Ţi-e frică să nu ajungem şi noi ca…..
_Sincer, cred că m-a luat valul şi pe mine. Te iubesc, dar nu vreau să profit de tine. Vreau  să ne cunoaştem bine, să nu facem o greşeală  pe care mai târziu să o regretăm.
_Tot la asta mă gândeam şi eu în baie, că nu ne cunoaştem şi m-am îndrăgostit nebuneşte de un străin.
La masă nu am fost în stare să mănânc nimic. Aveam o stare ciudată. Îl iubeam, dar îmi era teamă de necunoscut.
_Văd că nu  te ai atins de nimic.
_Am mâncat la mânăstire şi nu-mi este foame.
_Eu nu am mâncat, dar după ceea ce am văzut chiar nu mai pot să mănânc. Sărmanul, Mihai! Unde te poate duce dragostea! Pe mătuşa a dus-o la mânăstire, pe Mihai pe lumea cealaltă şi începe să lăcrimeze.

M-am dus lângă el şi  i-am şters lacrimile, iar el m-a luat în braţe şi a început să plângă ca un copil. Într-un târziu mi-a zis să-mi aleg ce cameră vreau. Nu am zis nimic, am făcut doar  un semn că îmi este indiferent, iar el  m-a dus în camera Marinei. A făcut patul, m-a sărutat pe frunte şi a plecat.

