" Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu contează
cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." ( Seneca)
ESTHERA
Mergea repede ca şi cum ar fi vrut să ajungă neapărat undeva. Îşi dorea să fie singură, să plângă încet, să nu o vadă nimeni şi nici ea să vadă pe cineva. Vroia să fie doar cu cerul, pământul şi Dumnezeu. Începe să plouă şi ea încetineşte pasul. Iubea ploaia. Întotdeauna o iubise şi vroia să-i simtă atingerea rece.
Era conştientă că făcuse o pasiune pentru Ioan
Panait şi se întreba câte alte femei se îndrăgostiseră de-a lungul timpului de
el. Vocea lui caldă, aproape feminină o cucerise. Era singurul om care-i făcuse
inima să-i tresară şi sufletul să vibreze. Dar între timp se întâmplaseră
atâtea...
" Simt că se face lumină în mintea mea. Simt
efectul purificator al ploii. Parcă mi-a luat toate gândurile negre.
Orgoliul, trufia, vanitatea, egoismul, gelozia
vin de la întuneric, vorba stareţei. Uneori, nici eu nu sunt scutită de asaltul
lor. Răul poate fi învins prin bine, frumuseţe şi iubire. În mine există o
durere, dar şi o bucurie, o reţinere dar şi un avânt. O sete nebună de
libertate şi fericire mă tot chinue. Mereu mi-am dorit să fiu ca ceilalţi
oameni care vin la mânăstire. Am visat la o iubire eternă, la o dragoste
absolută, şi îmi era dor de o lume ideală. Dragostea m-a înnebunit şi am
început să o iau razna? Ce este dragostea?
Pentru mine rămâne o mare taină, un mare mister.
Ea te înalţă la cer şi tot ea te coboară în abisul iadului. Face din tine ce
vrea. Te suceşte, te învârteşte, te frământă, te dospeşte, încât nici nu mai
eşti om. Când iubeşti eşti purtat de val şi forţe mirifice, necunoscute se
joacă cu tine cum vor ele. Oare există vreun om care să nu viseze la iubire, la
fericire? Nu cred. Dar câţi au parte? Unii sunt norocoşi, întâlnesc fiinţa
dorită de la început. Alţii caută o viaţă întreagă şi tot nu o găsesc. Eu am
fost printre norocoşi,l-am întâlnit pe Ioan când nici nu ştiam ce este iubirea.
Am ajuns la mânăstire, ploaia a încetat şi spre răsărit a apărut un curcubeu
minunat. O să stau în grădină să-mi împrospătez sufletul, să-mi bucur ochii şi
inima. Aici sunt dealuri înverzite, ape limpezi, flori multe bucurându-se de ploaie şi de soare, iar
peste drum se aud voci cristaline de copii zbenguindu-se.
Buruienile au crescut libere printre flori. Îmi pun mănuşile
şi îngrijesc florile până vine stareţa.
Cum buruienile au invadat forile, asa se întâmplă
şi cu sufletul meu, să fie asaltat de gânduri negative. " După ce a
terminat florile de îngrijit intră în sera mânastirii, unde buruienile se
luaseră la întrecere cu roşiile, castraveţii, ardeii ,vinetele....
Roşiile începuseseră să se roşească, castraveţii
erau plini de rod, fasolea se înălţase până în vârf, iar căpşunile agăţătoare
se căţăraseră şi ele tot mai sus.
Coapte cum erau păreau nişte flori roşii. A smuls buruienile, a săpat şi
la sfârşit toate păreau fericite . Când a terminat se înserase de-a binelea.
Greierii cântau şi broaştele dădeau un adevărat concert. O adiere de vânt
aduce miros de flori şi de căpşuni. Regina nopţii îşi desfăcuse florile şi
umpluse aerul cu parfumul său. Se îndreaptă spre livadă unde vişinii pitici
erau plini de fructe dulci-acrişoare, iar
merii, prunii şi caişii îşi lăsaseră crengile până la pământ, pline
de rod. Mirosea a flori de fân, iar Esthera se aşează pe iarbă
privind cerul. De câte ori privea stelele cu ea se întâmpla ceva curios.
