joi, 11 februarie 2016

Ratacit printre oameni



                                 Rătăcit  printre  oameni


                                            Carmen Gigârtu


Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care semănă cu a soarelui.Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer.Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.
Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte.
Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor.
Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era,lumea în care venise nu era a lui.Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă.Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate  chipul pe care-l vede. Simte că el este altfel.Chipul acela îi pare străin la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei  dar nu reuşeşte .
Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital.În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbracat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi. 
Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi  energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste.
O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală!
Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui.
Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi  se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat.
Din ochişorii lui căprui curg două boabe de rouă. 
Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori.
Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit.......
După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici.Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei , unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.
În timp ce mioarele păşţeau  a început să vorbească cu un firicel de iarbă stingher.
_Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi?
_Aici am răsărit.
-Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie?Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte?
-Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte.
_Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă.....
_Nu poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti....
_Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea.
_O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult.
_Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui.
_A, deci şi tu il cunosti?
_Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu.
_Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu sunt .
_Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine.
_Tu ştii cine sunt eu?
-Nu.Dar, tu, ştii cine eşti?
_Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer.........
Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine...Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe  strălucitoare se găsec peste tot, şi în firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.
O, ce dor îmi este de steluta mea !
_Sărmanul de tine!
Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit, tot ca mine".
Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui pârâiaş cu cristalurile sale unduioase. Din loc în loc avea câte un  curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantic. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda apei  şi i se pare că este un drum care merge.
Nu se poate abţine, simte chemarea apei şi intră în acel drum plutitor.
Îi place atingerea blândă a apei şi  ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:
_Ce frumoasă eşti! Atât de de fină! Atât de pură! 
 _Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta.
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!
În altă zi sta pe malul apei, admirând unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele multicolore. Le-a luat în manuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a apropiat de obrăjori şi  le-a spus în şoaptă:
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.
-Minunat! Pietricelelor, voi vorbiţi la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e cu putinţă.
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că  ne doare, chiar dacă  suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să  vă  aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?
-Bineînţeles că avem. Bolovanul acela gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care strălucesşe în soare .
-Ce frumoase sunteţi, pietricelelor!
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !
-Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de oameni întotdeauna spun adevărul.
În altă zi băieţelul  a vorbit cu o floricică:
-Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic?
De ce tremuri? Nu te speria! Am venit să-ţi aduc apă.Bunica a zis că îţi este sete.
-Da, sunt însetată şi înfometată de iubirea Lui.
-De cine?
-Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele.....Oamenii îl cunosc mai puţin...
-Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu.
-Îmi este dor de Domnul......
-Ce de flori ai!
-Da, m-am gătit pentru El.
-Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul.
-Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu nişte haine deosebite.
Să-ţi pui hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, pe cap să-ţi pui vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei. Iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului.
_Bunico, dacă o să mă îmbrac asfel, o să fiu frumos ca floricica?
-Copilul meu, toţi oamenii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta.
Era o zi frumoasă de aprilie în care soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului.
Sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte. Admiră florile, care păreau nişte mărgăritare înşirate pe crengi.
Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului,  întreabă:
-Bunico, cum arată Dumnezeu?
-Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare suviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, izvorul frumuseţei, izvorul curajului, izvorul adevărului, izvorul iertării, izvorul milei, izvorul înţelepciunii, izvorul dragostei,  izvorul nemuririi, izvorul fericirii, izvorul iubirii….
-Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico!
-Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui  străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă  radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când  îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele  sunt tot de lumină.
Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină din care pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.
-Ce frumos e Dumnezeu!
Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?
-Dumnezeu asta doreşte, copilul meu.
 -Ce minunat este Dumnezeu! Vreau sa ma duci la izvoarele Lui !Vreau să-l vad pe Dumnezeu!
...................
Într-o zi lângă un anine falnic se odihnea un bătrân. Avea hainele prăfuite şi era tare trist. Copilul se apropie de el.
_Bună ziua, moşule.
-Să traieşti, copile.
_De ce plângi, mosule?
-Din cauza oamenilor.
_Ce ţi-au făcut?
_E o poveste lungă şi nu cred că tu o să înţelegi.
_Bunica spune că atunci când eşti supărat e bine să-ţi descarci sufletul.
_Să-ţi povestesc. Nişte oameni răi au făcut ritualuri ciudate şi complicate pentru a deschide porţile întunericului. Prin acea poartă pătrund în lumea noastră întunecaţii care vor să pună stăpânire pe corpurile oamenilor.Ei îi urăsc de moarte pe oameni şi vor să distrugă rasa umană. Se cred superiori,iar  pe oameni îi numesc animale. Când vei vedea oameni care-şi bat joc de alţi oameni, să ştii că aceia nu sunt oameni,ci  întunecaţii care au pus stăpânire pe corpurile oamenilor slabi şi cu vicii. Sunt doar şapte oameni în lume care le pot vedea adevărata faţă de şarpe.  Cu cât timpul trece cu atât ei pătrund mai mult în lumea noastră şi pun stăpânire pe tot mai mulţi oameni. Se pregătesc copile să distrugă omenirea, credinţa şi adevărul. Legea lor e haosul, desfrâul, amăgirea, minciuna, crima, ura.Ei sunt şerpii întunericului care vor să cucerească pământul, iar  oamenii cad victime.
_Moşule, nu mai plânge! Mie nu îmi este frică de şerpi . Priveşte la Joiana mea cât este de mare şi ascultă de nuieluşa mea, dar nişte şerpi care sunt mult mai mici. O să-i trimit în împărăţia lor.
-Sunt mulţi copile. Au pătruns prin toate cotloanele. Au intrat în palate şi stau pe scaune înalte, dar s-au furişat şi prin colibe.
-Stai liniştit, moşule! O să cer ajutorul prietenilor mei cei mai buni şi ai să vezi că o să-i învingem.
-Cine sunt prietenii tăi?
-Dumnezeu mi-a dat patru prieteni puternici: apa, soarele, pământul şi vântul.O să mă rog de apă să-i înece, de soare să-i topească, de pământ să-i înghită şi de vânt  să-i ducă în împărăţia lor. O să închid acea poartă blestemată cu 99 de lacăte.
Să-ţi şterg lacrimile! Nu mai plânge! O să învingem!Te iubesc, mosule!
_Şi eu te iubesc, copil năzdrăvan....
Zilele treceau una câte una,iar el mereu făcea noi  descoperiri.
Într-o seară bunica a făcut focul în curte şi copilul era fascinat de frumuseţea flăcărilor, de dansul lor straniu. Le urmărea şi i se părea că în acele flăcări sunt fiinţe vii, care se transformă în zâne, zmei, spiriduşi. Adoarme privind dansul magic al flăcărilor şi îşi aminteşte cum pe cerul azuriu al steluţei lui era un soare minunat  care semăna cu aceste flăcări.
 Într-o zi a descoperit ploaia şi s-a îndrăgostit de ploaie. Alerga descuţ prin ploaie cu mânuţele întinse spre cer şi  dorea să se transforme şi el în picături de ploaie. Dar dintre toate cel mai mult iubea stelele, fiindcă ştia că acolo sus printre ele se află şi steluţa lui, cu care vorbea neîncetat. În fiece seară adormea privind cerul şi ar fi vrut ca stelele să vină la el.Ele îl ascultau şi îi implineau dorinţa în somn.
Visa mereu cerul înstelat şi cum apărea pe el o formaţiune ciudată de luceferi care semăna cu o femeie ce se ondula şi  dansa printre  stele.
Dintr-o dată se opreşte din acel dans vrăjit, îşi scutură trena de stele şi dispare. Copilul aleargă pe câmpuri nesfârşite cu margarete, încercând să prindă în braţele sale toata ploaia de stele. Şi asa în fiecare noapte, visele îl umpleau de stele .
Într-o zi s-a trezit  înconjurat de nişte fiinţe minunate care emanau multă dragoste şi iubire.
El ştia că  sunt fraţii lui. În sfârşit, veniseră să-l ia, să-l ducă pe steluţa lor. S-au sărutat, s-au îmbrăţişat, s-au jucat. O, ce fericit era cu ei! Niciodată nu mai simţise în inimioara lui atâta dragoste şi atâta fericire. Ce bine era langa ei! Ce bine! 
După ceva timp o surioară mai mare a început să lăcrimeze şi i-a spus că el trebuie să rămână în lumea oamenilor.
Nu, nu vrea. Chiar dacă e interesantă această lume nu este a lui.
El vrea să se ducă cu ei pe steluţa lor. Surioara îi spune să privească în jos. A  văzut corpul lui întins pe pat şi pe bunica plângând şi rugându-se pentru el. Când a văzut cum bătrâna plângea şi se ruga i s-a făcut o milă teribilă. Printre râuri de lacrimi şi-a îmbrăţişat frăţiorii şi surioarele şi a zburat din nou în acel corp.
Era o dimineaţă frumoasă de primăvară când au venit părinţii şi l-au luat la ei acasă. Casa lor era aşezată pe un deal, iar  în spatele ei era o frumoasă pădure de stejar. Fuge în livadă unde priveşte covorul de iarbă verde, acoperit de ninsoarea florilor de cireş. Admiră efemera şi tremurânda picătură de rouă ce scânteiază pe firul de iarbă şi cântă soarelui pe care-l iubeşte.Iubea mult soarele, pentru că îi amintea de lumina pe care o adora pe steluţa sa.Frumuseţile pădurii de stejar, ciripitul păsărelelor, coloritul florilor şi cum stăteau mândre şi fericite, una lângă alta,îi pătrundeau sufletul şi întreaga lui fiinţă micuţă.
Cineva îl strigă şi recunoaşte acea voce. Este bunicul din partea tatei şi aleargă fericit în braţele bătrânului. După îmbrăţişări şi sărutări bunicul îl întreabă:
_Îţi place aici sau era mai bine la bunicii ceilalţi?
_Era mult mai bine la bunici.
_De ce?
_Aici am reguli. Nu trebuie să fac,nu am voie.......Trebuie sa dorm singur şi ei nu au nici măcar pisică. Eram obişnuit să dorm cu năsucul la pieptul bunicii,legănat de torsul pisicuţei. Aici o am pe Pufica.
_Cine este Pufica ?
_E o căţeluşă mică, neagră, care are o steluţă albă în frunte. I-am dat un pupic  pe steluţa aceea frumoasă şi m-a văzut mama. M-a certat tare rău. M-a tras şi de urechi, fiindcă Pufica are microbi. Bunicuţa nu m-a certat niciodată, iar dacă greşeam îmi vorbea blând, mă mângâia şi  mă săruta. Ea nu a ţipat niciodată la mine. Într-o zi am dormit cu un puişor gălbior de la cloşcă. L-am pus în căciula bunicului şi  am dormit cu el în braţe, iar bunica nu s-a supărat. Altădată am dormit şi cu un pui de iepuraş. L-am pus tot în căciula bunicului.
Bunicule, ţi s-a întâmplat  vreodată ceva minunat?
_Da. Fiecăruia dintre noi ni s-au întâmplat lucruri neaşteptate, întâlniri neprevăzute, întâmplări minunate care ne-au marcat profund.
Sub cerul parfumat cu tei al lui iunie,cu mulţi ani în urmă, pe vremea când aveam cinci ani, am plecat singur de acasă pentru a mă duce la bunici. Pentru a ajunge la ei trebuia să trec printr-o frumosă pădure de stejar. În mijlocul pădurii erau câteva căsuţe, în care locuiau oameni foarte în vârstă. Îi cunoşteam pe fiecare în parte. Ştiam fiecare copac, fiecare floare. Totul a fost bine şi frumos, în drumul meu. Admiram verdele ierbii, ascultam ciripitul păsărelelor, priveam frumuseţea albăstrelelor de pe marginea potecii. Mă bucuram de blânda adiere a vântului şi mângâierea soarelui, până când m-am apropiat de casa vrăjitoarei. Am simţit cum un frig mă cuprinde şi frica mi se cuibăreşte în suflet. Am  alergat  pe poteca îngustă privind doar înainte. M-am oprit la marginea pădurii, unde era o troiţă.
Pentru prima dată i-am păşit pragul şi am fost copleşit de frumuseţea acelui chip minunat ce mă privea cu blândeţe şi dragoste. Ştiu că m-am lăsat în jos şi am luat figura Gânditorului de la Hamangia.
Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la acea imagine minunată care  mă atrăgea într-un mod inexplicabil.Niciodată nu văzusem ceva mai frumos, mai minunat. Pictorul anonim  realizase o adevărată capodoperă. Portretul era realizat cu mare rafinament, sensibilitate, eleganţă şi lirism. Coloritul intens,dar şi clarobscurul combinatic sugera o atmosferă plină de mister şi graţie divină.
Aveam senzaţia că vibra  aerul din jurul picturii. Niciodată nu am mai văzut o reprezentare a Fecioarei atât de minunată. Fiinţa mea era încântată de acea imagine sacră, care avea pe un umăr soarele, pe altul luna, capul era acoperit de un văl cu stele, ochii păreau vii şi zâmbetul atât de bland. Nu ştiu cât timp am stat  contemplând acel chip neasemuit de frumos. Când am ajuns acasă am dat buzna în atelierul bunicului şi radiind de fericire i-am spus: Bunicule, am văzut Zâna cea bună şi frumoasă! Am văzut-o pe Zâna -Zânelor din poveştile tale! Este la fel cum ai descris-o. Are stele în păr şi este tare, tare frumoasă! Este acolo, sus pe deal, în troiţa din pădure. 
Bunicul şi-a pus rindeaua pe tejghea, m-a luat în braţe şi am văzut cum o lacrimă i se rostogolea pe obraz.M-a mângâiat pe frunte şi cu vocea tremurândă mi-a spus:"Ţi-am spus multe poveşti, dar acum am să-ţi spun cea mai frumoasă, cea mai adevarată şi cea mai minunată poveste.Am să-ţi spun povestea Zânei celei bune şi frumoase,cum îi spui tu.
În localitatea Nazaret din Palestina erau doi bătrâni tare mâhniţi pentru că nu aveau copii.Într-una din zile s-au dus la biserică să dea jertfă lui Dumnezeu din averile lor.Preotul nu a vrut să le primească şi i-a alungat fiindcă sunt sterpi şi neroditori.
Atunci Ioachim a plecat singur la munte unde s-a rugat neîncetat.
Dumnezeu auzind rugăciunea lui Ioachim a trimis pe arhanghelul Gavril  care i-a zis:"Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu!"
Îngerul s-a dus şi la Ana şi i-a zis:"Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi iată,vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate pământurile se vor bucura."
Pe 8 septembrie s-a născut Maica Luminii, Zâna pe care ai vazut-o în troiţă.
Maica Domnului este scara pe care s-a pogorat Dumnezeu la noi şi este scara noastra către cer.
_Bunicule, te rog să-mi vorbeşti de Iisus!
Personalitatea lui Iisus este un model. El a pătruns sufletul uman până în adâncurile cele mai ascunse. Amintirea sa ne păzeşte, ne apără şi ne împiedică să cădem în egoism. A considerat toţi oamenii ca fraţi ai lui şi i-a îndemnat să fie mai buni. Cuvintele şi viaţa sa au fost deosebit de simple. Esenţa doctrinei sale e cuprinsă în câteva pagini ale Predicii de pe munte. Predica de pe munte se poate rezuma la aceste cuvinte:''Poartă-te ca un copil al lui Dumnezeu". Iisus i-a învăţat pe ucenicii săi să nu răzbune răul ce li se face şi să-i ierte pe toţi ceilalţi, asa cum îi iartă şi tatăl lor mult iubit.
Iisus a trăit ca Fiu al lui Dumnezeu.  El a vrut mereu să-i convingă pe ceilalţi că erau copii ai Tatălui din ceruri. Era mai preocupat de-ai face pe oameni, îndreptându-i, învăţându-i să fie asemănători lui Dumnezeu, decât de ideea că el însuşi era Dumnezeu făcut om. Când cineva îi spune "Stăpâne",Iisus protesta. Când îi era lăudată bunătatea, el întreba:"De ce spuneţi că sunt bun?Dumnezeu singur este bun". Iisus nu şi-a pierdut nici o clipă încrederea în Tatăl său. El i-a izgonit pe negustorii din Templu, fiindcă făcuseră din casa Tatălui său "o peşteră de tâlhari”. Când Caiafa l-a întrebat :"Esti fiul lui Dumnezeu?", el a raspuns:"Mă întrebi fiindcă ştii prea bine că sunt". Cel mai impresionant moment este acela pe cruce când a zis:"Iartă-i Tată că nu ştiu ce fac". Ultima lui  rugăciune:"Tată,în mâinile Tale îmi dau duhul". După moartea şi învierea lui Iisus ucenicii au înţeles ce nu au reuşit să priceapă la început.
_Cum au apărut icoanele ?
_Sfântul Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine. El s-a născut în Antiohia siriană şi era de profesie medic.
A studiat însă şi filozofia şi arta.A mers alături de Sfantul Pavel la Roma,unde a convertit mulţime de oameni la religia creştină. Apostolul Luca scrie o Evanghelie in jurul anilor 60. El propovăduieşte Evanghelia înItalia,Dalmaţia,Macedonia,Grecia,Libia şi Egipt.În completarea Evangheliei scrie Faptele Apostolilor. La vârsta de 84 de ani este prins, torturat şi apoi spânzurat de un măslin din Teba. El a pictat prima icoană a Maicii Domnului zisă Povăţuitoarea. A mai zugrăvit încă doua icoane şi le-a dus la Maica Domnului.Văzand acele chipuri ale sale,a grăit astfel:''Darul Celui ce s-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea."