Ispita si Magda

                              “Omul e mai măreţ cu căt încearcă mai încăpăţânat imposibilul “                 

                                                      Ispita şi Magda


          Soarele asfinţise de mult peste  cerul cenuşiu. În depărtare, spre apus, se mai zărea doar o dungă roşietică ce unea cerul cu pământul. Magda se îndreaptă spre casă.  Merge singură şi gânditoare pe aleea aproape pustie. Oaze de verdeaţă erau întretăiate de ronduri de lalele, petunii, panseluţe, auraşi şi alte flori multicolore ale primăverii. Din loc în loc era câte un brad care-şi întindea crengile către lume. Pe marginea trotuarului erau adevărate pădurici tinere de copaci verzi cu trunchiuri subţirele şi drepte, cu frunzuliţele de abia ieşite din muguri. Covoare de verdeaţă se întindeau în faţa ei cât cuprindea cu privirea.Contempla culorile primaverii, în noaptea blândă ce se aşterna încet, încet, peste oraş. O linişte stranie stăpânea peste tot. Întreaga natură aştepta cu emoţie apariţia reginei nopţii îmbracată cu mantaua ei de stele strălucitoare. Dintr-un boschet sar în faţa ei două păsărele ţopăind şi ciripind, urmărite de un căţeluş.
 Noaptea începe să pună stăpânire înghiţind parcă totul, într-o mare de întuneric. Luminile încep să se aprindă una câte una, iar sufletul Magdei e cuprins de dorinţi ce nu se pot mărturisi. Trece pe lângă case vechi, cu arhitectura specifică locului şi timpului când au fost construite.
Se opreşte în faţa unui bloc cu balcoanele pline de petunii, în toate culorile. Gazonul era curat, de-un verde crud strălucitor. Frunzele arbuştilor străluceau  în lumina neoanelor şi creau o atmosferă puţin ceţoasă.În vârful unei movile de verdeaţă sta o pisicuţă care-şi lingea lăbuţele. A urcat scările, a descuiat uşa grea, metalică, de la intrare. Holul îi dă o senzaţie uşoară de sufocare. Un covor gros, rotund, cu motive florale albastre acoperea gresia lucioasă. O oglindă imensă trona pe un perete. Într-un colţ era o plantă cu frunze mari, de-un verde pal, care-şi etala câteva flori albicioase ce atingeau aproape tavanul.Încuie uşa, se descalţă şi intră în baie. Sub duş îşi aminteşte ce a citit în jurnalul Crinei: " Din tot ce a fost a rămas doar o vagă amintire, de parcă totul s-a petrecut în alt timp, în altă lume sau cu mii de ani în urmă, şi nu acum, în acest spaţiu şi timp. Mă îndepărtez, nu numai de amintirea lui, dar şi de lume şi  de tot ce înseamnă contemporaneitate. Parcă trăiesc într-o stare de imponderabilitate şi atemporalitate. Plutesc  în neant, neavând de ce să mă prind. Totul  devine străveziu, fantomatic şi fără sens. În aceşti ultimi ani a fost pierdere de timp, cunoaştere de sine, alergare după adevăr? Câte puţin din fiecare, o adevărată sinergie de gânduri şi fapte, un curcubeu de sentimente înalte şi joase. M-am luptat cu mine însumi, mi-am dorit să evadez din acest corp, care mă sufocă, mă strânge, nu mă lasă să fiu ceea ce sunt cu adevărat. Gânduri apar şi dispar. O mare tumultoasă de gânduri se revarsă asupra mea şi valurile ei frumos dantelate vor să mă îmbrace în nuanţe de albastru medidativ. Unele gânduri colorate, strălucitoare şi atrăgătoare ca un curcubeu după ploaie, mă împresoară ca un şarpe, încolăcindu-se în jurul meu, obligându-mă să visez că ale mele cuvinte vor dansa într-o zi pe câmpiile albastre ale lumii, luminate de razele arginti ale lunii. În această viaţă sufletul meu a cântat un cântec de dragoste trist şi unic în felul lui. Fără niciun fel de pudoare sau orgoliu mi-am deschis  sufletu-mi intim şi tulburător.  L-am pus în palmele lui ca pe o petală de floare, iar el l-a strivit fără milă."
Ploaia duşului încetează. Magda nerăbdătoare se şterge gândind:
Cei ce merg pe drumul ce duce spre fiinţa lor interioară simt nevoia imperioasă de a scrie. Iartă-mă, Crina! Sunt om şi nu am rezistat ispitei de a citi în jurnalul tău. Am vrut să ştiu ce simţi, ce gândeşti  cu adevărat. Mâine o să ţi-l pun la loc şi tu nu o să ştii că am citit . Iartă-mi curiozitatea bolnăvicioasă!
 Îmbrăcându-se cu halatul, nerăbdătoare cotrobăie în geantă zâmbind maliţios. Aprinde veioza şi se aşează în pat cu jurnalul Crinei în braţe. Citeşte:
" Ştiu că în curând  paroxismul neliniştei sufletului meu, închis într-o crisalidă solitară se va sparge în mii de cioburi. Gol şi pustiu, eliberat de tisteţi, de chinuri, de zbucium, de lupte, va fi liber să zboare în univers printre aştrii. Mă voi plimba pe aleele  razelor soarelui şi ale lunii. În marea-mi solititudine a nopţii infinite voi avea curajul să caut cântecul primordial de mult pierdut al lumii. Nelinişti, complexe, întrebări, curiozităţi se vor sparge de valul de lumină al Universului. Sufletul meu va adera la sufletul Luminii metamorfozându-se într-un abur parfumat dus de o briză stelară. Atunci voi uita prezenţa permanentă a acelui om în inima mea, care a devenit o culoare incandescentă. Voi uita că a fost un timp în care-mi doream să simt mâna lui peste a mea, să-i privesc ochii, să-mi culc obrazul pe umărul lui şi să-i ascult bătăile inimii.
Acum ascult muzica tăcerii şi am devenit un simplu spectator la spectacolul vieţii. Trăiesc mai mult intuitiv, închisă în  această picătură magică a vieţii.” 
Magda pune jurnalul Crinei pe noptieră şi deschide laptopul citind mesajele. Nu-i vine să creadă când vede că Vasile Cernat i-a transmis un mesaj destul de răutăcios.
"Văd că nu ai ce face şi ai început să mă caricaturizezi pe mine. Am citit ce ai scris, cum mi-ai calomniat prietenele. Din cauza ta sunt persoane care m-au rugat să le scot din blogroll. Nu poate o femeie să scrie un rând pe blogul meu, ca tu o consideri imediat amanta mea şi te iei de ea. Ai scris despre mine numai aberaţii. De când mă cunoşti ? Ştii  cum sunt eu? Nu, nu mă cunoşti. Să ştii că nu mă interesează aventurile facile şi destrăbălările. Eu sunt un om cu idealuri, cu scopuri în viaţă şi nu cum m-ai caracterizat. Din cauza ta am vrut să şterg şi blogul, dar am muncit mult, mult prea mult ca să-l arunc acum la gunoi.  Aşa că nu o să mai scriu nimic pe blog, o să dispar de pe net. Să vad cum şi pe cine o să mai spionezi şi cine o să te mai inspire să scrii."
Magda priveşte în noapte gândindu-se dacă trebuie sau nu să-i răspundă, mai ales că o acuză de ceva ce nu a facut. Vasile Cernat a devenit anxios şi  paranoic. Se cunosc de când erau de-o şchioapă, iar ea a descoperit că-i place să se joace de-a scriitorul. Dacă toată lumea scrie, ea de ce sa nu încerce? Aşa că s-a gândit să scrie un roman realist, inspirându-se din viaţa lui Vasile şi a Crinei. Nu e prima dată când îi reproşează că urmăreşte să-l denigreze, să-i facă rău. Crina s-a luat doar de amanta lui şi de nimeni altcineva.Intră pe blogul lui  şi observă că s-a lenevit. Acum scrie destul de rar. Îi răspunde la mesaj:
 Dragă Vasile,
Din nefericire pentru tine, am descoperit  plăcerea de a-i însoţi pe oameni ca o  umbră nevazută, în plimbările lor pe net şi în viaţă. Astfel am învăţat  multe lucruri despre natura umană. Deci, cred că te cunosc destul de bine. Da, am scris despre tine ceea ce am văzut, ceea ce ai lasat tu să se vadă. Te rog, nu te enerva şi ai răbdare să citeşti tot ce-ţi scriu. Fii calm! Ştiu că ai probleme cu tensiunea şi nu vreau să te am pe conştiinţă. Enervarea nu face bine nici psihicului şi nici inimii.
 I-aţi pastilele de tensiune şi după aceea să citeşti mai departe. Nu vreau să te omor. Nu sunt criminală, ci doar moralizatoare. M-am molipsit de la Crina. Cred că ştii despre cine vorbesc, verişoara mea. Sper că nu ai murit, de  nu ai mai scris nimic pe blog. Mai scrie şi tu ceva pe blogul tău nesuferit . Mai dă-te în spectacol, mai fă trăsnăi, ca să am şi eu ce scrie, ce critica, doar tu eşti sursa mea de lumină. Pardon! De inspiraţie, am vrut să spun. Dar ştiai, nu-i aşa? Ştiu că mă urăşti, dar asta e! Băiete, trebuie să te obişnuieşti, fiindcă nu o să  scapi de mine până mor. Unde mai găsesc eu o aşa muză interesantă,verde şi infloritoare ca tine? Hai, spune-mi !
O să te urmăresc şi-n gaură de şarpe, doar am nevoie de tine, ca de aer. Ce să fac fără muză? Fără tine sunt pierduta! Ţi-a plăcut până acum ce ţi-am scris? Ce zici? Precis m-ai înjurat. Dar nu-i nimic. Eu sunt o bună creştină şi îi iubesc şi pe cei  răi, ca tine. M-ai acuzat de lucruri neadevărate. Eu nu m-am luat de absolut nimeni. Da, ţi-am criticat pe cele două bune prietene, dar trebuie să recunoşti ca am spus adevărul. Nu-i aşa că am fost tare blândă,  în comparaţie cu ceea ce meritau diavoliţele alea două? Ce meritau ele..!  Dar, timpul e înainte. Să le avertizezi să nu se pună cu mine, că o să le biciuesc cu biciul cuvântului mai rău ca Sfantul Ilie pe diavoli. Prietena ta, scriitoarea, nu ar fi ajuns sa publice nicio carte dacă nu-l avea în spate pe tatăl ei, mare mason al Lojei Şerpilor. Da, am scris despre amanta ta oficială, cea care avea o emisiune la o televiziune din orăşelul tău, dar până la urmă au dat-o afară..  Am fost extrem de blândă, fiindcă chiar îmi era jenă să scriu, să reproduc mizeriile, nesimţirea şi neruşinarea crasă de care a dat dovadă, gândindu-mă la un moment dat, că  femeiuşca asta chiar e obsedată sexual.  Cred ca trebuie dusă la un psihiatru. Ai dus-o? Dacă nu, fă-ţi milă şi găseşte-i un terapeut bun. Vezi, poate o duci la terapeutul  prietenei nevestei tale, că tot îl ridică în slăvi pe facebook. Ştii despre cine vorbesc, nu? Despre acel individ  care se crede Dumnezeu şi comandă Arhanghelului Mihail . Cum să mă abţin şi să nu caricaturizez , când trăim într-o astfel de lume nebuna? Se laudă că el lucrează cu lumina şi fraierii cred toate tâmpeniile pe care  le debitează.
Ce fel de prietenă a fost, dacă nu a vorbit cu soţia ta şi nu a convins-o să stea lângă tine, lângă copil, şi să iasă din secta aceea luciferică, mai ales că se crede foarte evoluată spiritual? Cum de te-a primit să faci revelionul la ea, ştiind că Mariana e bolnavă şi singură acasă? Halal prietenă! Eu  te trimiteam în şuturi lângă a ta nevastă. Individa asta a fost prietenă cu soţia ta? Nu. Păcat că nu sunt talentată! Mare păcat  că n-am nici măcar o fărâmă din talentul lui Flaubert ! Diavoliţele astea două, adevarate doamne Bovary ale timpului nostru, sunt subiecte interesante de studiat, de analizat, de descris, fiindcă reflectă prin toţi porii lor degradarea morală şi prostia în starea ei cea mai pură.
După cum vezi, iar m-ai inspirat. De asta nu pot eu să scriu un rând până nu văd ce mai faci, ce mai zici. Încep să cred că între noi e o legătură indestructibilă, ancestrală. Orice ai face nu o poţi distruge. Să-i mulţumeşti  Crinei, fiindcă a creat acest liant între noi. Cred că obsesia ei pentru tine mi-a transmis-o şi mie. Vasile, cine ştie, poate că noi doi am  încheiat vreun pact înainte de a  ne naşte, de a veni aici, pe Terra. Încep să cred că legătura noastră este scrisă în stele, iar noi suntem prea mici, prea slabi şi nu avem forţa, puterea necesară să o rupem. Poate că aşa o fi destinul, să ne chinuim unul pe altul.
Ce zici? Ai făcut infarct? Ai râs? Ai plâns? Te-a apucat mila? Mâine îţi trimit continuarea. Somn uşor şi vise plăcute, îngeraş cu aripi negre!
 Cu drag,
Magda