Simţea că e alcătuită din praf şi pulbere de stele, şi un dor nebun începe să o
chinuiască. "Spune-i, cerule, că mi-e drag! Mi-e tare drag!" Şi
trupul îi este fărămiţat de o ploaie de fiori.
"Cât aş vrea să-l alint, să-l
dezmierd...." şi îşi imagina că-l atinge şi îşi încolăceşte braţele în
jurul lui, că-i simte obrazul fierbinte şi respiraţia caldă. Întreaga ei fiinţă
se preface într-un cânt de dor, iar inima îi fuge spre crângul imaginar cu
ispite. Gândurile şi sufletul ei plin de iubire se roteau imaginar în jurul lui
Ioan murmurând: "Îmi eşti tare
drag! Te iubesc, iubirea mea!"
După ce-şi face un duş sub cerul liber, intră în
chilie şi adapostită sub cearceaf visa
fericită la bărbatul de care se îndrăgostise.
A doua zi prin fereastra larg deschisă se zărea
chipul frumos al Estherei. Îi râdeau ochii şi un zâmbet îi lumina chipul gingaş. Privea
culorile răsăritului şi trandafirii
înfloriţi, cum străluceau plini de roua dimineţii.
Adia un aer îmbălsamat de miresme. Un nor alb ca
de zăpadă se plimba pe firmamentul azuriu al cerului, iar soarele strălucea şi
ultimile picături de rouă dispăruseră. Aleargă în grădină, se aşează pe
valurile de iarbă şi ascultă cântul
păsărelelor vesele, care ţopăiau când pe gard, când pe viţa de vie, când pe
ramurile caisului din faţa chiliei.
"De aş înţelege limba lor! Ce or fi spunând?
Poate că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru soare, pentru vânt, pentru iarbă,
pentru tot. Poate că şi ele iubesc, de cântă aşa cu foc. Inima îmi este mai uşoară, sufletul mai curat şi
gândurile negre care mă bântuiau în ultimul timp au zburat. Tare aş vrea să ştiu ce face, ce
gândeşte, dacă este fericit, dacă mai mă
iubeşte......
Când vine seara ascult foşnetul frunzelor
şi privesc luna printre ramurile înverzite ale copacilor. Gându-mi zboară mereu la el şi încep să visez cu ochii
deschişi. Uneori vorbesc singură, ca acum, şi-mi fac examenul de conştiinţă.
Când îndoiala şi incertitudinea mă cuprind, ma rog la Dumnezeu să mă
lumineze.
Tare aş
vrea să-i spun lui Ioan că-l iubesc. Aş fi
fericită dacă ar fi cu mine aici, să ne povestim tot felul de nimicuri
la umbra unui copac sau să ne plimbăm îmbrăţişaţi în lumina lunii. Cât este de
frumoasă pădurea acum! Dacă ar fi şi el cu mine! Inima îmi este atât de
plină de iubire şi emoţiile mă biruiesc. Cât aş vrea să vedem împreună un
răsărit şi un apus de soare, să privim albastrul cerului, să ne bucuram de
verdele ierbii, de soare, de aer, de lumină, să ne îmbăiem într-un râu cu apa
cristalină.
Dar ştiu că acest lucru nu se va întâmpla
niciodată. Niciodată nu o sa părăsesc zidurile astea reci ale mânăstirii."
Şi două lacrimi se rostogolesc pe
obrajii palizi ai Estherei.
După trei ani.
Deschide
fereastra, priveşte cerul senin al primei zile de toamnă şi lacrimile
inundă ochii Estherei.
Doi flutaraşi tare drăgălaşi se hîrjonesc
şi se aşează pe un trandafir, sărutându-se cu aripioarele larg desfăcute.