Icoana este o imagine sacră,o comunicare vizuală a realităţii invizibile divine. Închinarea pe care o aducem icoanelor se referă la cinstirea persoanei zugrăvite.
Nu de puţine ori, când ne este dor de cineva ne uităm la poza celui sau celei dragi pentru a mai stinge puţin acel dor. Aşa se întâmplă şi cu creştinul în faţa icoanei. Acolo,în faţa acelei imagini sacre,omul îşi alină sufletul şi dorul de Dumnezeu. Despre semnificaţia icoanei cel mai bine ne vorbeşte Ioan Damaschin:''Noi nu adorăm icoanele, ci venerăm numai pe aceeia care sunt închipuiţi pe icoane.
_Care este legea lui Dumnezeu?
_Legea iubirii şi a iertării. Graţia este iubirea gratuită,bunătatea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet. Principiul Legii Gratiei este: ceea ce semeni aceea culegi.
Prima datorie pe care o avem faţă de sine:să ne debarasăm de toate sentimentele de egoism, gelozie, agresivitate, de toate inhibiţiile care ne parazitează şi ne slăbesc.
–Bunicule, putem vedea lumina lui Dumnezeu?
Prin concentrarea puternică a gândului putem ajunge să contemplăm lumina dumnezeiască necreată,pe care  Petru ,Iacov şi Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului.
_Când a apărut crucea?
_Originea crucii se pierde în negura istoriei. După unii istorici se pare că îşi are originea printre babilonienii din Caldeea antică şi Egipt.
În Tăbliţele de Smarald ale lui Toth se vorbeşte desre cruce ca armă de apărare împotriva "Păzitorilor Barierei",împotriva" Devoratorilor" de suflete.
În China , India, Mexic ,Egipt, America sau Africa crucea era considerată ca protectoare împotriva spiritelor întunericului şi reprezintă semnul vieţii şi al nemuririi. Plautus a pomenit si el crucea în sensul de "chin moral". Toiagul lui Aaron şi stâlpul cu şarpele lui Moise din Vechiul testament simbolizau şi ele crucea.
Crucea este cel mai vechi şi cel mai răspândit simbol legat de divinitate.Iisus a ales întâmplător crucea? Să ne amintim:"Doamne armă asupra diavolului,Crucea Ta ai dat-o nouă." Crucea este şi un simbol al jerfei. "Daca voieşte cineva să vină după mine să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”.
Crucea simbolizează şi învierea. Este un semn al mântuirii şi al iubirii divine pentru oameni. Ea reprezintă echilibru, armonie în univers.

Crucea este biruinţa, este arma cu care Hristos a biruit puterile întunericului.Cele patru braţe ale crucii arată caracterul cosmic al lucrării lui Dumnezeu.
Crucea este folosită şi ca armă de exorcizare, o armă puternică  în războiul nevăzut. Mântuitorul a ales Crucea. El s-a sfârşit îmbrăţişându-ne,s-a făcut pe sine armă eliberatoare a acestei lumi.
Daca întindem braţele şi noi devenim tot o cruce.
_Ce este omul?
_E o zidire,iar ziditorul este Dumnezeu.
_Unde stă Dumnezeu?
_Pretutindeni, în cer şi pe pământ.
_Cum îl găsesc?
_Cine îl iubeşte  îl găseşte.
_Tu l-ai găsit?
_Da. Simţi că te cuprinde o nespusă mângâiere şi dragoste pentru tot şi toate.
Drumul spre desăvârşire este lung şi greu. Ai nevoie de trei virtuţi:umilinţa, răbdarea şi iubirea.
_Ce este umilinţa ?
_Simţi că eşti neputincios, că eşti doar un simplu muritor. Să fii smerit.  "Tot ce se înalţă se va umili şi cel ce se umileşte se va înălţa."
Umilinta este începutul înţelepciunii şi ea duce la credinţă.
Credinţa îţi arată calea, iar calea te duce la Adevăr. Copile, credinţa este cea care îţi luminează mintea şi-ţi întăreşte inima. Spiritul omului trebuie să treacă dincolo de spaţiu şi de timp pentru a fi în legătura cu inefabilul. 
Căutarea lui Dumnezeu este în adevăr o îndeletnicire personală. E cea mai frumoasă aventură în care omul se aruncă.
Experienţa fiecărui om este unică. Experienţa celui care caută pe Dumnezeu îi aduce renunţarea la sine, împăcarea, bogăţia lăuntrică, puterea de a trece peste orice şi dragostea pentru tot şi toate.
Puţinii oameni care înţelegeau deşertăciunea acestei lumi se duceau şi trăiau în singurătate.
-De ce, Bunicule ?
_În singurătate omul poate să-şi înalţe sufletul  spre Dumnezeu, iar gândul lui este mai aproape de cer.
Numai în liniştea singurătăţii descoperi cine eşti cu adevărat.
_Bunicule, omul nu ştie cine e?
_Cel mai greu lucru pe lumea asta e să te cunoşti. Omul nu este numai ce se vede. O altă lume este şi în interiorul lui. 
_Cum?
_Vezi oul acesta?Aşa este şi omul.
Coaja este trupul, albuşul este sufletul, iar gălbenuşul e spiritul. 
Omul este format din corp, suflet şi spirit.
_Bunicule, ce este sufletul ?
_Sufletul e viaţa însăşi, e suflarea lui Dumnezeu. Sufletul ţine de inimă, de sentimentele noastre de iubire sau de ură, de bucurie sau de tristeţe.
Când sufletul pleacă, omul îşi pierde viaţa.
_Când coaja oului se sparge iese puiul gălbior şi zboară spre steluţa mea.
_Cam aşa ceva.
_Dacă noi suntem ouă atunci Pământul este o cloşcă.
-Am putea spune şi aşa. De aceea trebuie să-i mulţumim că ne suportă.
-Dar spiritul?
_Spiritul ţine mai mult de conştiinţa omului. Este acel sâmbure de lumină pe care Dumnezeu l-a dăruit tuturor oamenilor şi care vine tot de la Creator.  Doar că sufletul este suflare, iar spiritul e o luminiţă, o scânteiuţă din Marea Lumină.
Să  trăim într-o armonie perfectă,într-un echilibru cu natura, cu cerul, cu pământul şi  Dumnezeu.
Mintea omului este mărginită. Poate să bată la porţile cerului, dar nu le poate deschide fără voia şi harul lui Dumnezeu.
Când vrei să faci un lucru, să cercetezi dacă acel lucru e bun sau rău, dacă e pe placul Lui.
Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, vei face numai lucruri bune şi frumoase, vei iubi şi pe aproapele tău.
_Cine este aproapele meu?
_Orice om din lumea asta este aproapele tău.
Cea mai mare porunca a Lui este: "Sa iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Copile, credinţa este o comoară.
Dumnezeu este prea mare, prea puternic, ca să aibă nevoie de ceva de la noi.
În schimb, noi avem nevoie de El .
Credinţa în El ne ridică din cel mai întunecat abis.
Un om credincios poate să cadă de o mie de ori, dar tot de atâtea ori, Domnul îl va ridica.
.................
În oceanul inconştientului copilului apare o insuliţă de uscat care este gândul. El zboară spre centrul inconştientului, unde locuieşte a lui conştiinţă. Gândul lui e hărţuit de alte gânduri şi se izbeşte cu putere de ţărmul conştiintei precum valul mării de ţărm,modificându-şi mereu conturul, forma, dar esenţa rămânând aceeaşi. Conştiinţa începe să exploreze adâncimile fiinţei. Caută şi  gaseşte puritate, iubire, armonie, originalitate. 
Caută flori proaspete,vii şi pline de parfum, care au rădăcini adânci.
Coboară în adâncimea prăpastiei din el şi într-o limpezime abisală, într-un ocean ciudat şi multicolor vede forme ciudate, embrioni de existenţă, care trec şi se unduiesc. Se pare că un univers se naşte în acele adâncimi interioare. O,conştiinţa lui se revoltă.
Nu,nu mai vrea adâncimi,întunecimi şi abisuri. Se îndreaptă spre profunzimile cerului. Aici e izbită de alt întuneric, ce  vine  din incapacitatea lui de a privi străluciri atât de puternice.
Conştiinţa ştie că are nevoie de Frumos şi-l caută  în tot şi în toate.
Se duce în grădină, în mijlocul florilor să admire soarele, care seamănă  cu Creatorul.
Iese din corp, pluteşte câţiva metri, se întoarce şi îşi vede corpul rămas în urmă. Dintr-o dată simte cum o forţă nevăzută îl atrage înapoi în corp. Este mirat de această întâmplare şi trece printr-o criză existenţială. ...
"Cine sunt?" se tot întreabă .
Realizează că el nu este acel corp,ci  altceva. Cine este el? Acela care a părăsit corpul să fie sufletul, despre care vorbea bunicul?
A  pornit într-o aventuroasă expediţie.
Constată o dualitate, un eu şi un noneu. Amândoi există.Unul este material şi celălalt e spiritual. Încearcă să înţeleagă necunoscutul şi cu luciditate realizează că este un străin în univers. Se prăbuşeşte într-un abis infinit, dar e salvat de credinţă. Obsesia tainei şi a misterului îl urmăreşte.
Are senzaţia că vine de pe o planetă ciudată şi disparută în imensitatea spaţiului şi timpului. Un adevarat labirint e în el şi un secret se ascunde într-un strat de gheaţă transparent, impenetrabilă, în adâncul sensibilităţii sufletului său.
Simte tentaţia răului şi chemarea binelui.
Gândul e destul de puternic şi sublimează instinctul care-l  duce spre luciditate, în limita tolerată de raţiune.
Tentaţia aventurii interioare ia naştere în abisul fiinţei lui, e ca o ispită ce nu-i dă pace.....................
Îi place să observe şi să analizeze trăirile interioare ale propriei fiinţe, zbuciumul, căutarea, dar şi liniştea, extazul, armonia şi puritatea inimii.
Caută tot mai adânc, vrând să se descopere, să afle cine este el.
Îşi descoperă frustrările şi angoasele pe care le exorcizează.
În  această căutare  tumultuoasă de multe ori a căzut, a fost lovit, dar întotdeauna s-a ridicat şi a mers mai departe pe drumul lui neştiut de nimeni, fără un îndrumător.
Era un suflet singuratic într-o lume străină.  Avea momente când simţea că-şi pierde forţa interioară, că al lui univers se prăbuşeşte, că e năpădit de buruieni, de liane ciudate de care nu poate să se dezlege.
Descoperă că El îl ajută, în această căutare şi din când în când ridică vălul dăruindu-i  câte un premiu, constând în flori din grădina Lui.
Cântul  acestui copil e trist, duios şi misterios. Melodia sufletului său se aseamănă cu acordurile dulci ale lui Chopin sau cu Anotimpurile lui Vivaldi.Trăirile lui interioare par decupate din picturile lui Giotto sau Tintoretto.
Destinul său  e o luptă neîncetată, cu rătăciri,  căderi, ratări şi căutări nesfârşite. Viaţa-i  seamănă cu o picătură de rouă pe o frunză stingheră,  ce se leagănă în bătaia vântului.
În el se zbate un suflet faustin, dornic de cunoaştere, care are  şi ceva baudelairian, o anumită tendinţă spre explorarea adâncimilor, dar şi atracţia fantastică spre profunzimile celeste. Sufletul său capătă  o mişcare ondulatorie cu suişuri şi coborâşuri sacadate . Seamănă cu flacăra unei lumânări sau cu o piramidă care-şi îndreaptă vârful către cer.
Uneori, simte că este prins în plasa unui păianjen mare şi negru, care ţese o pânză invizibilă în jurul său. Nu, el nu vrea să fie prins de nimeni. Vrea să fie liber şi luptă ca un adevărat cavaler pentru a se elibera din lanţurile întunericului şi ale ignoranţei.
Nu crede în nimeni şi în nimic, decât în Dumnezeu.
Este o fire singuratică, se închide în sine, se retrage în chilia propriului corp şi descoperă că se poate avânta până la cer, spre depărtari negândite şi nebănuite.
Se îmbracă cu toate culorile curcubeului, pe măsură ce transcede spaţiul şi timpul într-o armonie inefabilă.
Visa  că este un fulg de nea ce pluteşte în univers, schimbându-şi mereu forma şi culoarea. Pluteşte printre stele, comete şi asteroizi, vrând să înţeleagă menirea lor şi pe a lui. Încântat de armonia universului, de muzica sferelor şi de strălucirea stelelor zăreşte o rază care-i spune s-o urmeze. Drumul e lung şi mii de ani va zbura îmbăindu-se în culorile cosmosului pe care  le va lua cu el in zbor.
O stea mică şi albă care a apus de mult îi povesteşte cum aşteaptă o cometă cu embrioni de viaţă. Zboară pe o cărare rozalie înconjurat de luminiţe violet, îmbrăcat în voaluri verzi.......................................................................................
Descoperă că oamenii sunt minunaţi şi el îi iubeşte. Când citeşte ceva frumos uită de dorul pentru steluţa lui, pierdută în imensitatea universului.
"Numai credinţa întăreşte sufletul şi-l deschide pentru adevărurile eterne! Iubirea şi Dumnezeu, conştient şi inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nu ar putea exista!.......... Încrederea nu vine decât prin verificare directă!"(Adam si Eva de Liviu Rebreanu)
Înţelege că "iubirea e taina tainelor " şi "inima e cheia înţelepciunii".
Într-o zi se îndrăgosteşte. Inimioara  bate puternic atunci când îşi vede iubirea. Admiraţia lui e mare. O vede ca pe un înger cu aripi albe sclipitoare, întinse spre cer. Dorea să fie tot timpul lângă ea,  s-o protejeze, s-o ajute, s-o iubească.Visa că o mângâie şi o îmbrăţişează. Credea că sărutul lui o să unească două râuri de emoţii, că acel suflet e sufletul lui pereche care o să-i completeze fiinţa. Sufleţelul lui devine mai bun, mai generos , mult superior celui care fusese înainte. Orice lucru, întâmplare, fenomen i se pare minunat. A descoperit adevăratul sens al vieţii:iubirea. A găsit fericirea. Nu ştia că viaţa o să-i ofere o mare surpriză.
Într-o zi descoperă că s-a înşelat amarnic. Doar el a iubit. Tristeţea pune stăpânire pe el, iar culorile cenuşii ale suferinţei se aşează pe chipul lui. Ploaia de lacrimi îl copleşeşte, durerea din inimă  îl ucide. Coboară în adâncimi, în prapastii infricoşătoare. Ar vrea să se ridice, dar nu poate. Suferinţa e prea mare pentru sufletul lui. Nu ştie decât să plângă, să plângă şi iar să plângă. Simte că a îmbătrânit cu o mie de ani, că nu mai vrea nimic. A ucis toate dorinţele şi a ajuns un cadavru viu.Este cuprins de haos, confuzie şi zăpăceală. Un cerc de foc invizibil se strânge în jurul lui şi-l arde. Ar vrea să moară, să nu mai simtă nimic. În suferinţa şi în disperarea care l-a cuprins aude cum o voce îl cheamă şi îi şopteşte :"Copilul meu, ridică-te !"
Ştia că Dumnezeu nu-l va părăsi niciodată şi doar El e singura  mângâiere. Se gândeşte, analizează şi îşi aduce aminte cuvintele lui Cioran: "Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ  să părăsesc iubirea,chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce la tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri stralucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adancimilor.Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?"(Pe culmile disperarii)
Aceste cuvinte îl îndeamnă la o meditaţie profundă şi  mintea lui explorează profunzimile cerului, căutând doar Lumina, îndepărtându-se pentru totdeauna de întuneric.Supărarea îi consumă energia, î l epuizează. Simte că-şi pierde controlul, liniştea şi provoacă în sufletul său adevărate furtuni.Îşi impune cu luciditate să uite acel episod din viaţa sa, care i-a provocat durere şi suferinţă. Se concentrează asupra prezentului încercând să se elibereze de acel trecut care-l obseda. S-a hotărât să ierte, să uite  şi să se dedice  lucrurilor cu adevărat importante. Încearcă să-şi domine emoţiile şi să-şi păstreze stăpânirea de sine, fiindcă stările emoţionale prin care a trecut l-au dus în iad sau în purgatoriu, unde a fost chinuit de proprii demoni. Din această lecţie pe care i-a dat-o viaţa a învăţat că ataşamentul produce suferinţă.
De aceea se detaşeaza de tot ce-i perturbă liniştea şi îi distrage atenţia fiinţei sale interioare.Înţelege că viaţa e doar un joc, iar el a jucat la fel ca un somnambul. Reuşeşte să se elibereze de lanţurile trecutului, rupe vălul amăgirii care-l acoperea.
S-a descoperit pe sine când era lovit, rănit, însângerat. În marea sa suferinţă, durere, singurătate şi-a redescoperit adevăratul său potenţial. Ajunge la concluzia  că  în orice lucru rău este şi o parte bună.Acolo sus este cineva care-l iubeşte şi-l ajută necondiţionat.