Trimite mesajul şi citeşte iar din jurnalul Crinei:
"Acum soarele se pregăteşte să apună. A mai rămas doar o rază zglobie albă care-mi mângâie fruntea şi vrea să scrie cu litere de foc iubirea mea pentru el. Ea ştie că l-am iubit la fel ca pe Dumnezeu şi l-am pus ca pe o floare la fereastra inimii mele".
Trânteşte jurnalul, stinge veioza gândind: "Crina, Crina, când o să-ţi vină mintea la cap? "
Primele raze ale soarelui pătrund pe fereastră şi luminează chipul Magdei. Se trezeşte. A dormit bine, fără vise. Îşi îndreaptă privirea spre jurnalul Crinei, îl ridică de unde l-a aruncat şi citeşte:
"Sufletu-mi roieşte cuprins de febra iubirii. Sunt fericită ştiind că el există. Iubirea ce o port îmi umple sufletul de bucurie şi-mi face inima să vibreze. Cerul meu interior devine senin şi limpede ca cristalul.Te iubesc oriunde ai fi, orice ai face, orice ai spune, şi sper ca într-o zi să simţi razele curcubeului iubirii mele, cum te înconjoară şi te ocroteşte."
Magda pune caietul Crinei pe noptieră şi  citeşte mesajele. Unul era de la Cernat care-i scria:
'' Eu sunt un om priceput la femei şi cred că-ţi plac. Nu vrei să te întâlneşti cu mine? Mă pricep foarte bine la dans, la creat atmosferă şi la sex. Să ştii că sunt un amant perfect. Vrei să-ţi spun dimensiunile?  Ţi-a zis Crina că aveam pe blogul vechi poziţii pentru amor? Să-mi spui care-ţi plac sau dacă vrei le încercam pe toate."