Se îndreaptă spre pat şi-l priveşte pe Ioan
.
_Vino lângă mine, zice el zâmbindu-i şi întinde
braţele spre ea.
Se aşează pe pat lângă el .
_Vreau să-ţi spun ceva. Ştii, m-am gândit mult şi
am ajuns la concluzia că eu te împiedic.
_Ce prostii spui! Ai visat urât?
_Tu ai nevoie de libertate, de distracţii, poate
de alte femei. Ca orice om ai plăcerile şi dorinţele tale, iar eu nu vreau
să-ţi impun nimic. Ne iubim, dar fiecare avem personalitatea noastră, fiecare
avem sufletul nostru, plăcerile şi dorinţele noastre. Nu suntem un singur
suflet, nu avem acelaşi gând, ci suntem doi oameni diferiţi şi unici.
Fiecare avem felul nostru de a fi, de a
gândi, de a iubi, de a visa. Eu te respect şi te iubesc aşa cum eşti, cu
defectele şi calităţile tale, dar nu vreau să fiu minţită.
Nu pot sta lânga cineva care nu este sincer cu
mine. Dacă iubeşti pe altcineva spune-mi: "Iubesc pe ...", dar nu
vreau să mă minţi şi să te prefaci că mă iubeşti. Eu sunt conştientă de
defectele tale, la fel cum şi tu le cunoşti pe ale mele. Vreau doar să fii
sincer, să crezi în mine, în dragostea mea pentru tine. Vreau să am încredere în tine, în iubirea ta, cum am avut
până acum. Nu vreau să te ascunzi de mine şi să ajungem doi străini.
De la un timp am senzaţia că te încurc, te
deranjez, te agasez. Eu îţi timit trei mesaje , iar tu de abia la al treilea
mi-ai răspuns cu răceală şi plictisit.
Mă doare inima că nu pot ajunge la sufletul tău.
_Esthera, dar sunt aici cu tine. Tu eşti în
sufletul meu.
_ Eu nu vreau corpul tău, ci pe tine ca om, ca
fiinţă. Da, eşti aici, mă mângâi, mă priveşti, dar... Poate că vreau prea mult,
visând la inima şi dragostea ta.
_Dar, te iubesc. Cred că treci printr-o perioadă
de criză. Sper că nu eu ţi-am provocat-o. Văd că eşti chinuită de îndoieli, de incertitudini
şi tare neîncrezătoare în mine.
_Cred că era mai corect dacă spuneai aşa:
"Te-am iubit, Esthera, dar vezi, în lumea asta sunt atâtea femei şi eu nu
pot să iubesc doar una. Inima mea e generoasă şi le iubeşte pe toate care arată
bine".
Un zâmbet maliţios apare pe faţa lui Ioan.
_Ai văzut scena aceea şi eşti geloasă.
_Poate că sunt, dar niciodată nu ai fost aşa
vesel lângă mine. Uneori, cred că te plictisesc, te agasez, te încurc.
_Esthera, acele două găini limbute şi vesele pe
care le-ai văzut în jurul meu, îmi dau senzaţia de cocoş.
_Tocmai de aceea am zis că ai nevoie de
libertate, să te simţi bine, să fii optimist, vesel, fericit, iar pe mine
iartă-mă că te-am iubit şi încă te mai iubesc. Dar eu ştiu, am devenit
conştientă că tu nu ai nevoie de mine. Eu doar te împiedic, te încurc. Îţi simt
răceala şi distanţa. Nu trebuie să te mai prefaci.
Se desface din bratele lui şi se îndreaptă spre
fereastră. Lacrimile-i curg şi i se înnoadă sub bărbie. Ştia că el nu o mai
iubeşte, ci doar se juca cu ea.
Aude uşa trântită.
"Iartă-mă că te iubesc, dragul meu. Singurul
lucru care mi-a mai rămas să-ţi daruiesc este libertatea. Fii fericit!" şi
se ghemuieşte lângă fereastră plângând.