Îşi aminteşte:"Respectă-te, iubeşte-te, pentru că nu a mai existat nimeni ca tine şi nici nu va mai exista.....Tu eşti cu totul şi cu totul unic.Tu trebuie să fii un sine autentic, propria fiinţă.În clipa care începi să te accepţi, să te respecţi, începi să fii întreg."(Osho)
Căutând  în universul gândurilor îşi aduce aminte de ce a spus Paul Ferrini:"Cauţi mereu să obţii iubirea de la ceilalţi fără să-ţi dai seama că iubirea nu vine decât din propria ta conştiinţă. Ea nu are nimic de-a face cu altcineva.
Iubirea vine din dorinţa ta de a nutri gânduri de iubire, de a experimenta simţăminte de iubire şi de a acţiona plin de încredere şi inspirat de iubire.
Sursa iubirii se află în interiorul propriei tale inimi. Nu aştepta ca alţii să-ţi dea iubirea de care ai nevoie.Nu îi învinovăţi pe alţii pentru că se reţin de la a-ţi dărui iubire.
Tu nu ai nevoie de iubirea lor. Ai nevoie de iubirea ta."
Meditează şi îi dă dreptate lui Ferrini. Are nevoie doar de iubirea lui. Iubeşte firul de iarbă, piatra, floarea, luna, apa, stelele, soarele.............creaţia şi Creatorul.
El poate să trăiască fără iubirea altora, dar fără iubirea lui nu ar putea exista.A înţeles că importantă este iubirea lui şi nu a altora. Renunţă să mai caute iubirea şi fericirea în exterior. Viaţa l-a învăţat că adevărata iubire şi fericire este în interiorul său.  Iubirea este eternă şi stă ascunsă în adâncul inimii şi conştiinţei sale.Dacă  o caută în exterior vine şi pleacă, e efemeră.Iubirea este un cuvânt magic, este principiu ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsurile,controlează pasiunile, învinge răul şi înobilează sentimentele. Doar iubirea poate transforma pe cel mai păcătos om, în cel mai sfânt.Cunoaşte puterea Iubirii, de transformare, de vindecare şi de învingere chiar a morţii. Lumea a fost creată de mâna iubirii. Când sufletul şi inima îi sunt inundate de iubire aude cum vântul şopteşte, cum soarele slăveşte,cum păsărelele ciripesc cântece de laudă,cum izvoarele murmură,cum iarba, florile vorbesc şi cum tăcuta piatră cântă.
Toate mărturisesc:"Dumnezeu este iubire!".

Acel fior minunat al iubirii îi înconjoară inima ca o iederă de foc şi-l transformă într-o torţă care arde neîncetat. El nu poate să renunţe la iubire, pentru că asta ar însemna să renunţe la viaţă. Iubirea e viaţa însăşi,este Dumnezeu. El este un suflet care nu poate trăi fără iubire. Iubirea divină este în fiece atom din univers.
Atunci când se scufundă în adâncurile  inimii sale  şopteşte împreună cu florile, cu vântul, cu fulgii de nea,cu cerul şi pământul: Dumnezeu este iubire!
Nu poate răspunde la tot ce-l atinge, decât printr-o rezonanţă unică ce-l caracterizează. Are  simţăminte înnăscute care vibrează doar atunci când întâlneşte frumosul .
Eul lui se supune unor impulsuri interioare care  vin dintr-o lume ancestrală. Fiinţa-i intimă tinde să se manifeste,să-şi mărturisească dorinţa de frumos. A explorat cu luciditate adâncurile din el, pentru a ajunge la adevăr.
Simte că este pândit de pericolul limitării şi al ignoranţei. Aşa cum ţărmul străjuieşte marea şi a sa conştiinţă strajuieşte orice informaţie care-i vine. O izolează,o separă, o dezgoleşte de orice confuzie. Uneori percepe lucruri şi fenomene ciudate, pe care oamenii obişnuiţi nu le văd şi nu le simt.Vrea să înţeleagă, să cunoască cât mai mult, pentru a dezlega misterul.  Desori rămâne mut de fascinaţia acelei lumi care i se descoperă în linişte şi tăcere.În viziunile sale a văzut fluviul de foc în care se zbat mii de suflete, dar şi steluţa sa  plină de inefabile splendori. A cunoscut agonia dar şi extazul, raiul si iadul.
Simte energiile luminii, dar şi pe ale întunericului. Cel mai greu îi este atunci când îl apucă dorul de lumea sa. În acele momente lacrimile îi curg şi nu se mai opresc. Ar vrea să poată zbura, să evadeze din propriul trup şi să ajungă la casa lui cea adevarată. Atunci ascultă acordurile lui Mozart şi începe să viseze la steluţa lui.
Aici, în astă lume nu-i lipseşte nimic, dar el vrea să fie acolo sus,  pe a sa steluţă.
Acea lume care i se relevă este plină de vrajă, cu văluri subţiri ce plutesc în adierea vântului, cu o primăvară eternă şi diafană, la fel ca în universul botticelian. Acea lume este plină de armonie şi iubire divină.
Gândul lui este când unduios, când vijelios, e ca un torent rapid ce-şi croieşte un drum chinuit. Universul său interior este dominat de toate apetiturile vieţii şi e plin de gingăşie. În el totul se unduieşte asemenea unei hore, forţe  se adună, se năpustesc şi se revarsă cu generozitate. Uneori cade într-o dulce melancolie şi se supune unei alchimii interioare profunde, care-l transformă într-un fluture care tocmai a evadat din propria crisalidă şi vrea să exploreze universuri nebănuite.
Zboară prin universuri paralele şi este încântat de   strălucirea, bogăţia, somtuozitatea acelor splendori inefabile care i se derulează în faţa ochilor.
În el se naşte o mare curiozitate de a descifra taine şi mistere pe care le întrezăreşte dincolo de realitatea perceptibilă. Câteodată al său gând tâşneşte ca lava unui vulcan, dar mereu intervine calculul rece al raţiunii. Îi place jocul, adoră să se deghizeze, să  se ascundă, să se camufleze pentru a trece neobservat şi a-şi urma drumul său nestingherit. Realizează că omul nu priveşte cu ochii şi nu judecă cu mintea, ci mai mult cu prejudecăţile, deprinderile şi credinţele sale. Observă că oamenii sunt hrăniti, îmbuibaţi cu teorii, definiţii, dogme, care în timp devin convingeri. Încearcă să înţeleagă, să patrundă cât mai adânc în esenţa lucrurilor, în miezul realităţii perceptibile. În el mereu moare ceva şi în acelaşi timp se naşte altceva.
E  mereu în căutare, mereu în alergare după necunoscut. Ştie că lumea îi întinde lungi mreje prin imaginea sa efemeră şi prin spectacolul ei carnavalesc.
Căt de puternic trebuie să fie al său suflet, să nu cadă în mrejele unduitoarei şi fermecătoarei lumi? Cât trebuie să lupte  cu el însuşi, cu propriul lui destin? Această luptă e teribilă. Ştie că doar prin iubire omul poate restabili corespondenţe între Univers şi sine, simţindu-se o particică din marele mister.
Doar iubirea degajă o energie omnipotentă care îl obligă să mărşăluiască tot mai adânc în propria conştiinţă, şi-l ajută să se autocunoască prin raţiune şi contemplare. A descoperit că iubirea e o cale de cunoaştere şi învinge timpul, spaţiul, dând energie,  profunzime şi sens vieţii.
 Aspiră la o dragoste absolută, la o iubire eternă. Iubirea , cunoaşterea şi autocunoaşterea devin sensul existenţei sale. Chiar dacă nu-i place termenul de "supraom ", totuşi, oamenii când iubesc cu adevărat devin supraoameni, şi mai crede că o iubire care nu este eternă nu este iubire.
Gândirea  vine de la sine sau nu? Chiar dacă nu o cheamă ea vine pe căi ascunse, fără ştire, pe un fir invizibil şi se aşterne ca o ninsoare în mintea sa. Adoră să cânte printre albăstrele, margarete şi visează că dansează printre stele. Aşteaptă raza soarelui să-l mângâie şi vântul să-i vorbească.
Apare un gând mititel pe o undă, se afundă prin pietre, ape şi nămeţi . Al său condei ar vrea să-l prindă, dar el fuge şi se ascunde în oglinda fermecată care-l sperie arătându-i tot felul de ciudăţenii.
De ce a plecat al său gand? Apare din nou şi începe să zburde pe o molatecă potecă ce-l duce într-o peşteră adâncă, unde era ascunsă anaconda cosmică. Mulţi o căutau, dar ea sta în adâncuri adormită până a fost trezită de al lui gând. Se unduişte şi-l urmăreşte. Fuge din peşteră mâncând pământul, aleargă prin verdele ierbii crud urmărit de salturile ei unduioase. Încă un salt şi l-a prins, iar el leşină în braţele firelor de iarbă. Anaconda se înfăşoară fericită în jurul lui.  Întâlnirea cu ea i-a schimbat viaţa.
Al său gând începe să se plimbe prin miturile lumii. A fost cu Quetzalcoatl când a creat focul şi jumătate din soare, a fost cu Tepeu ,Cucumatz şi Inima Cerului când au creat universul şi omul, a fost cu duhul lui Temaukel care a făcut cel dintâi cer şi pământ, a fost cu Odhinn când a construit universul, a fost cu Cerul-tată şi Glia-mamă când erau strâns îmbrăţişaţi şi nedespărţiţi, a fost cu Oannes amfibia gânditoare, a fost cu Prajapati când a mişcat prima dată roata universului şi a pornit timpul, a fost cu Prometeu când a dăruit omenirii focul, raţiunea şi a stricat ordinea lui Zeus, a fost cu Zarathustra când a vorbit cu Ahura Mazda, a fost cu Zamolxis când s-a retras în peşteră,a fost......
Al sau gând străbate misterele lumii,  Misterele din Eleusis, Marile Mistere ale Egiptului, misterul lui Mithra.
Tot rătăcind şi căutând prin miturile lumii observă cum oamenii s-au poticnit pe cale, prin ispitiri şi învăţături deşarte. Îi vin în minte versurile lui Eminescu :
"A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te înşeală
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic
Decât un vis searbăd,mai bine nimic"(Mortua est)
Care e cel mai mare mister? Cade în meditaţii metafizice şi crede că "visul e o viaţă şi viaţa e un vis"(Sărmanul Dionis)
Tot meditând, îndreptându-şi ochii şi inima spre lumină îşi aduce aminte de căutarea, căderea, durerea şi disperarea lui Faust: 
"Pierdut e Faust.
Cugetaţi căderea-i
Ce ne învaţă oameni iscusiţi:
Să nu râvniţi la cele ce-s oprite. Pe cel adânc,îl duce adâncimea
Să creadă că mai mult e-n stare-a face
Decât ce e îngăduit de Domnul".
Faust era atât de pasionat de cunoaştere,vroia să ştie temeiurile cerului şi ale pământului, încât a ajuns să facă pact cu răul pentru a obţine putere cu ajutorul magiei. El credea că magia îi va deschide drumul către cunoaşterea secretelor lumii.
 La fel şi  Cyprian, râvnind la fecioara creştină Iustina se aliază cu demonii pentru a o cucerii.
Credinţa în Iisus anulează toate vrăjile lui Cyprian şi toată puterea demonilor. Într-un final chiar Cyprian se converteşte la creştinism, văzând puterea extraordinară a credinţei în Iisus.
El ştie că şi azi, în timpurile lui, sunt destui oameni care aleg calea întunericului.
Aceşti oameni nu ştiu că nimic şi nimeni nu este mai puternic ca Dumnezeu? Ei nu ştiu că în final, vorba lui Macedonski, suntem  tărână:
Ţărână — suntem toţi ţărână,
E de prisos orice trufie...
Ce-a fost, în veci are să fie...
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate
Nici o pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni, vestiţi prin necredinţă,
Nici o pieire nu s-amână...
Ţărână, suntem toţi ţărână."
Care e cel mai mare mister? A căutat prin negura timpului încercând să găsească calea, adevărul şi viaţa. Gândeşte ca Arghezi:
"Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?
Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?
Amestecat în ceaţă şi tăvălit în stele,
Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele?
.............................................................
Eu,totuşi, sluga veche a Domnului rămân."(Psalmistul)
Uneori, sufletul său oboseşte şi ar vrea să se odihnească în cupa unui crin alb sau pe o petală de trandafir. Este ca o iederă, care se înfăşoară în jurul unei albăstrele pe care o adoră.
Mărgele de safir are în inimă şi ape diamantine  în ochi, atunci când priveşte cerul.
Când inima şi-o deschide devine un izvor de flori din care năvălesc torente de trandafiri. Atunci întreg universul se pogoară ca o ninsoare în braţele lui şi-l umple de stele....
O rază diafană de lumină a venit şi s-a cuibărit în sufletul lui, vrând să-i vorbească despre misterele universului de care el este îndrăgostit. Gingăşia ei îl face să întindă braţele spre cer şi să zboare. În plutirea lui prin eter ajunge la marginea unei păduri înverzite, unde erau mii de trandafiri albi . Şi-a umplut braţele de petale şi a zburat printre ceruri presărându-le în univers....
Se dezintegrează şi fiecare celulă a lui dansează pe muzica sferelor. Atinge stelele în zbor şi îi zâmbeşte lunii uşor. Armonia universului îl cheamă, inima îl îndeamnă să zboare în braţele iubirii şi ar vrea să se topească în lumină.
Sufletul lui în această lume este o boabă efemeră de rouă, mică, rotundă, transparentă, plină de dor pentru adevăr. Dorinţa sufletului este speranţa duioasă şi timidă de a se metamorfoza într-o floare albă de crin.
Se întoarce din al său zbor  şi păşeşte cu paşi mici, rătăcind prin lume, tot căutând mereu. Într-o zi, fără să ştie a intrat în oceanul de energie al iubirii conştiente. Pluteşte pe deasupra unui val dantelat de spumă alb-rozalie cu nuanţe de smarald. Visul i se împlineşte şi inima îi e inundată de razele iubirii.
La atingerea duioasă a iubirii eterne se cutremură munţii, frunzele tremură uşor,florile plâng de fericire. Acel dulce fior pătrunde prin toate fibrele sufletului. Zboară printre galaxii, valsează printre stele, cunoscănd  farmecul şi magia iubirii, care-l vindecă şi-l purifică.
Acum este un izvor cu apă cristalină care se schimbă într-o blândă adiere de vânt, ca apoi să devină flacără ce arde neîncetat şi care la rândul ei metamorfozându-se într-o perlă ce ar vrea să se aşeze la gâtul iubitei .
Are acces la o lume paradisiacă şi aceasta  îi generează starea de fericire. E răpit de frumuseţea şi graţia ei, încât începe să vadă frumosul în tot şi în toate. Frumosul îl atrage în esenţa lui şi îi dă un elan spre înălţimi. A văzut şi a simţit armonia.A descoperit şi a contemplat frumuseţea ei orbitoare ce i s-a relevat în adevărata sa splendoare.Chiar dacă trăieşte în mai multe lumi, pe masură ce timpul trece, e tot mai mult atras de lumea iubirii.
Iubeşte cu toata fiinţa, cu fiece celulă a corpului său.
Chiar de s-ar ascunde în cea mai întunecată peşteră,  iubirea tot ar lumina din adâncurile sale. Chiar de s-ar afla în cel mai mare abis, iubirea l-ar ridica. Chiar şi în infern de ar fi, ştie că iubirea i-ar da aripi şi  puterea de a zbura spre lumină.
Iubirea a reuşit să-i transforme inima într-un trandafir înmiresmat. Nu mai trăieşte, ci doar pluteşte printre norii azurii, dansează printre stele, vorbeşte cu soarele, cu luna şi ascultă poveştile pietrelor, vântului şi florilor. Dragostea l-a transformat într-un fluturaş cu aripioare de smarald,  care vrea să cuprindă într-o îmbrăţişare caldă şi duioasă tot universul.Zboară prin mulţimea de flori care-şi întind braţele spre el şi-l îmbie cu parfumul şi petalele lor multicolore. Le zâmbeşte, mulţumindu-le pentru iubire, dar inima lui e dăruită unui fluturaş.
Fluturaşul său s-a născut din unirea lacrimei toamnei cu o frumoasă albăstrea, înflorită târziu sub umbra pădurii. Ar vrea să-şi îmbrăţişeze iubirea cu aripioarele sale, să se piardă în ochii ei şi să-i şoptească cât de mult o iubeşte, dar  iar se metamorfozează.
Acum este în varful unui munte înalt cu o preoteasă din timpuri străvechi,coborâtă din lumea magiei şi-l iniţiază în mistere. Când a început să implore Universul muntele s-a ridicat până la cer, iar el a atins uşor bolta cerească. A privit stelele, plutind pe lângă ele, fiind fascinat de strălucirea lor. A lăsat în urmă luna şi  s-a înălţat mai sus de ea. În drumul său a întâlnit o cometă care s-a unit cu o steluţă albastră. După  fuziunea cele două corpuri cereşti a început să coboare  oprindu-se pe marmura rece a unui templu indian. Călugarii din templu s-au speriat . Era uimit de această întâmplare şi nu înţelegea cum de a reuşit să treacă prin tavanul templului.
Genele încep să tremure uşor, deschide ochii şi realizează că a fost doar un vis,care-l duce cu gândul în depărtata Indie, la colectia de imnuri, de cântece cu un cuprins mitologic-religios Rigveda, care se pare că ar fi fost scrisă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cuvintele din text erau sacre şi trebuiau spuse de preoţi ca să dobândească toată puterea magică.