Magda  nervoasă îi răspunde:

Bună Vasile,

Ştii, m-am gândit şi am ajuns la concluzia că nu are sens să fim răi, să  ne certăm , ci mai bine am încerca să ne înţelegem. Cred că ar fi foarte interesant dacă ai încerca să colaborezi şi tu cât de puţin. Sincer, chiar am o rugăminte. Am nevoie de informaţii şi doar tu eşti singurul care mi le poate furniza.
Vreau să scriu  despre aventurile tale. Ştiu ca ai avut destule. M-am gândit să dedic  un capitol întreg aventurii tale cu femeia din Cuca. Are şi asta un blog, nu-i aşa? Eu zic că ar fi interesant să descriu cum ai sedus-o când era studentă, cum relaţia voastră a continuat şi după ce s-a căsătorit şi după ce a divorţat şi după ce s-a recăsătorit cu un bărbat cu 15 ani mai în vârstă. Parcă a lucrat ca secretară la un club masonic la tine în oraş, iar acum lucrează la Camera de Comert. A avut şef pe individul acela care l-au arestat pentru corupţie şi luare de mită. Am aflat că şi  tu faci parte dintr-o loja masonică secretă. Aş vrea mai multe amănunte, ca să pot înfiripa povestea. Nu vrei să-mi povesteşti? E aceeaşi lojă din care face parte şi tatăl scriitoarei şi amanta şi nevasta ta ?
Interesantă a fost  şi relaţia ta cu tipa care lucra la primărie, iar bărbatul ei era poliţist. Ea se ducea la instruiri la Sinaia iar  tu îi spuneai Marianei că te duci în delegaţie. Ori de unde era ? Târgu Jiu sau Târgu Mureş?  Aş scrie şi despre domnişoara de la Buzau, dar îmi trebuiesc detalii.Cred că cel mai interesant ar fi să scriu despre ultimele tale orgii. După cum vezi am aflat şi acest lucru, chiar dacă tu şi amanta oficială m-aţi blocat pe facebook, să nu vă mai urmăresc. Mă ajuţi?  O! Ce roman ar ieşi! Aş presărea din când în când câte o scenă fierbinte, dacă ai fi bun şi mi-ai povestii. Dacă mă ajuţi, când o să-l public o să-ţi dau un comision destul de gras. Dar tu ai o inimă de gheaţă. Nu o să mă ajuţi. Ştiu că nu o s-o faci. Nu crezi în mine şi eşti egoist. Asta e! Dar o să plângi  când voi ajunge celebră.
Parcă te văd râzând cu gura până la urechi,  zicând: " Ha-ha-ha! Vrabia mălai visează."
Nu-i aşa, Vasilică? Eşti convins că ceea ce scriu nu face două parale. Ei! Dacă mi-ai spune  scenele alea de amor, atunci ar fi altceva.
Nu are sens să fii supărat pe mine, fiindcă nimeni nu citeşte prostiile pe care le scriu. Nu înţeleg de ce faci pe supăratul, mai ales că nu ţi-am dat nici numele real. După cum vezi, am fost prevăzătoare cât de cât. M-am gândit că într-un acces nebun de furie, ştiind că eşti foarte irascibil,  ai fi capabil să mă dai şi în judecată, ca drept mulţumire că te fac celebru.
Stai liniştit! Am zero cititori. Nimeni nu mă citeşte. Scriu din plăcere şi nici  nu mă interesează să citeasca vreun rătăcit. Fii calm, băieţaş! Nimeni nu ştie că ceea ce scriu este real, că tu exişti cu adevărat, doar că ai alt nume. După cum ai observat sunt la curent cu viaţa ta amoroasă şi tare tumultoasă. M-am documentat, înainte să înşir cuvintele pe sârmă. Adevărul e că nu ştiu să fiu persuasivă, nu-mi permit să-ţi dau sfaturi, nu mai vreau să-ţi mai aduc argumente de ce ar fi bine de m-ai ajuta. Sunt convinsă că te-am exasperat şi nu vreau să faci infarct. De aceea, mă opresc aici.
Să ai o zi frumoasă şi plină de iubire!
              Pe curând,
                            Magda
Dupa ce a trimis mesajul lui Vasile ia  jurnalul Crinei şi citeşte:
"Mereu cerul m-a atras, m-a emoţionat şi m-a chemat. De când eram doar un copil am simţit, am ştiut că nu aparţin acestui pământ, acestei lumi. În adâncul sufletului mă simţeam pierdută, părăsită şi singură chiar dacă eram înconjurată de oameni. Întotdeauna am iubit singurătatea şi simţeam energiile celorlalţi oameni. Nu mai suport să aud despre tristeţi, suferinţe, iar toţi cu care mă întâlnesc  îşi deschid sufletul în faţa mea, povestindu-mi durerile lor. Am ajuns să evit, să ascult spovedania lor, fiindcă simt prea intens durerile, tristeţile, nefericirea acestora. Le simt cum ma înconjoară şi mă lasă fără energie.
Am intrat în acest bal mascat al vieţii, al lumii, şi am dansat cum m-am priceput. De cele mai multe ori, doar am privit din umbră dansul şi scamatoria altora.
 Îmi place să caut izvoare de cunoaştere în care să-mi  răcoresc sufletul însetat. Nu de puţine ori am căzut în abisuri, în întunecimi nesfârşite, în ape negre ca smola, luptându-mă cu anacondele propriilor gânduri. Am suferit şi urmărit cu o mare curiozitate propria-mi sleire, neputinţă, durere. Mi-am văzut infernul, focul, apele  şi furtunile interioare. Uneori, tunetul puternic, bubuiturile asurzitoare ale uraganelor sufleteşti au făcut ca ochii mei să lăcrimeze până au secat, înţelegând că trebuie să accept linistită încercările, capcanele şi lecţiile acestei vieţi. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie iubirea oamenilor mi se pare ciudată, chiar animalică. Eu prin iubire înţeleg a contempla pe celălalt, fără a-l seduce, a-l contempla ca scânteie din lumina Tatălui Ceresc.
Când iubeşti îţi vine să-l respiri pe celălalt, şi nu te mai saturi să-l priveşti, simţind cum valuri de energie în culoarea curcubeului te înconjoară şi te ridică spre cer."
Magda  se opreşte din citit şi verifică mesajele,  simţind că Vasile i-a răspuns. Nu s-a înşelat. Îi scrisese:
" M-ai făcut să râd. Bineînţeles că nu te citeşte nimeni. Ce prost şi-ar pierde timpul citind tâmpeniile tale ? Tu ai văzut cât eşti de incultă?  Tu şi Crina mai bine vă  vedeţi de oalele şi sapele voastre. Când o face plopul pere şi răchita micşunele  o să scrii şi tu o frază corect. Îţi lipseste înţelepciunea, cu desăvârşire. Ăsta e adevărul."
Magda îi răspunde:
O! Da, recunosc, sunt o incultă. Dar nu ştiam că tu eşti atât de înţelept, încât să remarci acest lucru. Mă înclin în faţa inteligenţei tale sclipitoare. O, cât de înţelept eşti tu, Vasile! Cât de luminos şi transparent eşti ! Parcă o aud pe Crina cum îmi povestea că i te-ai destăinuit involuntar, fiind tare mândru de relele pe care le-ai făcut. 