"Iartă-mă că te-am iubit! Iartă-mă că
te iubesc!" şopteste printre suspine Esthera.
“De ce a trebuit să te cunosc? De ce ai
apărut în viaţa mea? Eram atât de liniştită la mânăstire până ai apărut tu.
Aveam 13 ani când mi-a murit măicuţa . Peste un an, după o boală grea s-a
stins şi tătuţu. Până să moară şi-a chemat unica lui soră, care e maicuţă la
mânăstire. A rugat-o să mă ia cu ea, să-i slujesc lui Dumnezeu. După patru ani
petrecuţi între zidurile reci şi groase ale mânăstirii mă resemnasem cu soarta
mea. Nu aveam vise,nu aveam dorinţe, munceam ca un roboţel, când la bucătărie,
când la munca câmpului. Când am împlinit 18 ani maica stareţă m-a pus să vând
la magazinul din incinta mânăstirii. Într-o zi a trimis altă măicuţă să mă
înlocuiască. M-a luat la ea în birou, punându-mi în braţe un dosar voluminos,
spunându-mi: “Esthera, o sa vină nepotul meu Ioan să scrie la calculator
aceasta monografie la care am lucrat trei ani de zile. Tu să-i dictezi ca să
scrie mai repede. Nu-l mai aştept, mă grăbesc să ajung la Episcopie. Trebuie să
apară şi oricum ştie ce are de făcut.”
Nu au trecut nici cinci minute că pe uşă a
intrat un bărbat înalt cu părul lung, prins într-o coadă, cu un cercel într-o
ureche şi zâmbind mi-a zis:
“Bună! Tu trebuie să fii Esthera, cea mai tânără
măicuţă de aici. Sunt Ioan Panait şi mă simt onorat să lucrez cu o fată
aşa de frumoasă.”
M-am înroşit toată şi mi-a căzut dosarul din
mână, mai ales că mă privea atât de insistent cu ochii lui frumoşi şi
iscoditori.Simţeam că ceva ciudat se întâmplă cu mine, dar nu înţelegeam ce.
M-a luat de mână şi m-a aşezat pe fotoliu maicii stareţe, iar el a luat un
scaun şi s-a aşezat lângă mine. În fiece zi timp de o lună de zile petreceam
împreună câte două ore în acel birou . Lucram cam o oră pe zi şi restul
timpului vorbeam despre tot felul de lucruri, de nimicuri. Îşi făcuse un obicei
de a-mi lua mâna şi a o ţine între palmele lui, iar eu ma înroşeam şi mă
pierdeam toată.
Într-o zi mi-a zis: “Nu ai vrea să alergăm pe
câmpuri, să stăm pe iarbă, să ascultăm împreună ciripitul păsărelelor, să
culegem flori? Ce frumos e muntele acum! Nu ţi-ar plăcea să urcăm printre stânci, să fim acolo sus?”
arătându-mi muntele prin ferestruica mânâstirii.Mi-a luat mâna şi a dus-o în
dreptul inimii, lipind-o de pieptul lui, spunându-mi:” Nu ai vrea
să ne plimbăm la lumina lunii, să îngenunchem în mijlocul unei poeniţe şi să-i
mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a creat? Eu îi mulţumesc în fiece zi,
pentru că te-am înâlnit, Esthera. Îi mulţumesc pentru clipele în care te pot privi şi-ţi pot auzi glasul tău suav.
Viaţa de la mânăstire, nu-i pentru tine. Vino cu mine!”
“Dar aici este casa mea, lumea de afară îmi este
străină.”
“Ştiu că în urmă cu câteva luni ai împlinit 18
ani, acum poţi să decizi singură, nu trebuie să-ţi îngropi tinereţea între
aceste ziduri reci şi groase.”
“Preotul ne-a spus că diavolul ne va ispiti să
plecăm din mânăstire.”