Puterea cuvântului rostit joacă un rol deosebit şi în Vede, unde preotul e "brahman". Se punea un accent deosebit pe actul ritual şi pe jertfă. Zeii lor nu aveau formă, ei puteau să ia orice formă doreau. Religiozitatea Indiei ia o înfăţişare nouă în epoca Upanişadelor, care vor alcătui  baza tuturor sistemelor filozofice indiene. Identifică individul cu principiu divin "acesta eşti tu".
Atman care este "Sinele" este pus în ecuaţie cu Brahman, care înseamnă Dumnezeu. Un element statornic în religia indiană îl constitue "Samsara", ideea reîncarnării sufletului. Încetarea reîncarnării sufletului reprezintă salvarea, mântuirea. Acest lucru nu se poate face numai prin fapte bune, ci mai ales prin cunoaştere, prin cunoaştera identităţii dintre om şi Dumnezeu.  Omul accede spre  purificarea sufletului.
Se gândeşte la budhism care pentru el este un fenomen religios paradoxal, deoarece e lipsit de ideea divinităţii. Părinţii lui Budha au fost regele Suddhodma şi Maya.
S-a căsătorit cu prinţesa Yasodhara la 19 ani şi a trăit cu ea 10 ani în cele 3 palate până la naşterea fiului lor Rahula. A avut o viaţă idilică. La 29 ani fuge în lume pentru a căuta sensul vieţii, al existenţei, pentru a căuta adevărul.
S-a
 îmbrăcat cu haina galbenă care avea să devină semnul distinctiv al budiştilor şi s-a transformat într-un călugăr rătăcitor care avea asupra sa numai cutia pentru cerşit, briciul, acul, cureaua şi filtrul pentru apă. A încercat mai multe practici de ascetism pentru a se lumina dar niciuna nu a dat roade. Cei 5 discipoli ai săi l-au părăsit când au văzut că nu mai vrea să postească. S-a aşezat sub un smochin şi a stat  4-7 săptămâni până când revelaţia s-a produs. I s-au revelat cele 4 adevăruri:
1.Orice viaţă înseamnă suferinţă.
2.Izvorul suferinţei este dorinţa.
3.Izbăvirea suferinţei se obţine prin încetarea dorinţei.
4.Calea izbăvirii de suferinţă este aceea a celor 8 încrengături, care sunt următoarele: privirea dreaptă, judecata dreaptă, vorbirea dreaptă, îndeletnicire dreaptă, faptele drepte, memorie dreaptă şi meditaţia dreaptă. Budha a fost primul din lume care a spus că omul îşi obţine salvarea nu datorită intervenţiei unor divinitati exterioare, ci printr-o disciplină spirituală personală. Budha a dezvoltat doctrina transmigrării care data din vechime.A murit bătrân. Ultimele lui cuvinte au fost:"Ce se compune din mai multe elemente e trecător, luptaţi cu înflăcărare."
"Doctrina lui Budha culminează în ideea că mântuirea se obţine prin nimicirea setei de viaţă şi că setea de viaţă se nimiceşte prin cunoaşterea adevărului, a caracterului cu totul iluzoriu al lucrurilor. Când omul îşi anulează setea de viaţă pe calea cunoaşterii, el se înalţă la starea de desăvârşire numită Nirvana, şi va mai înceta a se mai reâncarna."(Lucian Blaga)
Se privea în oglindă când dintr-o dată mii de particule se desprind din corpul său şi se dispersează în neant. Chipul i-a dispărut din oglindă, dar vede camera, oglinda, tot ce era în jur. Se întreabă unde s-a dus corpul său, în ce dimensiune, în ce lume ?Şi totusi, el era acolo la fel ca un om invizibil. La un moment dat apare vag în oglindă conturul corpului său şi o materie fluidă curge şi se condensează în acel contur, care din ce în ce apare cât mai vizibil.
Uimirea îl copleşeste, realizează că s-a dematerializat şi materializat la loc. Ceea ce a văzut a fost real sau o halucinaţie, o iluzie? Ce a fost? Este obişnuit să i se întâmple tot felul de lucruri ciudate şi stie din experienţă că aceste întâmplări sunt unice ,irepetabile.
Dacă acest fenomen pe care l-a văzut a fost real, atunci, omul nu este ceea ce vede în oglindă, ci ceva mult mai complex.

Se întreabă:"cât de mult cunosc ?" şi realizează că este o fiinţă necunoscută . Ştia câte ceva din spusele bunicului. Omul este o adevarată planetă, cu continente şi oceane. În el sunt ţări mai mici şi mai mari, fluvii, râuri,bălţi. Prin ele mişună tot felul de vietăţi ciudate de diferite forme şi culori.  Sunt păduri tropicale prin care mişună fiinţe nemaivăzute. Creierul  e format de o reţea întreagă de neuroni şi sinapse care seamănă cu o instalaţie electrică pentru pomul de crăciun. "Celulele sunt ca nişte mici animale acvatice cufundate într-un mediu obscur şi cald....Globulele albe din sânge şi celulele care căptuşesc vasele sanguine şi limfatice seamănă ca nişte peşti care înoată în voie, în mijlocul apelor . Celulele care formează ţesuturi se pot compara cu amfibii trăind în mlaştini sau în nisip umed.Limfocitele se târăsc ca nişte viermişori.Monocitele adevărate caracatiţe. Fiecare organ, ţesut îşi creează mediul sau din materia plasmei sanguine..." "Calitatea vieţii este mai importantă decât viaţa însăşi.......Întocmai ca inteligenţa simţul moral se poate dezvolta prin educatie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai impotrant decât inteligenţa. Dacă el dispare dintr-o naţiune, toată structura socială începe să se clatine......................"
"Condiţiile dure de viaţă sunt indispensabile pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în personalitatea umana.... Spiritului îi aparţin culmile vieţii noastre interioare, stările noastre sufleteşti....."

"Credinţa este o muzica care ţi-a pătruns în sange şi te-a metamorfozat complet". Alexis Carel
.............................................................
Are senzaţia că cineva mult mai puternic se joacă cu el, la fel cum te joci cu o jucărie, că el nu este nimic altceva decât un roboţel.Oare s-a născut cu un program iplantat şi joacă rolul care i-a fost programat? Cineva în ascuns are grijă de conexiuni, de transmisie, de tot? Să fie programat să vadă verde, dar ceea ce vede să fie galben ?Gândurile sunt ale lui sau nu? Ceea ce vede este real sau este o percepţie care i-a fost indusă de cineva?   Fiecare mişcare  este programată şi oricât s-ar lupta să evadeze din acest sistem ascuns şi invizibil nu poate? Această experienţă sufletească şi spirituală  l-a pus în faţa unor fenomene singulare, care oricât de  inaccesibile par, nu poate să le ignore. Fenomenele ciudate, stranii care i s-au întâmplat de-a lungul vieţii nu le-a povestit nimănui.Era conştient că aceste lucruri nu sunt prezente în viaţa omului obişnuit.  În urma acestor întâmplări, conştiinţa trece printr-un proces puternic de transformare. Uneori se simte ca nebunul din peştera lui Platon. Se simte ancorat în altă existenţă şi are altă viziune asupra vieţii. În el s-a născut un alt eu. Acest nou eu are dorinţe de sondare a adâncimilor abisale din sufletul omenesc, vrea să cunoască şi încearcă să se depăşească. Acum e capabil de fapte, de acţiuni la care înainte nici măcar nu se gândea. Gândul lui devine tot mai lucid şi voinţa cognitivă tot mai mare.  Este înzestrat de natură cu o hipersensibilitate foarte mare.Din acest motiv iubeşte singurătatea. Se retrage din lume şi se revarsă în golul metafizic. În el există  o mare sete de cunoaştere, o mare răbdare  pentru urcarea treptelor cosmice şi cucerirea  transcedenţei.
………………………….
Era o zi frumoasă de vară, simţea parfumul florilor şi adierea blândă a vântului. O preoteasă frumoasă din Grecia antică mergea prin iarba verde a câmpului cu paşi mărunţi spre templu unde slujea. Avea părul ridicat la spate, prins cu o agrafă sferică din argint. Pe fiecare braţ avea câte trei brăţări cu simboluri solare, iar rochia lungă şi albă era strânsă în jurul taliei cu un brâu care avea aceleaşi simboluri ca şi brăţările. Când a ajuns la treptele templului o sfera de culoare galbenă  a venit aproape de ea şi i-a vorbit cu o voce ca a tunetului: "Vreau să-mi dai o jertfă din sângele tău". Ea a urcat treptele templului până la jumătate, a luat în mână un pumnal şi a sacrificat un viţel aproape rotund. Privind sângele care se scurgea pe acele trepte întreabă sfera: "E bine?"
I-a răspuns :"Da" şi a dispărut. Începe să urce treptele acelui templu care era încadrat de două coloane albe care străluceau în lumina soarelui.
Realizează că acesta a fost un vis şi vrea să deschidă ochii, când o lumină albă strălucitoare îl orbeşte. Închide ochii un timp, după care iar îi deschide şi are o senzaţie ciudată că cineva misterios din altă lume, din alt timp a fost la el în cameră. Gândul  îl poartă prin labirintul trecutului şi printr-o nebuloasă vede acele culte orgiastice cu preotese stranii, cu ritualuri ce aveau loc în peşteri, cu divinităţi feminine ale vegetaţiei. Îşi aminteşte de iniţierile în Misterele din Eleusis.
Eleusis a fost centrul religiozităţii păgâne. Prin mintea sa se perindă toţi zeii din Olimp şi îşi aminteşte că în afară de credinţa în zei mai era în acele timpuri şi credinţa în ursită.
Clarviziunea, telepatia, hipnoza, transa şi alte fenomene parapsihologice şi metapshice erau cunoscute în acea perioadă. La serbările în cinstea lui Dionisos, după ritualurile ceremoniale menite să obţină din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri cu cântece şi dansuri. În cadrul acestor serbari, în cinstea lui Dionisos sau Apollo au debutat Eschil, Sofocle, Euripide cu minunatele lor tragedii.În artă domnea Fidias, iar regele comediei era Aristofan. Pindar, "prinţul poetilor greci " spunea:
"Dacă în vorbă cu rost păstrezi o masură
Şi în puţine cuvinte închegi gânduri multe,
Vei fi mai puţin urmărit de-a lumii bârfeală,căci scârba
Dezgustătoare toceşte nădejdile repezi".
Iliada şi Odiseea lui Homer echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”. Filozoful Democrit spunea că la baza lumii se află atomii, particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate, eterne, în continuă mişcare şi din combinarea lor iau naştere toate lucrurile care alcătuiesc universul.Tot el formulează teza lumilor infinite şi spunea că nimic nu se întâmplă din întâmplare, ci totul dintr-un temei şi acesta cu necesitate. Sufletul este alcătuit din atomi fini, netezi, asemeni cu cei ai focului. Democrit spunea că „fericirea şi nefericirea se află în sufletul tău.El numeşte fericirea, „bună dispoziţie”, „omenie”, „echilibru” şi „linişte sufletească”. Cine iubeşte bunurile sufleteşti, iubeşte divinul şi ceea ce este durabil, iar cine iubeşte bunurile materiale iubeşte ceea ce este efemer şi ceea ce este lipsit de valoare. Echilibru sufletesc este stricat de pofte şi de dorinţe, iar răul îşi are originea în lipsa de înţelepciune a omului. Măsura, cumpătarea şi înţelepciunea duc la fericire.  Heraclit din Efes consideră că elementul fundamental din care derivă toate celelalte este focul, la fel cum era aerul la Anaximene, apeironul la Anaximandru, şi apa la Thales. El spunea că stabilitatea este iluzorie şi schimbarea este un lucru real. ”Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”. În „Despre natura” afirmă că totul în univers şi societate se supune unei ordini necesare, numite logos. Pitagora spune că” totul este număr” şi el este esenţa tuturor lucrurilor, este forma şi legea lumii sensibile, este principiul lumii.Credea că sufletul este pur şi nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormânt.Tot el vorbeşte şi de muzica sferelor.Universul, în concepţia lui, este un sistem ordonat şi armonios de numere şi raporturi numerice, iar numărul zece este un număr perfect. Sofişti precum Protagoras, Gorgias puneau omul în centrul reflecţiei filozofice, în locul zeilor. Socrate s-a străduit să predice îndoiala creatoare, să condamne superstiţiile, incultura, viciile oamenilor, să fundamenteze o metodă de gândire ratională şi o etică în spiritul ideii că fericirea omului constă în virtutea luminată de raţiune. Înţelepţii greci considerau că oamenii îşi pot găsi pacea inimii dacă se cunosc pe sine însăşi, dacă evită excesele şi au încredere în sine. În Grecia acelor timpuri a avut loc un adevărat sincretism religios, o amestecătura de doctrine cu mitologii asiatice, africane, cu culte de tip orfic. S-au unit toate extremele şi s-au întrepătruns toate miturile pentru ca să se nască  învăţături şi ritualuri gnostice. Platon  spunea ca esenţa adevărată a lucrurilor nu este dată de realitatea materială, ci de lumea "prototipurilor eterne", ideale, absolute, de lumea "ideilor" sau "formelor inteligibile". Formele sensibile din lumea materială nu sunt decât copii, umbre ale acestor idei. Cel care a contemplat înainte de a se naşte Ideea Frumosului şi-o reaminteşte când se află în prezenţa fiinţelor frumoase.
 Sufletul lui s-a emoţionat în profunzimile sale cel mai intime, când a citit în Dialogurile lui Platon cum înţeleapta preoteasă din Mantineea, Diotima îl învaţă pe Socrate ce este cu adevărat iubirea.
"Aceasta e adevărata cale a iubirii pe care o străbatem singuri sau călăuziti, pornind de la frumuseţile obişnuite, ale lumii noastre vremelnice, înălţându-ne neîncetat către acea frumuseţe minunată, eternă, trecând treaptă cu treaptă de la frumuseţea trupurilor la frumusetea faptelor, apoi de la faptele frumoase la frumuseţea ştiintelor, iar de la acestea din urmă ajungem la stiinţa despre frumuseţea absolută,cunoscând în sfârşit frumosul în sine.
Dacă vreodată viaţa merită a fi traită, dragă Socrate, este în clipa în care omul contemplă frumuseţea în sine. Dacă o vei vedea cândva,  îţi vei da seama că este mai presus decât toate lucrurile pe care le preţuieşti acum....Închipuie-ţi Socrate, cât de fericit ar fi un om,dacă ar putea vedea frumosul absolut, simplu, neamestecat, pur şi i-ar fi îngăduit să contemple-în locul unei frumuseţi pângărite de cărnuri, culori şi nenumărate nimicuri trecătoare-însăşi frumuseţea absolută, în unica ei înfăţişare. Crezi că ar fi o viaţă obişnuită aceea hărăzită unui om, care înălţându-şi privirea spre ea, ar contempla-o cu mintea şi ar fi împreună cu ea în cugetul său? Nu crezi că privind frumosul astfel, cu ochii minţii , va da naştere nu unor asemănări cu virtutea, ci unor virtuţi adevărate, pentru că a cunoscut adevarul!"(Platon)
Diotima spune că în iubire omul are de parcurs mai multe trepte.Clasifică iubirea pe patru nivele ierarhice.
Treapta cea mai de jos este iubirea pentru frumusetea fizică.
A doua treaptă este iubirea pentru frumuseţea morală.
A treia treaptă este iubirea pentru frumuseţea cunoştinţelor. Socrate se situa pe această treaptă, ştia ce înseamnă iubirea pentru Idei.
Iar ultima treaptă,cea mai desăvârşită este iubirea pentru frumosul absolut, pentru Dumnezeu, care face ca lucrurile să fie frumoase şi fără de care nu ar fi posibil ca ceva să fie frumos.
Se întreabă, se analizează şi conştientizează pe ce treaptă a iubirii a ajuns.
Al său gând bate la porţile neoplatonismului lui Plotin care era un adevărat geniu mistic. Plotin integrează filozofia lui Platon în semnificaţii metafizice mai vaste. El recunoaşte Unicul ca principiu şi supraexistenţa divină. Menirea omului este să caute drumul înapoi spre Unic. Starea mistică de unire a omului cu Dumnezeu se face prin urcarea treptată a omului din lumea materială în lumea ideilor. Dacă în miturile asiatice omul era pus pe picior de egalitate cu Dumnezeu, la Plotin omul este o copie alterată, care tinde spre o unire cu Dumnezeu.
Această unire are loc printr-un proces cognitiv şi volitiv al omului şi mai ales prin extaz.
..............................................
Era îmbrăcat ca în secolul al cinsprezecelea şi mergea pe o straduţă îngustă, pavată cu pietre de râu. De o parte şi de alta a străzii erau case vechi, în stil mediteraneean. A  ajuns în faţa unei cladiri impunătoare care era străjuită de un zid înalt şi gros de piatră. A bătut în porţile uriaşe care erau înconjurate de arcade. Poarta s-a deschis şi a apărut Ea. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă. Părul castaniu, lung şi vag ondulat i se revărsa pe umerii goi. Ochii căprui străluceau de fericire când l-a zărit. S-a bucurat nespus când a văzut-o. I-a luat mâna într-a lui şi au plecat împreună. Mersul lor semăna mai mult ca o plutire prin eter. Au ajuns la un râu şi s-au urcat într-o gondolă veneţiană. S-au îmbrăţişat şi s-au privit în tăcere. Se trezeşte din vis şi se întreabă cine este persoana de care el era atât de îndragostit?