Am observat că ai o nevoie absurdă de măguliri, de coplimente, de laude. Mi-am zis că e neverosimil.Tu nu poţi fi aşa. Nu înţeleg de ce un bărbat este atât de intoxicat de căsnicie şi urăşte atât de tare fidelitatea?
 O, am văzut marea ta înţelepciune ! Am observat cum te aprinzi  ca un adolescent la prima ispită ivită în cale. Te-am văzut cum izbucneşti juvenil, în faţa unei femei, reacţionând necontrolat, devenind penibil.
Esti genul de om care se îndrăgosteşte fulgerător şi ai un apetit sexual nebun, de-a dreptul animalic. Te-am urmărit şi am văzut cum cazi în genunchi şi te târăşti ca o şopârlă, devenind orb, surd şi servil la picioarele femeilor. La fel ca Faust îţi doreşti să fii iar tanar şi ai face orice pentru acest lucru. Ţi-ai vinde chiar sufletul pentru o nouă tinereţe. Ai colindat de nebun străzile oraşului şi ai umblat din bar în bar, din bordel în bordel pentru a nu fi singur. În tine există tendinţa de evadare din sânul familiei, căutand petreceri şi femei uşoare, disponibile.
Eşti maestru în jocurile minciunii, ale prefăcătoriei. În asta îl întreci chiar şi pe diavol. Vorbeşti cu emfază şi te pierzi în banalităţi.
Dominat de dorinţa de celebritate, de a ieşi cu orice preţ în  evidenţă, ai servit şi ai pupat în fund toate cocotele cu bani.
Pentru tine, viaţa e bucuria destrăbălărilor, a aventurilor facile, plăcerea orgiilor şi o alergare de bondar din floare în floare.
O, tu, noul Faust modern, care vrei să pari un mare cavaler în faţa necunoscutelor, care ai aruncat cu noroi în Eminescu, dar te-ai folosit cu neruşinare de versurile lui pentru a ajunge la inima femeilor, ai mare dreptate ! Mie îmi lipseşte înţelepciunea, iar ţie bunul simţ şi moralitatea. 
Magda nervoasă trimite mesajul, închide laptopul şi citeşte în jurnalul Crinei.
"Cred că am făcut o mare greşeală. Nu am rezistat şi i-am scris iar lui Vasile. Nu o să-i mai spun Magdei. Dacă află se înfurie şi  o să mă certe rău. Ea nu-l suportă pentru că m-a făcut să sufăr. I-am scris:
Poate că nu ar trebui să-ţi scriu, poate e o greşeală, dar  nu mă lasă inima. Sper din tot sufletul că nu este adevărat ceea ce ai scris pe blog . Sper să nu fie aşa. Dacă ai vreo problemă  du-te la medic.
Nici măcar nu ştiu de ce-ţi scriu. La naiba! Da, îmi pasă. Nu îmi este indiferent ce ţi se întâmplă, chiar dacă ..............
Nu ştiu ce să-ţi scriu şi cum să-ţi scriu ca să mă  fac înţeleasă. Să nu mă întrebi iar ce vreau de la tine. Nu vreau nimic.
 Îmi doresc şi-ţi doresc să fii bine. În ciuda a tot, aş vrea să ştii că ţin la tine, chiar dacă, uneori, m-ai făcut să plâng. Nu ai fost tu vinovat, ci eu. Visam lucruri imposibile.
 Întorcându-mă în timp şi analizând la rece tot ce s-a întâmplat realizez cât am fost de oarbă. De fapt, mai sunt şi acum. De aş fi deşteaptă nu ţi-aş scrie, ştiind prea bine că  nu am însemnat nimic pentru tine.  Mereu am fost sinceră, dar tu de ce nu poţi fii? Poate că sunt nebună. Un om normal, cu mintea întreagă, nu ar fi iertat şi iubit atât de mult. Când nu o să mai fiu să-ţi aduci aminte cât de mult te-am iubit. 
Atât i-am zis, iar el nici nu mi-a răspuns.
De ce i-oi fi scris? Are dreptate, Magda ! Doamne, dă-mi o fărâmă de înţelepciune şi răbdare!
Încep să o înţeleg pe Magda, cu pasiunea ei nebună pentru scris. Şi eu simt  în mine, uneori,  o nevoie absurdă de a scrie propriile-mi gânduri, dorinţe, sentimente, vise. Când mă aşez şi încep să scriu în acest jurnal, sunt  cuprinsă de o ploaie luminoasă şi armonioasă de gânduri. Când mă ridic după scaun ele fug în cele patru zări, parcă mânate, biciuite din umbră de un   arhanghel al tăcerii.
Câteodată, vise ascunse, tainice, germinează râuri de cuvinte care mă uimesc şi pe mine întrebându-mă:"De unde le-am scos? Din ce tărâm ascuns al subconştientului meu au apărut?"
 M-am apucat să scriu  în urma unui vis. O voce îmi spunea :"Scrie ce simţi!"
Când m-am trezit am simţit un impuls nebun, un neastâmpăr, o mare nelinişte care mă forţa să aştern pe hârtie propriile-mi trăiri, gânduri ce-mi invadau  mintea.
Ştiu că acest jurnal nu-l va citi nimeni niciodată şi nici nu aş vrea. Aici am scris lucruri prea intime.
După ce scriu mă simt liniştită. E ca o descărcare, eliberare, purificare care-mi aduce linişte, pace şi cunoaştere de sine.
Afară a început să plouă. Îmi place să ascult picurii ploii, să privesc cerul, să mângâi pietrele, să mă joc cu apa, să vorbesc cu păsările văzduhului, să visez cu ochii deschişi că mergem ţinându-ne de mână în noapte, luminaţi de razele argintii ale lunii.  O să treacă vreo zi în care eu să nu mă gândesc la el?
O să adorm acoperită de sunetul ploii, strângându-l în braţe, imaginar. Poate că are nevoie de căldură, de admiraţie, de încredere, iar eu am fost destul de dură, arătându-i greşelile. Nu cred că ar fi vrut să-l mint, să-i spun minciuni. L-am judecat aspru, l-am pus în postura de inculpat şi acest lucru l-a rănit profund.
Mă va ierta vreodată? Urăsc să-l văd taciturn, deprimat, arogant,  sarcastic.
 Adevărul e că-l iubesc, chiar dacă are o sută de defecte. Îl iubesc aşa cum e, dar sufăr când e răutăcios. Sper ca sentimentele mele pentru el să nu mă orbească şi să rămân mereu lucidă.
Totul ne desparte. Nu numai distanţa, viaţa, destinul, ci şi felul nostru de a fi, de a vedea lucrurile, de a percepe fenomenele, de a gândi, de a simţi, de a iubi. Oricum, ochii lui nu mă vor putea găsi nicăieri, urechile lui nu vor auzi chemarea  mea şi nici măcar în vise nu o să-i mai apar. Eu sunt doar o amintire din trecut, o fotografie îngălbenită de timp, uitată într-un sertar, într-o cutie prăfuită a minţii.
Simt cum nostalgia mă învăluie şi ţese fire nevăzute în jurul meu. Mai bine ascult şuierul vântului şi încerc să-i desluşesc cântecul său trist. Cine ştie, poate că şi el o fi iubind vreo stea, iar ea nu-i răspunde, de este atât de furios .”
Magda pune jurnalul Crinei pe birou şi citeşte mesajele. Vasile îi scrisese:

Dragă Magda,

Îţi mai aduci aminte cum am dansat noi doi, lipiţi unul de altul, în seara aceea? Era de  revelion.  Chiar dacă au trecut destui  ani  nu am reuşit să uit privirea ta albastră, ca cerul senin de vară şi dornică de mari pasiuni. Dacă ai ştii cât de îndrăgostit eram  de tine, de ochii tăi frumoşi, de părul tău  inelat, negru ca abanosul ce-ţi curgea în valuri pe umerii  goi şi albi ca floarea de cireş. Când dansam îţi simţeam sânii tari, ca doua pere, lipiţi de pieptul meu. Doream să-i sărut, să-i gust, dar nu îndrăzneam să-ţi spun nimic. Doar te strângeam în braţe, dorindu-mi ca dansul să nu se mai termine niciodată. Te vedeam ca pe o zână din poveşti. Din cauza ta am rămas toata viaţa obsedat de femeile brune.
 Daca ai ştii cât te-am iubit! Ce vise aveam eu cu tine! Dar erai doar un copil pe vremea aceea. Aveai doar 14 ani, iar eu eram atât de timid, încât îmi era ruşine să te şi privesc în ochi, parcă comiteam un sacrilegiu. Acum, după cum ai văzut, nu mai sunt timid. Viaţa m-a schimbat. Sunt priceput în arta amorului, ştiu să duc o femeie pe culmile extazului.
Magda, toată viaţa am fost obsedat de tine. O să spui că nu e adevărat, că eu alergam după Crina, dar adevărul este că  de tine eram îndrăgostit, dar nu îndrăzneam, erai doar un copil. Crina era mai mare, de la ea urmăream altceva.
 Vreau să ştii că pentru mine erai o adevărată Venus, încarnarea Afroditei. Nu te mint, acesta este adevarul.
Of, Magda!Dacă ai ştii adevărul! Când sunt cu câte o femeie în pat, închid ochii şi-mi imaginez că sunt cu tine. Ştii ce înseamnă să doreşti toată viaţa o femeie şi să nu o ai? Cât am visat  că noi doi făceam amor nebun şi, uite că destinul vrea să ne întâlnim, să mă vindec de obsesia mea pentru tine. Nu vrei să fii doctoriţa mea?
Parcă te şi văd îmbrăcată într-un halat alb,  cu stetoscopul atârnat de gât, iar eu îţi deschei nasturii, descoperindu-ţi sânii. Îi sărut uşor, te iau în braţe, te pun în pat  şi-ţi sărut picioarele, pulpele, coapsele şi merg tot mai sus. Ce zici, draga mea? Fac o rezervare la hotel pentru două zile? Promit că o să-ţi povestesc toate aventurile mele şi o să-ţi şi arăt pe viu cum am procedat cu acele femei. Aşa că o să-ţi dau destul material pentru a putea scrie  un roman de moravuri.
Îţi promit că nu o sa afle nimeni de aventura noastra. Te-aş ruga să nu-i spui nimic Crinei. Să fie secretul nostru. Te sărut şi aştept cu nerăbdare răspunsul tău.