“Ha,ha!Deci,eu sunt diavolul. Uite-te bine la
mine! Vezi, am cumva coarne, coadă şi copite? Aşa mă vezi tu? Uite ce o să facă
diavolul ăsta care te iubeşte”, şi m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Am vrut să mă opun, să zic nu,dar el mă săruta mai cu
foc şi până la urmă i-am raspuns şi eu timid.
“ Călugăriţele sunt mirese ale lui Dumnezeu”.
“Tu crezi că Dumnezeu are nevoie de astfel de mirese, de nişte
biete muritoare sau de slujitori? El care a făcut tot şi toate nu are nevoie de
nimeni şi de nimic, doar noi, oamenii, avem nevoie de ajutorul lui, să ne ajute
şi să ne lumineze. Nu vreau să mă cert cu mătuşa mea, dar ţi-a băgat în cap
nişte idei eronate, te-a îndoctrinat….. Uită-te în ochii mei şi spune-mi:
Tu chiar crezi că Dumnezeu te vrea mireasa lui”.
M-am înroşit toată şi lacrimile au început să-mi
curgă. “Ai dreptate!Mi se pare cea mai mare nerozie ca un om să acceadă la un
asemenea titlu.”
M-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări
şoptindu-mi:”Esthera, este un Dumnezeu care vrea doar binele şi fericirea
oamenilor,dar oamenii cu micimea judecăţii lor nu-l vor înţelege niciodată. El
vrea ca tu să
fii mireasa mea, iar dacă ai accepta aş fi cel
mai fericit om.” Am început să plâng mai rău,iar el mă mângâia şi mă săruta
şoptindu-mi:”Te iubesc, Esthera.Vreau să fii soţia mea”, când pe uşă
intră maica stareţă săgetându-ne cu
privirea ei rece.
“Esthera, du-te la magazin !’’, îmi spune cu o
voce tăioasă. În ziua aceea am privit ore în şir prin fereastra magazinului
brâul de munţi care înconjurau ca un zid mânăstirea. Am contemplat
luminile amurgului şi-mi doream ca el să fie cu mine. Aşteptam cu nerăbdare o
nouă zi ca să-l pot vedea şi auzi cum îmi povesteşte câte-n lună şi-n stele.
Începusem să cred că lumea este mult mai frumoasă în afara mânâstirii şi că
destinul meu e altul şi nu acela de a munci ca un sclav, în acea închisoare cu porţile deschise.
Doamne! Cât îmi doream să treacă timpul mai
repede, să-l pot vedea, să-i aud vocea, să-i simt privirea asupra mea. Mă
înroşeam doar gândindu-mă la el şi mii de fiori mă cuprindeau. Seara, după
slujbă, când am vrut să mă duc în chilie, după o tufă mare de liliac a apărut
el, spunându-mi să las fereastra deschisă.
Am ajuns în chilie cu inima bătându-mi atât de
tare, crezând că o să-mi sară din piept.Am deschis fereastra privind frumuseţea
cerului şi a lunii. Am auzit nişte paşi şi dintr-un salt el era lângă mine. M-a
privit în ochi şi m-a sărutat. Mi-am
pierdut capul răspunzându-i, mângâindu-l şi sărutându-l cu pasiune, cu
disperare. Ca prin vis am auzit uşa trântindu-se şi vocea stareţii :”Ce ţi-am
spus, diavole, să nu mai calci pe aici….”
El m-a luat de mână şi am sărit pe fereastră. Am
alergat printre tufele de trandafiri, am ajuns în spatele mânăstirii şi am
ieşit printr-o spărtură din gardul gros de cărămidă care împrejmuia totul.
Am alergat ţinându-ne de mână peste tarlalele de
grâu, de porumb, până ne-am oprit în spatele unei case impozante, dar foarte
vechi.
_Am ajuns. Asta e casa bunicilor mei.
_Ce o să le spunem?