Nu ştie. Acel chip nu l-a  mai văzut niciodată. Să existe reîncarnare? Să fii trăit în India, Grecia şi Italia pe unde l-au purtat visele sale?
O, nu! El nu crede în reîncarnare.....dar a fost un vis care i-a plăcut.
Se gândeşte la Italia, cunoscută pentru arta şi cultura sa, la religia romană arhaică, care s-a întemeiat pe o mitologie puternic înrăurită de mitologia greacă. Străvechea triadă Jupiter-Mars-Quirinus a fost înlocuită de alte zeităţii. Cultul lor consta în sacrificii de animale şi în ofrande. În templele lor aveau vestale care erau alese de la vârsta de 6 -10 ani pe o perioada de 30 de ani. Sarcina lor era de a păzi focul sacru, iar dacă îşi pierdeau virginitatea erau zidite de vii. Şi în literatură italienii au fost influenţaţi de greci. In literatură veche se remarcă:Livius Andronicus, Naeviu, Ennius.  Lucilius a scris peste 30 de cărti de satire  şi spunea despre virtute: „Virtutea înseamnă să ştii ce este drept, folositor, cinstit şi ce este nedrept, nefolositor, necinstit.”
Dramaturgi din acea perioada:Plaut, Terentiu şi mai ales Seneca i-a influenţat mai tarziu pe Shakespeare, Calderon, Corneille si Racine.
Poemul „Despre natura lucrurilor” scris de Lucreţiu a avut o mare glorie de-a lungul veacurilor. Cicero era oratorul şi filozoful epocii sale. Pline de frumuseţe şi străbătute de un profund sentiment religios sunt operele lui Vergiliu.
Poezia a fost dusă pe culmi de: Horaţiu, Tibul, Propertiu şi Ovidiu. Propertiu ca poet al iubirii spunea că iubirea este sensul suprem al vieţii, e singurul lucru care merită preţuit, este singurul mijloc care îi poate face pe oameni mai buni.
Dante Alighieri în Banchetul se declară în continuă căutare a înţelepciunii, a adevărului, a virtuţilor morale, ale ştiinţei.
 Scopul călătoriei geniului lui Dante în Divina Comedie este reedificarea sa spirituală, perfecţionarea sa morală. Desăvârşirea totală a personalităţii se realizează doar prin contemplarea luminii credinţei şi graţiei divine spune Dante.
„Patria sufletului este cerul ...Răul sau păcatul stau în materie, în plăcerea senzuală. Binele e în spirit, iar binele suprem este Dumnezeu, spiritul pur.....
Lumea cealaltă este figurarea lumii morale. Infernul e imaginea răului sau a viciului. Paradisul e imaginea binelui sau a virtutii; Purgatoriul-trecerea de la o stare la alta prin mijlocirea căinţei şi a pocăinţei. Lumea cealaltă este de aceea existenţa în simbol a stărilor diferite în care se găseşte omul în viaţa aceasta....Atigerea sfinţeniei constă în contemplaţie;Obiectul contemplaţiei este Dumnezeu; beatitudinea este viziunea lui Dumnezeu.”(De Sanctis)
Reprezentanţi ai Renaşterii italiene ca : Petrarca, Boccaccio, Machiavelli sunt nemuritori.
Michelangelo este unul din cei mai importanti artişti ai Renaşterii italiene. Geniul său universal e oglindit în pictura, scluptură, desen, arhitectură şi literatură.
În pictură Italia a dat adevărate mituri:Giotto, Tizian, Raffaell, Botticelli,Giorgio Vasari....Dar cel care a încarnat spiritul universalist al Renaşterii a fost Leonardo da Vinci.
Cunoaşterea adevărată a lumii trebuie să izvorască din perceperea lucrurilor prin simţuri şi nu din idei preconcepute despre o anumită ordine a naturii spune Giordano Bruno teolog şi filozof care avea o concepţie panteistă asupra lumii şi care a luat apărare teoriei copernicane, adăugându-i propriile sale teze despre infinitatea universului si multitudinea lumilor. Din nefericire a fost ars pe rug .
Galileo Galilei este figura centrală care se reliefează ca un gigant la sfârşitul Renaşterii. A fost numit „parintele astronomiei”, printele fizicii moderne”. Era un spirit rational, logic care căuta adevarul în toate părţile şi cu toate mijloacele.
Imagini din vis îl urmăresc. Să fii trăit el în Italia în perioada Renaşterii?
Are un sentiment ciudat. Mai bine nu se mai gândeşte la fantasmele nopţii, fiindcă simte cum tendinţele obscure ale inconstientului încep să bată la uşa conştientului. Sta pe terasa casei şi urmărea cu privirea noua iubită, încercând să uite visul.
_Iar eşti tristă!
_Se întâmplă să mai am şi astfel de momente. Ca de obicei ochiului tău de vultur nu-i scapă nimic. Încercam să scriu nişte versuri.
_Sigur sunt triste.
_De unde ştii?
_Te cunosc. Îţi simt tristeţea inimii. Ce se întâmplă cu tine?
_Nici eu nu ştiu. Am căutat o viaţă întreagă nişte răspunsuri, dar nu le-am găsit. Cred că încep să devin  agnostică  şi simt cum sunt cuprinsă de un pesimism mult mai mare decât cel schopenhauerian. Când venim în lumea asta venim singuri, când traim suntem singuri, când plecăm de aici tot singuri, chiar dacă în jurul nostru roiesc o mulţime de oameni. Atunci când sufletu-mi tânjeşte după absolut şi nu pot să înţeleg secretul, esenţa, ceea ce e ascuns, ajung pe culmile disperării. În mine există germenele unui grăunte de nebunie interioară şi o pasiune absurdă pentru ceva ce nu poate fi definit, explicat,  înţeles.Mă simt ca o minge pe care destinul o aruncă unde vrea şi îmi induce stări când dionisiace, când apolinice.
_Priveşte la comedia umană din jurul tău şi  uită de gândurile tale!
_Nu mă interesează jocul lumii. De ceva timp lumea mă lasă rece. Curiozitatea mea a murit, nu mai vreau să ştiu nimic. Mai bine privesc florile de mucegai ale trecutului.
_Trecutul creează întotdeauna probleme. Nu-l lăsa să te influenţeze. Aruncă-l la groapa de gunoi, fiindcă din cauza lui poţi  rata prezentul.
_Mă întreb unde am greşit?
_Nici măcar nu contează dacă ai greşit sau cât ai greşit. Greşelile te fac să fii uman. Important este să nu repeţi greşeala. E bine să ajuţi pe alţii, dar să nu uiţi să ai grijă şi de tine. Raţiunea nu este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul. Viaţa trebuie s-o trăim în conformitate cu legile divine, să înlăturăm marile pasiuni care  ne fac rău, iar scopul vieţii să fie obţinerea fericirii prin virtuţi.
_Credeam că eşti adeptul hedonismului barbar şi când colo tu eşti un adevărat stoic.
_Înţelepciunea aduce fericirea.
_Omul nu poate cunoaşte totul, cunoaşterea noastră ca fiinţe umane este limitată, dar sunt de acord cu sofişti atunci când spun că scopul vieţii e obţinerea înţelepciunii. Atunci când cauţi o viaţă întreagă şi nu o gaseşti te apucă disperarea.
-Cred că te înţeleg, şi eu am astfel de momente. Pendulez între hedonism şi o disperare nebună, fără consolare.
_O, parcă ai fi Kierkegaard!
_Singura asemănare cu el este că mi-am sacrificat şi eu primul amor, în rest ...
_Există braţe care se întind spre noi, dar de multe ori refuzăm îmbrăţişarea lor. Ştii, aş vrea să mă bucur de o clipă de singurătate , să fiu doar eu cu mine, să meditez asupra vieţii mele.
_Draga mea, e bine să meditezi. Încearcă să fii tu însuti, fără nicio mască. Fii aşa cum eşti: simplă, naturală . Aruncă toate măştile şi fii doar tu! Să acţionezi doar din dragoste, cu bucurie şi să-ţi asumi mereu responsabilitatea pentru faptele tale. Viaţa este scurtă.Priveste! Nisipul din clepsidră curge neîncetat...Timpul se apropie, nu mai este mult. Iubeşte profund dar fără a te ataşa, a te implica.Să rămâi mereu concentrată asupra fiinţei tale şi să nu te laşi distrasă şi perturbată de nimeni şi de nimic.
_Ce sfaturi îmi dai!Mulţumesc !
_Dacă îţi vei face griji şi vei lăsa să te bântuie fantomele trecutului, dacă vei permite tristeţii şi gândurilor negre să te cuprindă, atunci, ele te vor roade continuu, neîncetat, ca un vierme neadormit, până când te vor secătui de energie şi te vei îmbolnăvi.
Renunţă la orice grija! Traieşte cu încredere puternică, profundă în Dumnezeu.
Să crezi mereu în bine, în frumos, în Iisus, în Dumnezeu !
_Da,"Este important ca în viaţa mea să mă apropii tot mai mult de acest mare mister, Iisus din Nazaret, pentru a mă găsi pe mine însumi şi a mă putea înţelege pe mine însumi."( Kierkegaard )
....................................................................................
A doua zi.
Se afla într-un tunel, un culoar subteran umed şi întunecos. Înaintea lui erau trei persoane care luminau drumul.Toţi patru sperau să găsească o intrare secretă în piramidă. Nu-i place întunericul şi aerul acela  îl îneacă. Au ajuns la capatul culoarului unde era construit un zid din blocuri uriaşe de piatră. La un metru de sol pe acel zid era o rozetă de mărimea unei palme, în care erau încrustrate niste inscripţii hieroglifice. Le-a zis că rozeta e cheia de a trece, de a pătrunde dincolo. Ei au râs şi i-au spus:”Nu vezi că nu se mişcă, practic este scluptată în blocul de piatră. Noi plecăm, ne-am săturat de cautări “. Toţi trei au plecat, iar el a rămas singur privind acel zid. Ceva îl ţinea pe loc.O voce interioară îi spunea că rozeta e cheia. Luminează cu atenţie zidul, cercetează centimetru cu centimetru. În colţul din stânga, foarte aproape de sol observă numerele:1,2,3,5,8.13.....Ciudat! Acesta este şirul lui Fibonacci. Se simte obosit, ar vrea să doarmă şi a pierdut  noţiunea timpului. La un moment dat se enervează şi loveşte puternic cu piciorul rozeta. Rozeta din piatră cade jos, iar în zid era altă rozetă dintr-un material ciudat care avea alte hieroglife. O învârteşte şi relizează că era alcatuită din opt triunghiuri care se mişcau independent fiecare.Încearcă să le combine pe diagonală două câte două. Într-un final îi apare steaua lui David care avea în interiorul ei o sferă cu cifru. Gândindu-se la şirul lui Fibonacci face tot felul de combinaţii, dar nimic. Formează numărul de aur,dar totul în zadar. Când disperarea îl cuprinde îi vin în minte imaginile dintr-un vis, în care cineva i-a înşirat nişte numere şi i-a spus să nu le uite că aceste numere sunt codul lui de acces. Formează numerele din acel vis:1,18,26,99 şi spre fericirea lui aude un clic puternic. Blocurile de piatră se mişcă şi o lumină puternică îl orbeşte.
Se trezeşte şi spune cu voce tare: “Bine că s-a terminat!”
_Dragul meu, ce ai visat?
_Am visat că eram în Egipt.
_Tu iubeşti Egiptul, de asta cred că ai visat. Ţara Nilului a contribuit cel mai mult la dezvoltarea civilizaţiei celorlalte popoare vechi mediteraneene. Întelepţii greci îi recunoşteau pe egipteni ca dascali ai lor. Cu douazeci de secole înaintea lui Socrate, Confucius sau Buda egiptenii dezbăteau probleme de filozofie morală. Un exemplu sunt Învăţăturile lui Ptah_hotep care spun: “Pazeşte-te de lăcomie”, “Nu-ţi însuşi bunul aproapelui”.............
_Mie mi-a plăcut mult imnurile egiptene adresate zeului Soarelui, Imnul Nilului sau Imn al lui Eknaton, sunt remarcabile.
_Interesante sunt şi Cartea morţilor, Textele sarcofagelor şi Textele piramidelor.
_Interesantă a fost religia lor cu sute sau chiar mii de zei.
_Viaţa de apoi era elementul central al religiei egiptene. Religia egipteană privea moartea ca un moment firesc de trecere spre un altfel de viaţă pregătindu-se din timpul vieţii pentru marea trecere. Printre cultele sacre se află şi cultul zeiţei Hathor - femeia cu cap de vacă, al zeului Anubis - bărbatul cu cap de şacal, Sobec zeul apelor - om cu cap de crocodil, cultul lui Horus - omul cu cap de erete ...............Învăţătura lor era transpusă în simboluri vii. Zeiţa Hathor, femeia cu cap de vacă, este simbolul principiului minţii liniştite, calme, patrunsă de compasiune şi grija faţă de toate fiinţele. Zeul cu cap de maimuţă exprimă simbolul minţii umane obişnuite, necontrolate. Cei care nu cunosc simbolurile nu pot înţelege cu adevărat religia Egipteană. În toate templele de mistere egiptene neofiţii aleşi erau mai întâi iniţiaţi în simboluri numerologice, antropice, zoomorfe ...
Animalele care îi reprezentau pe zei deveneau şi ele divine, într-un anume fel. De aceea erau şi acestea venerate, mumificate şi îngropate în cimitirele pentru animale, cu tot ceremonialul.
Apis reprezintă unul dintre numeroasele animale venerate in Egiptul Antic. Apis este taurul sacru al egiptenilor. Era zeul forţei, al fecundităţii şi apare sub forma unui taur căruia i se acordă onoruri divine.
Şi pisicile erau considerate animale sacre de către egipteni. Zeiţa cu cap de pisică a egiptenilor era Bastet. Mai era supranumită şi „ochiul lui Ra”, fiind considerată zeiţa muncii, a bucuriei, stăpâna căminului şi protectoarea naşterilor, dar şi zeiţa ocultului.
_Egiptenii antici venerau o mulţime de zeităţi, însă a fost o perioadă în timpul Egiptului antic în care întreaga religie a fost reformată într-un mod radical. Reformatorul a fost Akhnaton care a introdus o religie monoteistă în locul venerării tuturor zeilor de până atunci. Într-o perioadă în care omenirea era de religie politeistă, Aton este primul zeu din istoria omenirii căruia i se închină toata lumea. El a fost un zeu unic suprem prin excelenţă. Este reprezentat sub forma soarelui, însă nu a soarelui la care egiptenii se închinau pana atunci.
_Da, la egipteni soarele devine zeul iubirii, al binefacerii, al fertilităţii şi al păcii. Bunătatea zeului se extinde asupra tuturor popoarelor şi în faţa Soarelui toţi oamenii sunt egali.
Mitologia egipteană a conceput o teorie complexă a componenţei fiinţelor . Există trei elemente care le compun: „akh”, „ka” şi „ba”. Akh-ul este forţa divină, spiritul lui Ra, expresia deplină a luminii. Ka este născut din rasuflarea Creatorului şi reprezintă caracterul, personalitatea, chiar un alter-ego al acestuia. Ka este un fel de rezervor al forţelor vitale care nu dispare în momentul morţii, având o indepedenţă de trup. Ka ar fi spiritul omului, Ba semnifică energia deplasării, o forţă invizibila, independentă ce trăieşte în corp şi poate călători în alte lumi. Ba ar fi sufletul.
_Interesantă mi se pare în acele timpuri arta egipteană. Artistul egiptean acordă culorilor o semnificaţie aparte. Roşul era o culoare negativă şi era culoarea zeului Seth, zeul răului, al morţii, al dezordinii. Verde era culoarea bucuriei, a tinereţii şi era a zeului Osiris –zeu reînvierii, nemuririi. Negru avea o semnificaţie pozitivă, fiind culoarea pământului fertil al Nilului. Albastru era culoarea cerului, a zeului Amon. Galbenul era culoarea care simboliza nemurirea, iar albul era simbolul purităţii.
-E ştiut că toţi marii filozofi greci au călătorit în Egipt, inclusiv Pitagora.
_Pe mine m-a uimit ce a spus mediumul Edgar Cayse despre Egipt. El spune că Egiptul avea un rege Raai când din Carpaţi a venit un trib sub conducerea unui profet şi mare preot Ra-ta alături de regele lor Arart.Ei au invadat şi colonizat Egiptul. Regele Raai a plecat de bunăvoie şi invadatorii au luat conducerea Egiptului. Marele preot din Carpaţi a ales Egiptul fiindcă ştia că acela e ” centrul activ al Fortelor Naturii, ca şi al forţelor spirituale”, ”centrul magnetic şi vibratoriu al radiaţiei pământului”. În acea perioadă Egiptul era vizitat de atlanţi care aduceau cu ei indivizi,entităţi care funcţionau ca automate şi erau considerate lucruri. Tot ei au adus o puternică tehnologie şi terapii sofisticate. Egiptenii cunoşteau tehnici de reîntinerire prin medicina energetică. Era cunoscută fitoterapia, aromoterapia şi meloterapia. Marea piramida ar fi fost construită de acel preot din Carpaţi dupa indicaţiile lui Hermes (Toth) şi avea ca sop “iniţierile”, un fel de “laborator secret unde avea loc alchimia sufletelor şi corpurilor”. Sfinxul numit şi Misterul Vârstelor, Păzitorul, Santinela, a fost construit tot de Ra-ta şi regele Araaraat şi păzeşte o comoară care încă nu a fost descoperită : ”arhivele atlante depuse într-o misterioasă sală a Arhivelor”.Tot Cayse spune că religia Egiptului preistoric era o religie monoteistă-religia Legii lui Unu şi se baza pe acele “principii de bază care au fost date de Cel care a spus : Fericiţi cei blanzi că ei vor moşteni pământul”.