                Cu nerăbdare,
                 Vasile

Magda după ce citeşte mesajul de la Vasile are un dezgust usor. Priveşte în gol şi-un gând diabolic îi trece prin minte:" Acceptă. Spune-i că te duci. Aşa îţi vei putea studia personajul." Alungă acel gând şi citeşte mai departe din jurnalul Crinei.
"Stau la fereastră şi admir frumuseţea   naturii. Mă uit la nori cum se adună, cum un fulger luminează cerul şi un bubuit puternic face să se clatine pământul. Altarul cerului e plin de nori tumultoşi, care se aleargă unul pe altul, ca într-un dans magic. Din când în când se îmbrăţişează şi se iubesc atât de tare că iese cu fulgere şi tunete. Pământul s-a îmbrăcat cu  o haină verde, pe care sunt pictate din loc în loc flori trandafirii ca obrajii copiilor, galbene ca soarele, argintii ca luna, roşii ca buzele pruncilor şi albastre ca ochii cerului.
Am primit un mesaj.În sfârşit ! Vasile mi-a răspuns. Dumnezeule, nu pot să cred! Nu, nu pot să cred ca el poate fi aşa de rău! Nu, nu pot accepta că e real ceea ce citesc!
Sunt profund dezolată! Ce a putut să iasă? Unde am ajuns! Vorbe,vorbe, cuvinte grele care-mi sfâşie inima şi-mi rănesc sufletul.  A zis că e supărat pe mine, dar eu nu trebuie să fiu supărată?
Eu de ce nu mă pot supăra pe el, indiferent ce ar spune? Eu de ce strig  în faţa cerului că-l iubesc? De ce nu simte cât il iubesc, că am nevoie de el, că înnebunesc dacă nu ştiu nimic despre el.
De ce se ascunde de  mine? De ce  minte? De ce mă loveşte cu cuvintele? De ce?
Ştiu. Da, ştiu. E un om bolnav.  Prin ceea ce mi-a scris a dat dovadă de cea mai mare josnicie umană, de lipsă de caracter. E genul omului fără scrupule care calcă peste cadavre, doar lui să-i fie bine. Lumea, viaţa, femeile l-au îmbolnăvit. E paranoic. Crede că eu şi Magda vrem să-i facem rău. Magda scrie doar o povestioară inspirată din viaţa lui.
E un om absurd  şi plin de contradicţii. El a fost dragostea şi iubirea mea unică, dar nu a înţeles nimic. Nu, nu mai pot să mă mint. Doar un om bolnav psihic poate să vorbească  atât de urât, de mizerabi. Ce mizerii a putut să scrie în acele mesaje anonime! Am ştiut că sunt de la el.  Iar acum a vorbit la fel. Singur s-a dat de gol. Cum poate să fie atât de josnic?
M-am luptat cu fiarele lumii, încercând să ajung la el, dar şerpii veninoşi ai cuvintelor  lui m-au muşcat, m-au rănit.
Nu, nu pot să cred ce mi-a scris! Nu pot să cred că a putut să-mi facă aşa ceva! Atâta durere e în inima mea!  Atâtea lacrimi în al meu suflet, care sunt mult mai greu de îndurat decât tăcerile lungi de până acum, decât gheţarii indiferenţei şi ignoranţei. Tisteţea adevărului pe care l-am descoperit mă înconjoară şi mă  îmbolnăveşte . Sufletul plin de răni sângerânde mă doare şi mi-e greu. Simt atât de tare spinii, ghimpii, cuvintelor lui, încât din ochii mei a început să curgă un izvor de lacrimi.
Cuvintele lui au adus iarna în sufletul meu. Viforul lor mi-a ucis florile şi mi-a îngheţat trandafirii albi ai inimii. Petalele  s-au scuturat, au îngheţat şi s-au dus în noapte, printre stele. Parfumul lor a fost luat de o briză şi dus în depărtări neştiute.
Uneori, prin minte îmi trece câte o vagă amintire, prinsă într-o mare nebuloasă, ce-mi face inima să sangereze şi mai tare. În visele-mi nebune simţeam obrazul lui lângă al meu, dar el a aruncat cu noroi în nuferii mei şi i-a înnegrit.
 Cerul începe să se lumineze. Norii se îndepărtează şi o rază a soarelui îşi croieşte drum spre mine.
 Parcă am un cuţit înfipt în inimă. Miresmele intenţiilor mele frumoase sau volatilizat. Ultimă fărâma de gând bun, de încredere, de frumos, de bine  s-a risipit în neant. Nu pot să cred ce am citit. Acum simt că totul este meschin, murdar, mediocru, amar, crud.
Vaporoasele minciuni, amăgiri, s-au risipit în lumina adevărului crud. Reflecţii supărătoare mă inundă. Ceva din mine nu vrea să accepte realitatea grotească, murdară, tulburătoare. Raţiunea îmi semnalizează adevărul aproape paralizându-mă. Ce mister vroiam să descoper eu în Vasile? Ce taină căutam?
În timp, vălurile au început să cadă unul câte unul dezvelindu-l, dezgolindu-l de toate aparenţele înşelătoare.
As vrea să mă pot prinde de aceasta rază luminoasă, să mă ducă printre stele, uitând de el, uitând de mine, uitând de tot.
 Rămas bun, dragul meu! În curând voi uita cât te-am iubit, cât m-am amăgit, cât te-am visat şi cât m-ai rănit.
Un nimb rece ca gheaţa  îmi înconjoară inima, ducând-o în lumea zăpezilor şi a tăcerii. Nori întunecaţi şi mari cât munţii se plimbă pe deasupra mea, iar inima  mă doare atât de tare încât îmi vine să-l întreb pe Dumnezeu: De ce? Merit eu aşa ceva? Unde am greşit?
Ajută-mă, Doamne, să-l uit! Vreau să uit, să uit, să uit.....
Mă pierd în neguri ce mă duc la începuturile Universului. Am nevoie de linişte, răbdare şi de Tine Doamne. Nimic nu se întămplă fără ştirea Ta. Poate că pentru mine este mult mai bine aşa. Tu ştii cel mai bine.Facă-se voia Ta ! "
Aici se termină jurnalul Crinei.