_Nu locuieşte nimeni aici. Bunicii au murit de
mult, dar ştiu că de acolo unde sunt, ne
dau binecuvântarea lor.
_Tu stai singur ?
_Eu locuiesc în Sibiu, dar când am timp vin să mă
recreez, să-mi încarc bateriile . Am avut o copilărie fericită, am fost
răsfăţatul bunicilor.
Mă ia în
braţe şi intrăm în casă. Era un hol imens şi foarte înalt, în care era o
canapéa, două fotolii de piele şi o
măsuţă. Era zugrăvit într-o nuanţă de albastru asemănătoare cu albastru
de Voroneţ. Pe toţi pereţii erau tablouri mari şi vechi.
_Aceştia sunt bunicii mei, şi-mi arată un tablou
imens pe un perete. Bunicul a fost artist, pictor de biserici. De pe perete ne
priveau doi bătrânei simpatici. Deschide o uşă arătându-mi o cameră spaţioasă.
_Aici a
fost biroul bunicului. Am lăsat-o aşa cum era. Nu am făcut nici o modificare.
De fapt, sora mea Marina a fost cu ideea să nu schimbăm nimic. Ea e mai
ciudată. Ne spune dinainte când se întâmplă ceva.
_De unde ştie?
_Nu ştiu.
Când am plecat mi-a spus râzând :”Du-te, Ioane! O să-ţi găseşti iubirea într-o
mânăstire.” Am crezut că glumeşte, dar acum văd că a avut ca întotdeauna
dreptate.
Îţi place camera de lucru a bunicului?
Biroul bunicului se compunea dintr-o masă lungă
de stejar lăcuit, un şevalet, un colţar,
o măsuţă rotundă pe care trona un
patefon după timpuri şi un raft plin cu cărţi vechi.
_Seamănă cu biroul stareţei.
_Nu-mi aduce aminte de ea. Sper să nu
îndrăznească să vină aici.
M-a facut diavol, asta nu i-o iert mătuşei mele.
_Poate că ar trebui să-i mulţumim, datorită
ei ne-am cunoscut.
_Datorită pasiunii ei pentru istorie.
_Ea de ce s-a călugărit?
_E o poveste lungă. A iubit foarte mult un
bărbat,dar a murit într-un accident cu o săptămână înainte de nuntă. Dupa
înmormântare ea a plecat la mânăstire şi s-a călugărit. Nu o să vina după noi.
Ştie ce înseamnă să iubeşti.Vino să-ţi arăt restul casei. Aici ne servea bunica
masa.
Pe un perete era o oglindă mare şi foarte
veche care imita perfect oglinzile de cristal veneţiene, cu o ramă de ipsos
vopsită în bronz auriu, cu tot felul de arabescuri, de îngeraşi, sfinţi
şi înflorituri. În mijloc era o masă lungă din stejar cu 12 scaune înalte
scluptate şi lăcuite.Pe peretele de sub oglindă era un dulap lung , înalt doar
de 90 cm.
_Aceasta e uşa care duce în dormitorul bunicilor.
Marina când vine doarme aici.
Era un pat mare destul de jos cu picioare groase
din lemn masiv, încadrat de două noptiere şi un dulap lung cât peretele cu
oglinzi în mijloc.
Bunicul a avut mobilier vechi Ludovic al IV,
Empire, dar intrase cariile în el şi l-a vândut la licitaţie. Pe atunci nu
credeam că aceste piese de mobilier vechi valorează ceva, dar a luat bani frumoşi pe ele. Când eram copil
îmi împuia capul cu arhitectura Renaşterii, a Barocului, a Rococoului. Visa să
devin arhitect şi nicidecum fermier. Ei ne-au crescut de la 5 ani ,de când am
rămas orfani. Părinţii noştri au murit într-un accident groaznic de maşină,
împreună cu cel care trebuia să fie soţul mătuşei mele. Stareta ta m-a iubit ca
pe copilul ei. Ea este sora mamei şi a fost singura supravieţuitoare a
accidentului.