_Crezi că este adevărat ce a spus Edgar Cayse?
_Orice este posibil. Adevărul trebuie căutat în tot şi în toate, fără idei preconcepute. Dar îmi place ideea, fiindcă asta ar însemna că primul centru spiritual al lumii nu a fost Tibetul, Egiptul, Germania, Meca ....ci Carpaţii.
_Pâna o să descoperi adevarul, nu vrei să plutim împreună printre nori?
_Îmi aduci aminte de poemul Norul vestitor al poetului indian Kalidasa.
_Te rog! Să nu începi acum cu India....Mai bine să ne amintim de Cântecul harpistului egiptean: “Bucură-te de ziua de azi......” Hai, vino în braţele mele şi uită de Egipt, India, Grecia....
_Kierkegaard spunea ca Dumnezeu poate face din orice păcătos un sfânt.
-Să ştii că şi eu cred la fel.
_Sfinţii se izolează în peşteri, fiind scârbiţi de goliciunea, falsitatea şi prefăcătoria acestei lumi. La un moment dat un mesager al Domnului le spune: ”Vorbeşte oamenilor despre Dumnezeu”. Săracul om se simte atât de mic, de neînsemnat. Cum să vorbească el despre Dumnezeu? Îşi zice :”De ce, Doamne, eu? Sunt neştiutor de carte, de ce nu ai ales un învăţat, un teolog, un filozof? Mă pui pe mine care nu ştiu mai nimic. Doamne, de ce?” Raspunsul vine singur: ”fiindcă ţie am vrut să mă descopăr, pentru că tu mă iubesti cel mai mult”. Acel pustinc începe munca sa de apostolat. Oamenii îl cred nebun când îl văd şi-l aud cum predică. După mult timp înţeleg, de cele mai multe ori, când acel om a murit, că pe lângă ei a trecul omul lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu şi-au făcut niciodată secte, organizaţii. Ei au fost mereu singuri, smeriţi. Nu au vrut să domine sau să conducă, au fost doar mesageri ai cuvântului Domnului. Dacă sfinţii nu au vrut să domine, să conducă, în schimb, liderii diferitelor secte, grupuri, asta vor, şi culmea, fac totul în numele Domnului. Doctrina multor secte din etapa actuală e un fel de filozofie religioasă aplicată ce l-ar ajuta chipurile pe om să intre în contact cu divinitatea prin dezvoltarea calităţilor pshi. Dar nu-i învaţă pe adepţi gratis,ci le percepe o taxă pentru aşa zisă îndrumare spirituală. În doctrinele lor găsim un liberalism teologic, o amestecătura de dogme, de concepţii hinduiste, budiste, cu doctrine ezoterice şi gnostice. Unele secte spun că cheia magică a păcii interioare şi a fericirii este cunoaşterea. Esenţialul în religia lor este metoda de a obţine cunoaşterea, prin iniţierea adepţilor de catre gurul lor şi aplicarea diverselor metode de meditaţie. Aceşti lideri religioşi au un magnetism extraordinar, exercită o atracţie fantastică asupra celor din jur. Ei se cred superiori, supraoameni şi reuşesc să-i facă pe adepţi să-i divinezeze ca pe Dumnezeu. Aşa că ai grijă să nu te ademenească şi pe tine, cine ştie ce guru, fiindcă lumea e plină de ei şi de noile lor dogme foarte atrăgătoare, mai ales că trăim într-o epocă tulbure, propice dezvoltării şi manifestării demonicului.
_Totuşi, Goethe privea altfel demonicul.
_Da, mistica lui Goethe e foarte la modă în etapa actuală şi unele secte se folosesc din plin de ea. Am văzut chiar pe un idivid care spunea că este specialist în demonie şi susţinea sus şi tare că demonul nu este ceva rău. Mă întreb dacă acel specialist a simţit vreodată forţa şi energia demonică? Sunt convins că nu.
_Goethe îi dă o conotaţie pozitivă demonicului.
În convorbirile  cu secretarul său Eckerman spunea :”demonicul este o taină a vieţii şi a lumii, .....demonicul îşi caută personalităţi de mare format,.....cu cât e mai superior cu atât omul stă sub influenţa demonilor,......demonicul e ceva ce nu se poate istovi cu intelectul şi cu raţiunea,...în firea mea nu e, dar îi sunt supus”. Când Eckerman îl întreabă:”nu are şi Mefistofel trăsături demonice?” Goethe răspunde: “Nu, Mefistofel e o fiinţă mult prea negativă.”
Vedea în orice creaţie manifestarea unei puteri irezistibile, invizibile care lucrează în oameni, iar când creaţia omului este de dimensiuni copleşitoare, izvorul lor e “demonicul”. Tot el da exemple de oameni demonici: Napoleon, Mozart, Raffael, Shakespeare, Byron.
_Blaga spunea:’’demonicul este o putere căreia nu-i rezistă nici individul în care izbucneşte, nici mulţimea docilă care-l înconjoară pe acesta.”
_Goethe zicea că atunci când demonicul se manifestă într-un individ, în toată plenitudinea sa, acesta e în stare să se ia la luptă cu toti oamenii şi cu toate elementele firii.
Demonicul e ieşirea din sine a divinităţii, o evadare a acesteia din ordinea logică şi morală ce şi-a impus-o, de aici puterea irezistibilă ce-l caracterizează, de aici latura pozitivă a manifestărilor sale, care diferă de cele negative ale drăcescului Mefistofel(Blaga)
-Mistica lui Goethe este foarte întortocheată şi alunecoasă. Într-adevăr, de-a lungul vremii au fost oameni de mare format ca: Socrate, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Goethe...Nu pot să contest creaţiile lor, chiar încep să cred că prin ei a lucrat o forţă creatoare care depaşeşte limitele umane, dar în acelasi timp  e şi distructivă.
_ Tillich zicea că demonicul este o putere creatoare şi distrugătoare în acelaşi timp, că satanicul e distrugător iar geniul e numai creator. El spunea că inconştientul devine demonic atunci când se manifestă cu o tărie copleşitoare, subjugâd constiinţa, manifestând “voinţa de putere”(Nietzsche) şi plăcerile lui Eros “libido sexual”(Freud). Tot el ne vorbeşte de crima sfântă caracteristică tuturor demonilor.
_Un alt gânditor care a tratat demonicul a fost Hartmann. După el demonicul e o putere divină care creează dincolo de toate contradicţiile, dincolo de bine şi de rău, ”demonicul ar fi o paradoxie întrupată”. Esenţa demonismului ar fi exacerbarea sentimentelor de ură şi iubire. Hartmann merge până acolo încât spune că Iisus era stăpânit de o”demonie a iubirii”.
La Socrate demonicul este un glas ascuns care te reţine de la un pas greşit.
_Iar Blaga a zis că ”demonicul e dincolo de orice măsură, dincolo de raţiune, adică un ce disproporţionat, iraţional şi într-un anume sens insondabil.”
_Cred că există un daymon al creaţiei, care inspiră, îţi dă forţă, putere de munca, dar eu nu l-aş numi demon , ci un înger al creaţiei.
_La ce te uiţi ?
_La „Şarpele Fantastic”.
_Ce este?
_O scluptură care a fost descoperită  la Constanţa. _Pare o scluptura modernă.
_ Este foarte veche , "groapa care adăpostea sculpturile fusese săpată înainte de construirea zidului antic care o taie într-o parte si care datează din secolul V-VI. E sigur că statuile au fost îngropate în antichitate." ( autorii descoperirii mai afirmă: "Ne aflăm în faţa unui monument unic căruia nu i-am găsit pînă acum nici o analogie apropiată. Imaginea fantastică nu are nici o asemănare.”
_Figura din anticul Tomis este chiar singulară în lume?
_Aşa se pare. "Şarpele Fantastic" ar fi fost în antichitatea geto-dacă întruchiparea unei zeităţi autohtone unice. Unii identifică figura  cu o imagine a "Şarpelui Glicon".
_Ce este şarpele Glicon?
_ Un fel de oracol.
_Priveşte aceste monede antice!Au înscrise pe ele imaginea Şarpelui Glycon.
-Interesante monedele emise de Ephes.
-În trecut cultul şarpelui a fost foarte răspândit în lume. Simbolul şarpelui apare după unii cercetători chiar din epoca paleolitică, în cultul Marii Zeiţe. Motivul şarpelui apare frecvent. Se spune că este un animal cosmic, fiind alcătuit din materia primordială. Şarpele e prezent în toate mitologiile popoarelor. În tradiţia sumeriană Zeiţa Mamă a pământului era reprezentată printr-un şarpe care se încolaceşte în jurul unui toiag. Acest cult exista şi în Peru. În vedele indiene în Mahabharata şi Ramayana se vorbeşte de Adicesa şarpele primordial, de Ananita –“infinitul nemăsurat “-şarpele universului, de Hydra regele demonilor stăpânul lumii subterane care avea capitala strălucitoare Boghavati “cea bogată în plăceri”. Suveranii acestor demoni aveau reputaţia de a fi foarte puternici şi foarte nobili. În Creta la Knosos este atestată “Zeiţa cu şerpi”, iar la Micene(Peloponez) este semnalată“Zeiţa Mamă” al cărui principal atribut era şarpele. În Mexic şi Guatemala este găsit Cocijo –“şarpele jaguar”. În Egipt era divinizată cobra ca protectoare a faraonilor. Zeiţa Mamă este un simbol al fertilităţii, al bogăţiei şi al pământului. La sumerieni apare cu 1000 de ani înaintea Bibliei mitul “ispitirea Evei” cu şarpele. În sacrificiul taurului, Mithra apare însoţit de un şarpe. În sanctuarul lui Poseidon la Atena s-ar fi aflat lăcaşul şarpelui sacru. Unul din cei mai importanţi zei ai populaţiei maya a fost şarpele cu pene”-Quetzalcoatl. Şarpele cu pene era venerat şi de toltecii din valea Mexicului ale căror bijuterii erau în formă de şarpe. În Yucatan zeul suprem era “şarpele cu pene verzi”-Cucumatz, iar în mitologia babiloniană este menţionat “şarpele mării”……..
_De ce ai căzut pe gânduri?
_ Ma uimeşte că acest cult al şarpelui a fost răspândit pe tot globul, iar şarpele proteja pe cei ce conduceau lumea la vremea respectivă, cobra pe faraon, dragonul pe împăraţii chinezi…….
Şarpelui, Zeiţei Mame i se aduceau jertfe umane, şi nu oricare om , ci pe acela care avea cele mai multe calităţi.
_Cine era  această “Zeiţă Mamă”?
_Încerc să aflu. Seamănă mult cu Lilith din textele evreieşti. Unii autori spun despre ea că ar fi şarpele care a ademenit-o pe Eva. Lilith ar fi fost prima soţie a lui Adam. Legenda spune ca Lilith a fost izgonită din grădina paradisului pentru că l-ar fi invocat pe Dumnezeu, cerând egalitate. În mileniul I d.H femeile se  temeau de Lilith, spirit malefic asociat cu moartea inexplicabilă a sugarilor. Ele scriau pe usi Lilith abi ("Lilith, pleacă!") În literatură, Lilith apare pentru prima oară la Horaţiu, care avertizează asupra pericolului pe care acest “demon” îl reprezintă. Goethe, în  “Faust”, o numeşte pe Lilith prima soţie a lui Adam, de care Faust trebuie să se ferească. Lilith şi-a făcut loc şi în practicile oculte. Apare în “De arte magica” a lui Aleister Crowley. În Wicca, Lilith este asociată cu Zeiţa Supremă, care era mama a tuturor,  zeiţă a sexualităţii, care mai târziu a fost demonizată. Luciferianismul o consideră pe Lilith soţia lui Lucifer, regină a demonilor şi mama  lui Baphomet, cunoscut şi ca “zeul vrăjitoarelor” .
În gnoza maniheiană se spune că primii oameni Adam şi Eva au fost creaţi din împerecherea a doi demoni, iar în bogomilism se crede că lumea materială a fost creata de Satanail.În multe gnoze persistă ideea că oamenii, lumea materială, a fost creată de cel rău şi din această cauză lumea nu este perfectă.
_Nu am auzit de aceste teorii.Chiar sunt curioasă.
-Gnoza lui Valentin zice că prima entitate care s-a desprins de haos este Primul Principiu-Tatăl care s-a unit cu Gândirea (Ennoia) şi au dat naştere la 15 perechi de eoni care formează Pleroma.UItimul dintre eoni a fost Sophia (Înţelepciunea) care a provocat apariţia răului şi a patimilor. Pleroma îl zămisleşte pe Mântuitor care-l creează pe Demiurg, cel ce făureşte lumea materială. După ce săvârşeşte geneza se numeşte pe sine unicul Dumnezeu. Demiurg era înfăţişat de gnostici ca o zeitate cu cap de leu şi corp de şarpe.
În gnoza maniheană se susţine că la început erau două substanţe primordiale lumina şi întunericul. Prinţul Întunericului zăreşte splendoarea Luminii şi doreşte s-o cucerească . Atunci Printul Măreţiei o zămisleşte pe Mama Vieţii care la rândul ei dă naştere Omului Primordial. Acestuia i se dă o armura din 5 straturi de lumină, dar este învins în luptă de catre întuneric. În urma acestei înfrângeri lumina se amestecă cu întunericul, iar materia obţine o parte din sufletul divin. În a doua parte a creaţiei Părintele Măreţiei evocă Spiritul Viu, care coborând în întuneric îl prinde de mână pe Omul Primordial şi îl înalţă în Paradisul Luminilor. Spiritul Viu îi doboară pe demoni şi faureşte din ei bolţile cerului, munţii şi pământul. Apoi crează soarele şi luna. În a treia etapă Părintele Măreţiei decide să recupereze toate particulele luminoase răspândite de Omul Primordial în întuneric. Îl emană pe al Treilea Trimis. Acesta organizează cosmosul ca o fântână de captat particule de lumină. În primele 15 zile aceste particule urcă până la lună care ajunge luna plină.Următoarele 15 zile lumina se mută în soare şi în cele din urmă în Paradisul Luminilor. Dar tot mai rămân particule captive, fiindcă au fost înghiţite de demoni. Atunci Trimisul se arată demonilor masculi ca o fecioară foarte frumoasă iar demonilor femele ca un bărbat superb. Înflăcăraţi de dorinţă demonii îşi răspândesc sămânţa şi odata cu ea şi particulele luminoase. Femelele demon nasc înainte de vreme . Avortonii femelelor demoni sunt aruncati pe pământ. Prinţul Întunericului vrea să recupereze particulele de lumină şi de aceea trimite doi demoni mascul şi femelă pentru a devora toţi avortonii care aveau lumină. După ce şi-au încheiat misiunea cei doi se împerechează, zămislându-i astfel pe Adam şi Eva, primii oameni. Astfel o cantitate mare de lumină ajunge în corpul oamenilor. Oamenii trebuie să tindă spre mântuire, spune doctrina lui Mani, pentru ca acele particule din corpul lor să ajungă în Paradisul Luminilor. În maniheism eliberarea se face prin învăţătura lui Iisus care a coborât din soare pe pământ, în trup aparent omenesc şi a învăţat pe oameni cele „trei peceţi”, adică ferirea de păcate săvârşite cu vorbirea, cu faptele, şi cu plăcerile. Iisus a murit doar în aparenţă şi învăţăturile lui au fost modificate de apostoli.
_Interesantă doctrina maniheistă! Fântâna de captat particule seamănă cu o gaură neagră care absoarbe tot.Acum înţeleg de ce se luptă neîncetat în invizibil îngerii cu demonii pentru sufletul omului.În interiorul omului sunt particule de lumină,o adevarată comoară. Cred că a avut mulţi adepţi.
_Da, a avut.Din Persia până în China şi Europa . Mani profetul sectei ar fi avut două revelaţii. Una la vârsta de 12 ani şi alta la 24 de ani. Unii spun ca a fost jupuit de viu. Trupul i-a fost rupt în bucăţi, capul expus la poarta oraşului iar resturile azvârlite la câini.Împotriva mişcării maniheiste s-a ordonat cea mai sângeroasă represiune. Sfântul Augustin a făcut parte din aceasta sectă o perioadă, după care se converteşte la catolicism şi o combate.
_Bănuiesc că Sfântul Augustin a trăit drama căutarii adevărului.
-A căutat Adevărul în tot şi în toate. O altă doctrină interesantă este şi marcionismul.