Magda îi răspunde lui Vasile:

Dragă Vasile,
  Văd că te pricepi de minune să minţi. Diavolul e un copil pe lângă tine. Tu îi eşti maestru.
Ştii, îngerul de pe umărul stâng îmi tot şopteşte să mă întâlnesc cu tine, iar cel de pe umărul drept îmi spune să te las în plata Domnului. Tu eşti sortit flăcărilor iadului.Nu ştiu pe care să-l ascult. E greu să mă decid.Să mai mă gandesc.    
Totuşi, cel mai înţelept lucru pe care pot să-l fac e să te trimit direct în infern. Acolo  e locul tău.
Iadul va fi ultima ta destinaţie şi a altora ca tine. Crina a visat iadul. A zis că arată ca un râu de foc, acoperit cu un material asemănător cu sticla şi e  la marginea raiului. Când o să ajungi acolo să stai mai la margine în râul de foc, că o să-ţi fac cu mâna din rai. A! Şi încă ceva!
 M-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că ţi-am dat prea multă importanţă, dar nu meriţi.
Renunţ să mai scriu despre tine şi grupul tău de depravaţi. În grupul acela a tunat şi a adunat toate lichelele, toate canaliile şi toate târfele. Vasile, când i-ai trimis mesajele alea scabroase Crinei, pe care nimfomană o aveai sub biroul tău? Pe fosta ziaristă sau pe scoaba aia din Mioveni pe care o iei mereu cu tine la contractări? E şi asta în divorţ? Acum înteleg de ce preferi  femeile scunde şi slabe. Trebuie să aibă loc pe sub mese, pe sub birouri, nu-i aşa?  Am văzut că pe jurnalistă a lăsat-o al ei bărbat.  Mă mir că judecătorul i-a dat ei copilul! Cum o fi făcut  o aşa de mare greşeală?
Probabil l-a mituit prietena ei sau poate s-or fi băgat amândouă sub roba lui.
Acum ai două bune prietene libere, divorţate şi aşa or să şi  moară. Pe ăstea nici dracu nu le mai ia de neveste, la cât sunt de nesătule şi vulgare.
Am găsit subiecte mult mai interesante, nu să descriu imoralitatea în care te bălăceşti sau  obscenităţile şi magăriile pe care le spui. Mi s-a acrit şi de tine şi de hoarda ta de canalii.
Totuşi, trebuie să vă  mulţumesc pentru că existaţi. Păi dacă nu eraţi voi, ce mai scriam eu , cine mai mă inspira? Oricâtă imaginaţie aş avea, dar atâta mizerie  mintea mea nu putea să  conceapă. Realitatea întrece imaginaţia .
Vezi, Vasile, cum a aranjat Dumnezeu lucrurile?
Te-a îndemnat să o suni pe Crina în urmă cu 7 ani. Ea ţi-a spus adevărul despre secta soţiei tale.  Drept mulţumire ai dus-o pe verişoara mea pe culmile disperării şi ale nebuniei. Ea mi-a povestit toată suferinţa prin care a trecut, provocându-mă astfel să te urmăresc.
Din cauza ta m-am apucat să scriu şi uite ce a ieşit. Un roman mai realist ca ăsta nici nu se putea. Cănd o să-l public o să-ţi trimit un exemplar.
Multumesc,Vasile! Multumesc, muza mea dragă!  Dintr-o ţărancă analfabetă o să ajung o  mare scriitoare şi numai tu eşti vinovat. Râzi cu gura până  la urechi, nu-i aşa?  Eu o să ajung cunoscută după ce mor, pentru că aşa a fost şi va fi mereu destinul celor cu adevărat valoroşi.  În timpul vieţii se bucură de faimă doar ciurucurile, dar peste 50-100 de ani  nu-şi mai aminteşte nimeni de ei. În schimb, adevăratele valori  care au fost îngropate ies la iveală din pământul care i-a ascuns.  Ha,ha,ha! Vezi ce modestă sunt! Asta am învăţat-o de la voi, diavolii.

       Cu mulţumiri,
               Magda