Bucătaria,
baia şi camera mea sunt singurele care au fost modificate. Să-ţi aduc nişte
schimburi de ale Marinei. Cred că o să-ţi vină bine. E la fel ca tine . Aprinde
televizorul şi-l văd că rămâne uimit de ştirea care se difuza.
_Nu, nu pot să cred . Pe băiatul care s-a sinucis
îl cunosc, a fost coleg cu mine. Femeia pentru care s-a sinucis era
vulgară, aventurieră. Nu, nu pot să cred.
Lui nu-i mergea bine în ultimul timp, nu mai avea
nici un loc de muncă,trăia din ajutorul de somaj şi făcuse o adevărată pasiune
pentru o femeie care-l înşela cu primul venit. Într-un final şi-a dea
seama ca George Ladima, personajul lui Cezar Petrescu din Patul lui Procust că
Emy a lui era o târfă.
_Şi fetelor bune şi cuminţi li se pot întâmpla
astfel de lucruri. Am auzit şi de fete care s-au sinucis din dragoste.Şi o fată
poate da peste un bărbat vulgar, afemeiat de care să se îndrăgostească, să facă
o pasiune sau o obsesie şi să ajungă la
concluzia că a iubit cu disperare un desfrânat,un om care nu o
merită.
Niciodată nu am înţeles de ce cei buni, cei
nevinovaţi mor şi rămân în viaţă cei răi.
_Poate că aşa le-a fost scris. Uite o pijama de-a
soru-mi. E nouă, are eticheta pe ea. Baia e în capătul holului.
Până îţi faci
duş pregătesc ceva de mâncare.
Am stat în baie cam mult şi la un moment dat a
ciocănit şi m-a întrebat dacă sunt bine.
I-am răspuns că vin imediat. Mi-am dat seama că
nu-l cunoşteam şi fugisem cu un străin de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Dacă
o să ajung şi eu în culmea disperării şi o să mă sinucid ca acel băiat? Ioan pusese masa în sufragerie şi când m-a
văzut desculţă şi în pijama a rămas ca o statuie.
_De ce mă priveşti aşa?
_Nu ştiu.
Iartă-mă, am uitat să-ţi aduc o pereche de
papuci.
Se întoarece repede punându-i la picioarele mele
şi zice:
_Nu ştiam că ai un păr atât de frumos. Nu ştiu
mare lucru despre tine, Estera.Această ştire m-a
bulversat. Se întâmpă ceva ciudat cu mine.
_Ţi-e frică să nu ajungem şi noi ca…..
_Sincer, cred că m-a luat valul şi pe mine. Te
iubesc, dar nu vreau să profit de tine. Vreau să ne cunoaştem bine, să nu
facem o greşeală pe care mai târziu să o regretăm.
_Tot la asta mă gândeam şi eu în baie, că nu ne
cunoaştem şi m-am îndrăgostit nebuneşte de un străin.
La masă nu am fost în stare să mănânc nimic.
Aveam o stare ciudată. Îl iubeam, dar îmi era teamă de necunoscut.
_Văd că nu te ai atins de nimic.
_Am mâncat la mânăstire şi nu-mi este foame.
_Eu nu am mâncat, dar după ceea ce am văzut chiar
nu mai pot să mănânc. Sărmanul, Mihai! Unde te poate duce dragostea! Pe mătuşa
a dus-o la mânăstire, pe Mihai pe lumea cealaltă şi începe să lăcrimeze.
M-am dus lângă el şi i-am şters lacrimile, iar el m-a luat în
braţe şi a început să plângă ca un copil. Într-un târziu mi-a zis să-mi aleg ce
cameră vreau. Nu am zis nimic, am făcut doar
un semn că îmi este indiferent, iar el m-a dus în camera Marinei.
A făcut patul, m-a sărutat pe frunte şi a plecat.