Marcionismul consideră că Vechiul Testament şi Noul Testament nu sunt opera aceluiaşi Dumnezeu. Dumnezeul cel Bun s-a descoperit prin Iisus Hristos.Tatăl lui Iisus este un Dumnezeu al iubirii, milei si iertarii, iar cel din Vechiul Testament este un Dumnezeu inferior.
Catharii considerau ca întreg universul vizibil este opera Diavolului şi erau adepţii reîncarnării şi ai ascezei.
Doctrina Cainiţilor spune că Iuda nu a trădat, iar Iisus doar lui i-a transmis un mesaj secret.Dacă Iuda nu-l ajuta, Iisus nu mai putea să-şi ducă planul de mântuire a lumii la capăt. Tot lor li se atribuie şi Evanghelia lui Iuda. Ca de obicei în toate doctrinele gnostice Dumnezeul iudeilor din Vechiul Testament este rău şi nu este şi Dumnezeul creştinilor.............................
_Crezi în aceste teorii?
_Eu mă îndoiesc şi de propria umbră. Sfântul Vasile ce Mare sfătuia călugării să folosească filozofia greacă la fel cum albina foloseşte floarea-„luati numai mierea”. Eu cred că mierea trebuie cautată în orice floare, chiar şi în florile buruienilor sau mărăcinilor.
_Dar sunt şi flori otrăvitoare.
_Tocmai de aceea, pentru că sunt atât de otrăvitoare, trebuiesc să fie cunoscute. Nu crezi?
_Cred că ai dreptate. Dragul meu, ai devenit atât de pasionat de mitologie, de trecutul religios al lumii, încat începi să uiţi şi de mine.
_Orice aş face, nu pot să uit de tine.Hai pe terasă să privim stelele!
_Sunt atât de frumoase!
_Şi ochii tăi au ceva din strălucirea stelelor. Tu de pe ce stea vii?
_Iubire, eu vin de pe Jupiter! Haha,ha ! Dar tu?
_Priveşte! Vezi acea stea micuţă de lângă Sirius ?
_Da. Are o strălucire aparte.
_De acolo vin eu.
_Ce mare este Universul !
_Sunt mai multe Universuri. Universuri în universuri…..
_Ai nişte teorii tare ciudate, „universuri în universuri”. Dacă ai fi trit in evul mediu te-ar fi ars pe rug.
_E cea mai mare prostie să crezi că omul e singur în Univers.
_Crezi în existenţa altor fiinţe.
_Da,ele există. Unele s-ar putea să fie chiar lângă noi. Sunt lumi nenumărate în acest Univers şi în alte universuri.
_Am îngheţat.
_Atunci să mergem în casa si sa ne exploram universurile......
...............................................
Era îmbrăcată în voaluri foarte fine de culoarea curcubeului, dar cel mai mult predomina verdele deschis. Se plimba pe nisipul cald  când cineva i-a dat un şal din acelaşi material cu rochia şi i-a spus să-l pună pe cap s-o protejeze. Cât vedeai cu ochii pustiu. Doar cortul ei sta ca un templu în mijlocul deşertului.Începe să danseze fericită prin nisip unduind şalul prin aer.
_Ce ai visat de zâmbeşti?
_Am visat că dansam în deşertul Gobi.
_Ai văzut Templu şi Oraşul de aur?
_Nu.
_Am văzut doar deşertul .
_Se spune că mongolii ar fi fost influenţaţi de lemurieni.
_Unde a fost Lemuria?
_”Ţara Mu” sau Lemuria ar fi existat cu mult înaintea Atlantidei şi ar fi fost localizată în centrul Pacificului.
_Cred că Lemuria şi Atlantida sunt un mit.
_Totuşi, sunt destui savanţi care consideră aceste mituri o realitate istorică. Despre Atlantida ne vorbesc şi scrierile lui Platon. Eşti sigură că nu erai în Mesopotamia, şi pe acolo e deşert.
_Nu.Întotdeauna ştiu unde sunt.Mi-ar fi plăcut să visez o scenă din prima capodoperă a literaturii universale.
_Pe aceea cu zeiţa Iştar  când se îndrăgosteşte de prea frumosul Ghilgameş şi acesta o refuză.
_Adevărul este că mi-a plăcut Epopeea lui Ghilgameş, isprăvile celor doi prieteni Ghilgameş şi Enkidu.Un poem eroic, al prieteniei , dar şi al neliniştii, al întrebărilor, a căutarii dramatice a vieţii vesnice şi a tainei lumii de dincolo.
-În ţinutul dintre Tigru şi Eufrat a luat naştere prima civilizaţie , acolo se zice că a fost Edenul.
_Greşit, draga mea. Prima civilizaţie a lumii a luat naştere în spaţiul carpato-danubiano-pontic, iar presumerienii au plecat de aici. Despre acest lucru ne vorbesc descoperirile arheologice de la Tărtăria şi din alte părţi . Populaţia pelasgă din zona Carpaţilor migrează până în Norvegia, India şi Sahara. Aceasta populaţie proto-indo-europeană ar fi ajutat la naştera culturilor elină, egipteană, vedică, iudaică ...Originea acestei populaţii este un mister.În Sumer circulă o legendă în care se spune că zeii lor ar fi venit din spaţiu pe această planetă şi aveau nevoie de aur. Au creat oamenii ca să aibă fortă de muncă. Noi am fi un experiment genetic al extratereştrilor.
 -Dacă tu zici că aici s-au descoperit cele mai vechi urme, poate crearea omului a avut loc în Carpaţi, mai ales că munţii noştri au fost bogaţi în aur.
_E posibil orice. Densuşianu a spus că teritoriul României e brăzdat de tuneluri. Poate asta ar explica de ce au fost construite acele tuneluri şi numărul mare al populaţiei pelasge în această zonă.Sunt tuneluri subterane care pleacă din Bucegi şi ajung până în Egipt şi India. Acest lucru mie îmi spune altceva.
_Adică?
_În Egipt, India, Mexic, Irak sunt câte un centru energetic, asta e ştiut de mulţi. Probabil au construit primul şi cel mai puternic centru energetic în Carpaţi, după care au pornit la construirea celorlalte centre.
_Dragul meu, ce cărţi ai mai citit de ................ ?
_Am rasfoit puţin prin una şi am fost uimit de exactitatea datelor. Da, acolo sunt niste mese uriaşe de piatră şi un tablou mare de comandă, iar mijlocul de transpot prin acele tuneluri este un fel de capsulă sferică ce merge pe şine cu o viteză uimitoare. În schimb, nu vorbeşte nimic despre acea energie care e o adevarată spendoare pentru cel ce o vede de aproape. Ai senzaţia că izvorăşte din inima muntelui şi străpunge cerul, iar din spaţiu pare ca o coloană de fum, de ceaţă. Înauntru muntelui este o tehnologie foarte avansată creata de o altă civilizaţie. Oricât ar secreta guvernele lumii unele lucruri şi câte câmpuri de forţă, baraje energetice ar pune în jurul acestor teritorii, totusi, sunt oameni care pot pătrunde acolo.
-Dragul meu, iar te joci?
_Da, îmi place jocul. Mai ales cel periculos.
Când se va descoperi ce este acolo, istoria lumii se va schimba, totul se va schimba.
Ador să mă joc, mai ales că " nebunia" a început......Imaginaţia omului este foarte bogată, putem creea tot felul de scenarii fanteziste şi adevărul să fie foarte simplu, chiar sub ochii noştri, dar să nu-l vedem.
_Dragul meu arzi, acum înţeleg de ce delirezi. Cred ca Lilith te-a atins cu aripile ei negre.
_O,draga mea ! Eu o iubesc pe Lilith şi pe cei asemenea ei. Ce pot să facă? Asta e menirea lor...
Daca îi iubim se fac mai buni şi nu ne mai urăsc si nu ne mai considera nişte animale. Sunt şi ei tot nişte creaturi ale Domnului. Să le arătăm  iubire.
_Dragule, tu chiar ai luat-o razna, dacă ai început să-i iubeşti şi pe demoni.
_Acum înţeleg cine e vinovat de alungarea noastră din rai.
_Cine?
_Stramoaşa ta, Eva. Ne place să dăm vina pe o biată reptilă, care o fi zis şi ea ceva, dar nu i-a vârât mărul pe gât.
_O,dar stramoşul tău Adam de ce a ascultat de Eva.
_Fiindcă o iubea.
_Nu crezi că trebuia să-l iubească mai mult pe Dumnezeu şi să nu-i calce porunca? El s-a lăsat manipulat de femeie. 
_Se pare că manipularea a luat naştere în acelasi timp cu creaţia.Noi avem lipsă un neuron sau este cumva blocat, de ce ne lăsăm atât de uşor manipulaţi de cei din jur.
_Iar tu ai ajuns la concluzia că răul trebuie iubit.
_Draga mea, îmi este o milă teribilă de ei. Cum crezi că se simt sărmanii,ştiind că nimeni nu-i iubeşte? Toata lumea îi blesteamă, îi alungă şi îi urăşte. Iisus a zis:”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.....”
_Chiar şi pe demoni.
_Da, chiar şi pe ei. Iubirea e salvarea noastră, şi poate şi a lor. Singura care poate transforma răul în bine, urâtul în frumos, este doar iubirea. 
Să aplicăm în viaţa noastră Legea Iubirii, să învăţăm să iubim dincolo de bine şi de rău.
Iubirea este şi o armă pentru cel care înţelege. Cum crezi că te poţi apăra cel mai bine de ei?
_Nu înţeleg...
_Trebuie să-ţi faci din iubire un scut de protecţie.Când cineva te urăşte de moarte, tu  ierţi şi emiţi gânduri de iubire.Ura lor se va izbi de zidul tău de iubire şi nu pot să-ţi facă niciun rău.
Să nu uiţi că iubirea e o forţă cosmică “care mişcă sori şi stele” ,care poate să metamorfozeze orice fiinţă, iar sufletul care-l descoperă pe Dumnezeu se cristalizează într-un diamant .
Iubirea şi credinţa  e cheia, e misterul ,este arma noastră salvatoare.
_În orice om este o scânteiuţă de natură divină, dar ea e ascunsă, acoperită, închisă.
- Printr-un efort voliţional o putem ajuta să evadeze, să cucerească transcendenţa .  Grigore Palama ne-a vorbit de posibilitatea cunoasşterii şi a unirii omului cu Dumnezeu.El afirmă ca nu există fiinţă nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Tot el ne spune ca isihaştii care se îndeletniceau cu rugăciunea neîncetată ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-mă pe mine păcătosul !” nu văd Fiinţa lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsă din Fiinţa Lui. Energiile radiază din Dumnezeu şi ele sunt unice,permanente, stabile, indivizibile şi invizibile.
_Sufletul uman este capabil prin autocunoaştere să recupereze distanţa, să refacă legătura pe care a pierdut-o.
_Sufletul care este credincios, îl are ca spijin pe Hristos. Jertfa lui Iisus este un dar divin pentru  oameni, de aceea trebuie să alungăm păcatul şi să topim lipsa de iubire. Mintea noastră  să se conecteze la cer pentru a se lumina şi pentru ca Sfântul Duh să o învăluiască şi să-i descopere lucruri inefabile. Harul, credinţa şi faptele bune mântuiesc şi-l înalţă pe om.
 _Adevarata credinţă este un dar dumnezeiesc .  Credinţa este o lucrare sinergică, adică o lucrare divină şi umană. Prin puterea credinţei cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu ochii, iar “credinţa noastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor , ci în puterea lui Dumnezeu”.
...................................
Zilele, lunile, anii au trecut ca un vis. Acum trăieşte într-o lume exterioară , dar şi într-o lume interioară. Îi place jocul, dar el este doar o treaptă inferioară a eliberării. Sufletul lui tinde spre o eliberare totală, vrea să se smulgă din toropeală, vrea să se trezească, să cunoască adevărul. Conştiinţa începe să se organizeze, porneşte dintr-un haos nediferenţiat în care virtuţile eului şi non-eului se confundă. Pare-se că egoismul a fost lichidat din fiinţa sa.Magia iubirii şi credinţa îi însufleţesc propria lume interioară. Se simte agasat de unii şi iubit de cer. Frumosul îl stimulează. În el există un Dionysos dar şi un Apollo. Are momente când se învăluieşte în frunze de măr şi pluteşte pe un nor diafan cu flori de cireş prinse în păr.Se înalţă din valuri şi e prieten bun cu unda cristalină a izvorului, sporovăieşte cu câte o furnică, iubeşte un fir de iarbă, ascultă povestea unei albinuţe, sărută o floare, îmbrăţisează un copac, mângâie cu privirea aripioarele unui fluturaş, vorbeşte cu muntele înalt care-l cheamă neîncetat. Vibrează împeună cu natura, se contopeşte cu ea şi îi simte graţia ascendentă înflorindu-i vitalitatea. Uneori e o stâncă, alteori un val sau un foc ce arde .Când priveşte o floare de crin alb se proiectează şi se pierde în petala de crin, uitând  tot . E eroul dramei, cel care suferă sau care se bucură de varietatea experienţelor trăite de sufletul său. A încercat să se autocunoască şi a fost în abisurile din fiinţa sa, unde s-a îndrăgostit de mistere.Inima şi constiinţa sa aspiră doar la adevăr. Frică nu mai este în el, dar nici dorinţa pentru lucruri efemere,umane. Pătrunde într-o lume paradisiacă , fascinat de lumina soarelui care bate în fereastră. E captivat de spectacolul cerului şi de arhitectura norilor . Aripi de lumină îi cresc când îşi aminteşte de steluţa sa. Ar vrea să fie la el acasă şi nu aici, pe pământ, rătăcind printre oameni,  prins între Eros şi Thanatos.
În el există un copil care din când în când doreşte să se joace.  Uneori evadează şi se întoarce în trecut, în copilărie, la compexele infantile de care s-a eliberat în timp.Totuşi, sensibilitatea juvenilă încă mai persistă şi apare sub formă de scanteiuţe zglobii. Se scufundă  în jocuri care-i stimulează creativitatea. Jocul minţii sale crează un paradis sau plonjează în insondabil pentru a crea o anumită magie numai de el înţeleasă.............
..........................................................
_In ce univers eşti acum, dragul meu călător?
_Într-adevăr sunt un călător, dar nu de talia lui Magellan, Marco Polo, Vasco da Gama, Cristofor Columb sau Amerigo Vespuci. Eu nu călatăresc în jurul lumii, în China, India, Africa, America....,ci călătoresc mai mult în universul meu interior pentru a mă iniţia în tainele omului şi ale existenţei.
_În tine se duce permanent o luptă între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dragoste şi indiferenţă, între cunoaştere şi ignoranţă, între lumină şi întuneric.
_Cred că am depăşit faza cu lupta interioară.Îmi place să cred că m-am detaşat de dialectica bine- rău. Sunt într-o permanentă cautare. Mă gândesc la sufletele oamenilor care sunt nişte frumoase picături de rouă şi au capacitatea de a se metamorfoza în mărgăritare, la atingerea blândă a iubirii.
_O,sufletul! De câte ori privesc un om ma întreb ce suflet se ascunde în spatele acelui chip ?
_Un suflet de extraterestru. Ha,ha....Dar să ai grijă că sunt peste 20 de rase pe pamant.Ha,ha...
_Cu tine nu se poate comunica azi.
_De ce?
_Daca vorbeşti aşa. Ai terminat cu energiile şi acum începi cu extratereştrii.
_Ai ceva împotriva lor?
_Nu, dar fii puţin mai serios.
_Dar, sunt.Nu se vede? Ha,ha...Ştii la ce folosesc unele piramide?
_Nu.
_Sunt un fel de porţi stelare, cu ajutorul lor poţi să călătoreşti în alte dimensiuni, în alte lumi.
_Da? Tu oricum călătoreşti în alte universuri şi fără porţi stelare sau găuri de vierme.
_Azi vreau să călătoresc doar în lumea ta şi numai a ta, de mâine o să zbor în alt univers.
…………………………………….
Luciditatea sa ascuţită are capacitatea de a străpunge spaţiul şi timpul, de a pătrunde chiar în viitor.În el e ceva ce depăşeşte umanul şi-l obligă să treacă în lumea de dincolo de stele . Acel ceva nu-i dă pace, nu mai are linişte, simte că trebuie să plece. O amintire sfâşietoare pune stăpânire pe sufletul şi constiinţa sa. Acea amintire îl cheamă neîncetat, iar el nu-i poate rezista
, încât printre râuri de lacrimi îşi ridică braţele spre cerul înstelat şi spune o rugăciune numai de el ştiută . E stăpânit de  o puternică detaşare de lumea pământeană care e însoţită de un alt fel de a gândi, de a privi şi a înţelege. O metafizică, un realism transcendent îi vorbeşte despre esenţa lucrurilor şi a ideilor. Sufletul său încearcă să se purifice pentru a putea ajunge prin contemplaţie, prin beatitudine dincolo de cer. Acum e mai sigur ca niciodată că această lume, în care el există, nu este lumea lui şi se simte rătăcit printre oameni. Se roagă lui Dumnezeu să poată transcede spaţiul şi timpul.Dintr-o dată o undă tractoare îşi face apariţia şi-l ridică deasupra pământului, după care îi dă drumul într-un vârtej ameţitor care-l absoarbe într-un tunel întunecos. Nu prea îi place călătoria asta.Vârtejul îl ameţeşte aşa de tare că nici nu mai ştie ce se întâmplă cu el. Zăreşte o luminiţă care creşte, creşte, până e inundat de acea lumină puternică. Se trezeşte într-o grădină minunată.
Ea era acolo, frumoasă ca întotdeauna, cu aripioarele ei verzi şi ochii de smarald. Se aruncă în braţele lui şi îi şopteşte printre lacrimi:”Am crezut că te-ai rătăcit prin Univers .”
O mare bucurie îl inundă. E tare fericit. O îmbrăţişează şi aripile lui albe împreunându-se cu aripile ei verzi par o adevarată floare în acea grădină de vis a Luminii. Graţia şi frumuseţea ei îl topesc şi  se descătuşează din lanţurile amintirilor terestre şi îşi arată puternica, spontana şi irezistibila lui sensibilitate şi iubire. E atât de dominat de sentimente, încât nu poate decât să-şi contemple marea lui iubire care a reuşit să-l smulgă din intuneric şi să-l ridice spre lumină.  Iubirea fluturaşului său , chemarea ei permanentă şi puternică l-a salvat de  lumea terestră şi l-a readus în lumea lor cea adevarată. Ar vrea să-i spună atâtea, dar e atât de pierdut în acei ochi frumoşi, încât nu mai poate să gândească sau să şoptească vreun cuvant. Sentimentul lui este atât de pur , de înalt şi-l simte în fiecare celulă a corpului său. Nu poate fi exprimat în cuvinte, e un fel de muzică interioară pe care doar el o ştie şi o simte. Aceste două suflete cântă aceeaşi melodie . Sunetele muzicii interioare sunt acordate de sentimentele lor pe aceeaşi lungime de undă şi vibrează la unison cu aceeaşi intensitate. E un acord perfect, o armonie divină între două fiinţe alcătuite din materia cea mai sensibilă. Corpurile, sufletele şi spiritele lor freamătă de dorinţă şi se topesc într-o sferă de lumină din care radiază razele curcubeului. Unirea lor pare un tablou, un poem, o simfonie a iubirii într-un decor de culori, de sfere de lumină, de sunete celeste, de energii, de raze de iubire. Iubirea lor este o muzică, când mai fluidă, când mai densă. Această dragoste pare o dulce rugăciune sau o incantaţie magică izvorâtă dintr-o stare sufletească armonioasă şi o realitate misterioasă, care răspândeşte în jur miresme de nedescris prin profunzimea, puterea şi fascinaţia ei. Amândoi simt bucuria extraordinară a regăsirii, bucuria de a fi.  Muzica şi dansul sufletului lor îi duc într-un somn minunat, de vis şi extaz, în mijlocul florilor multicolore cu sclipiri de diamante. Când se trezesc ea îl întreabă:
_Unde ai fost ? Pe ce tărâm de vis ai umblat ?
El mângâindu-i părul negru ce se revarsa în valuri pe frumoşii ei umeri trandafirii, îi şopteşte sărutând-ocu foc:
_Am fost pe Terra, o planetă micuţă de la marginea galaxiei noastre. Nu reuşeam să-mi aduc aminte trecutul. Simţeam că nu sunt de-al lor, dar parcă eram surd şi orb. Ceva inexplicabil îmi ţinea mintea şi conştiinţa în întuneric.Într-o zi  m-am rugat cu tot sufletul şi inima lui Dumnezeu să mă lumineze, să mă ajute să ies din intuneric. Este o adevărată tragedie ca o fiinţă din lumea noastră să se trezească în lumea aceea. E tare greu, e tare greu.
_Ai suferit?
_Da, am suferit şi am învăţat ce simt şi cum sunt oamenii.
_Cum sunt ?
_Seamănă cu noi , dar nu au aripioare şi îşi fac griji pentru orice fleac. E deajuns să spui un cuvânt iar ei îl interpretează în mii de moduri şi de cele mai multe ori în sens negativ. Se pierd în nimicuri, în discutii puerile, sterile şi inutile. Pun accent pe lucruri neînsemnate şi esenţialul nu-l văd. Mintea lor e prinsă într-o mare nebuloasă şi aleargă într-un labirint al iluziilor fără să fie capabili să evadeze, să vadă adevărul. Sunt foarte vulnerabili, pot fi uşor răniţi şi foarte greu vindecaţi de loviturile semenilor, dar foarte uşor de manipulat.  Unii se cred înţelepţi, mici dumnezei. Fărădelegile unora  sunt atât de mari încât parcă s-a ridicat un zid între oameni şi Dumnezeu.
_Sunt încă copii.
_Da, sunt copii. Fiecare om este un unicat, o fiinţă unică greu de cunoscut şi de pătruns în adâncul, în esenţa sa. Când vezi un om, de fapt, îi vezi masca, pentru că, în realitate e un chip necunoscut, nevăzut, gânduri ascunse, sentimente nemanifestate, dorinţe nemărturisite, defecte ,virtuţi, vicii, vise. De cele mai multe ori omul nu se cunoaşte nici măcar pe sine. Sunt unii care se cred mai buni, mai înţelepţi, mai inteligenţi decat alţii şi ii judecă pe ceilalţi. Să-i vezi cum descoperă păcatele, defectele , greşelile celorlalţi, se laudă şi se îndreptăţesc pe sine.Oamenii cunosc: minciuna,ura, invidia, gelozia, lăcomia, cearta, războiul, intriga, desfrânarea.
Egoismul, dorinţa animalică de sex, de putere, de dominare a dus la naşterea răului în oameni, iar orgoliul, amorul propriu îi împiedică să se cunoască cu adevărat, să-şi cunoască defectele şi să le înlăture.
_Toţi oamenii sunt aşa?
_Nu, sunt şi oameni virtuoşi, care au un suflet iubitor, generos, sincer, serios , bun, care acced spre libertate, independenţă, armonie, rezonanţă cu principiile Binelui, cu Adevarul, cu Dumnezeu. Aceşti oameni se lasă călăuziţi de conştiinţa lor care e conectată la Lumină, la Iubire. Ei sunt călăuziţi în tot ce fac de credinţă, speranţă şi iubire.
_Deci, pe Pământ este dualitate.
_Da, acolo este binele, dar şi răul, raiul dar şi iadul. Stă în puterea fiecărui om de a alege una din variante.
_Au libertatea de a alege?
_Da, au această libertate, dar de cele mai multe ori nu sunt conştienţi în alegerile lor. Dacă şi-ar recunoaşte propria ignoranţă, daca ar începe să analizeze, să cunoască tot ce este în jurul lor, dar mai ales pe ei, ar deveni conştienţi şi înţelepţi.
Şi, totusi, fiecare lucru din lumea oamenilor are o frumuseţe aparte, are farmecul lui.
_Oamenii sunt copiii Universului şi mai au mult, tare mult de învăţat.
_ Sper să înţeleagă cât mai curând că Dumnezeu este puterea, energia şi iubirea absolută.
_Omul evoluează.
_Da, evoluţia spirituală face parte din destinul său. Îi trebuie curaj să se trezească la realitate , să se cunoască, să se întoarcă la puritate.
Când o să descopere iubirea divină se va schimba profund.
În primul rând o să devină iertător. Când iartă pe cel de lângă el, de fapt, se iartă pe sine şi propriile greşeli. Iertarea trebuie trăită în interiorul fiecărui suflet. Alaturi de iertare  descoperă dragostea, înţelegerea, smerenia, iubirea şi înţelepciunea. Oamenii au uitat simplitatea şi frumuseţea naturală. Aroma sincerităţii, parfumul prieteniei şi  iubirea sunt pe cale de dispariţie. Aleargă după fericire şi cel mai adesesa o confundă cu plăcerile carnale, petrecerile, beţiile şi orgiile. Unii dintre ei au devenit cruzi, reci, capabili de a trece peste cadavre pentru a-şi atinge scopul. Dacă ar  pune capăt defectelor, viciilor, preocupărilor care-i distrug şi îi îmbolnăvesc, ar reuşi să descopere fericirea. Cauza reală a răului  este egoul . Materialitatea de care s-a legat atât de tare parcă îi orbeşte.Uneori, valorile pe care le preţuiesc  sunt greşite. Dacă  s-ar autoanaliza, ar vedea că în ei locuiesc mai multe persoane care le populează subconştientul. Acestea sunt: frica, invidia, gelozia, desfrânarea, minciuna, lacomia, mânia......
Autobservându-se devin conştienţi de defectele sale, le elimină, se autoperfecţionează şi încep să se autoguverneze cu ajutorul propriei conştiinţe . Când conştiinţa este eliberată de aceşti paraziţi, nu mai are dorinţe deplasate, pasiuni care înnebunesc, pofte nesănatoase sau frici. Cunoscându-se şi eliminând tot răul distanţa dintre om şi Dumnezeu se micşorează.
 Evoluţia omului depinde de el, de voinţa lui. Aş putea spune că pacea interioară e cea mai înaltă formă de fericire după care tânjesc toţi, dar sunt oameni care au descoperit o fericire şi mai înaltă. Acea fericire  te cutremură, te ia cu fiori, te duce pe culmile beatitudinii, ale extazului, atunci când contempli Lumina şi îi simţi chemarea. Chiar dacă ochii umani nu pot suportă acea Lumină, inima tânjeşte după acea contopire . Orice întâmplare are farmecul ei aparte, dacă o priveşti cu detaşare. Am iubit oamenii, apa, vântul, pietrele, copacii ,soarele, cerul, pământul. Pentru mine omul a rămas un miracol. Una din trasăturile  lui  esenţiale o reprezintă cugetarea. E o fiinţă care creează încercând să-l imite pe Creator şi natura. E  un amestec de lumină şi umbră, de incertitudine şi certitudine. Uneori e atât de măreţ şi alteori  atât de mic şi   plin de contradicţii. Seamănă cu  o frunză în bătaia vântului vieţii, cu  o boabă de rouă efemeră, cu un fulg de nea,care cugetă.  Vrea să acceadă la nemurire, dar traieşte resemnat şi se plânge de soarta sa tragică. E conştient de propriile sale limite, de a sa nimicnicie, în raport cu infinitatea universului . E un corp fragil care la un moment dat se sfărâmă. Omul este o mare enigmă care se zbate într-o angoasă existenţială şi raţionamente sofisticate.   Oamenii sunt nişte flori unice, fiecare cu parfumul său, cu nectarul său,cu coloritul specific . Viaţa lor este un simplu joc de nuanţe, de cuvinte, de flori, de miresme. I-am  lăsat în urmă, ei sunt undeva departe la mii de ani lumină. Îmi este  milă de ei şi de sărmana lor planetă care plânge şi strigă după ajutor. Nu vreau ca această  stea  să moară, cum o vedeam murind în viziunile fiecărui apus de soare, cand era copil în acea lume.
Cu vocea ei melodioasă îl întreabă:
-Oamenii au sentimente?
_Da.Uneori, oamenii îşi clădesc castele de nisip din sentimentele lor. Am să-ţi spun o întâmplare din lumea lor.
După ninsoarea toamnei cu frunze ruginii, un om a găsit o frunză stingheră uitată de lume şi de vânt pe o margine de drum, zdrobită de un străin.
Pe ea era un fir de nisip, pe care îndată l-a îndrăgit şi l-a unit cu lacrima toamnei construind un castel de nisip, pe ţărmul unei mări trandafirii. Soarele şi-a trimis o blândă rază jucăuşă, care a mângâiat cu gingăşie castelul.
Într-o zi un vânt blond a venit cu nori cenuşii şi a început să sufle umed şi răcoros, unduidu-se în jurul castelului. A fost de ajuns doar o suflare şi castelul s-a risipit în zare, luând cu el al lui fir de nisip şi lacrima toamnei târzi. Şi parcă nu era de ajuns, marea majestuoasă şi-a trimis unul din cei mai năzdrăvani copii, un val straveziu îmbrăcat cu o dantelă albă de spumă,care a dansat un dans straniu, mângâind şi sărutând ţărmul trandafiriu, nemairămânând nici urmă din acel castel de nisip.
_Aşa se întâmplă în lumea oamenilor?
_Nu întotdeauna. Sunt şi oameni care-şi clădesc dragostea pe stânca cea mai înaltă, unde nicio furtună, tunet, trăsnet  nu o poate dezintegra.
_Deci,sunt oameni care cunosc frumuseţea, puritatea şi puterea dragostei aşa cum o cunoaştem  noi.Aş vrea să-mi spui poveşti din lumea oamenilor.
_Unele dintre ele seamănă cu cele din lumea noastră, sunt tot la fel de frumoase şi pure. Altele sunt amestecate cu bine şi rău, cu lumină şi întuneric, cu nori, cu furtuni,cu tunete, dar şi cu soare. Am fost fermecat de multe lucruri.
_Da!
_Marea mea plăcere era să ascult simfonia picăturilor de ploaie care mi se păreau lacrimi ale îngerilor căzând peste oameni pentru a-i purifica. Uneori, mă simţeam pătruns de misterioasele armonii ale naturii, adoram murmurul izvorului, şoapta vântului, foşnetul pădurii, frumuseţea munţilor, cântul păsărelelor. De multe ori deveneam un visător gândindu-mă la aceste armonii şi frumuseţi. Am încercat toate emoţiile şi am cunoscut iubirea, bucuria, durera, groaza, extazul, dezgustul, încântarea, suferinţa, frumosul, divinul. Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii cu defectele şi calităţile lor. Era deajuns doar un zâmbet şi omul din faţa mea îşi povestea întreaga viaţă, cu bune şi rele, cu tristeţi şi bucurii.În esenţa lor sunt buni şi frumoşi, dar se pierd pe drumul vieţii, neştiind ce comori nebănuite ascund în interiorul lor.Viaţa omului e un dans simplu sau complex, e dansul primordial al sentimentelor frumoase, înăbuşite sau exacerbate. E frumos să vezi cum omul adult se întoarce la simplitatea infantilă şi dansează de bucurie consumându-şi  energia pe scena vieţii.
- Lumea oamenilor e o lume sonoră în Univers. E o lume de rezonanţe, de vibraţii şi energii care oferă lumină şi bucurie sufletului care o priveşte cu detaşare, ca pe un simplu spectacol al cosmosului. Aş spune că lumea lor este un soare albastru învăluit în văluri roz,care dansează printre valurile luminii albe,verzi,aurii.....
 ………………..
Vrăjit de frumuseţea, de graţia strălucitoare şi privirea fluturaşului său care scrutează depărtările, dezleagă misterele universului. Mângâindu-i obrazul scăldat în lumina lină simte cum se pierde şi călătoresc împreună pe sfere de vis. Cât a căutat-o pe Pământ, fără să ştie că marea lui iubire era dincolo de stele. Îşi lipeşte buzele de părul ei negru şi mătăsos cu miros de trandafiri, şi mii de raze în nuanţele curcubeului răsar din îmbrăţişarea lor. Aripile li se unesc, se rotesc şi formează noianuri de energii strălucitoare şi pline de iubire, care pornesc în valuri unduioase prin Univers. Se iubesc pătimaş printre flori, printre stele, pe nori, pe unda cristalină a izvoarelor, la umbra răcoroasă a pădurii care ninge peste ei cu frunze şi parfum de flori. În faţa dragostei lor şi soarele roşeşte şi îi zâmbeşte drăgăstos după un nor pufos iubitei sale luna. Prezenţa ei îi face atât de bine, se simte fericit.  Când crepusculul îi năvălea în suflet trebuia doar să privească în ochii ei.  Puterea iubirii a reuşit să-l aducă lângă ea , chiar dacă între ei a fost o distanţă de mii de ani lumină. A înţeles că iubirea este cea mai mare şi cea mai înaltă formă de magie.  Dragostea lui atinge mari ritmuri şi generoase unduiri în absolutul afectiv. Se simte împlinit. Iubirea sa vine din străfundul sufletului, din zonele cele mai inefabile,  mai spirituale şi urcă prin invelişurile materiale ale sensibilităţii. Doreşte să-i spună multe,dar în timp ce-i întâlneşte privirea, mâinile încep să-i alunece lin ca o doină pe trupul ei frumos. Ea înfloreşte şi se deschide ca o superbă floare. Îmbrăţişarea lor seamană cu un dans profund pe melodia Cerului. Sunetele muzicii angelice se coboară încet în inimile lor.  
Cu chipul ei gingaş, pur, împrăştia în jur o blandeţe senină şi părea o floare transformată în înger. Amândoi par doi îngeri  când îşi întind aripile şi zbor prin eter. Sunt fericiţi şi aleargă după un curcubeu pe care-l îmbrăţişează, plutesc printre sori strânşi îmbrăţişaţi. Parcă ar fi cuplul primordial şi poate sunt.Cine ştie? Explorează spaţiul şi timpul, trec în lumi paralele, în alte dimensiuni, presărând pe unde trec petalele iubirii şi armoniei. Undeva, în imensitatea Universului se aude un sunet minunat, divin şi pornesc în zbor spre acea muzică care-i cheamă. Mâinile se ating şi se desprind, plutesc şi dansează pe acea muzica divină care-i fascinează, în zborul lor spre lumină. Se opresc din plutire lângă un frumos izvor.  Privesc unda cristalină a izvorului şi văd cum copile cu părul bălai se zbenguiau şi cântau cantecul dulce al Luminii. Fermecată de superba privelişte îi şopteşte:
-Îţi aminteşti? În urmă cu mii de ani am fost  unul. Eram atât de dornici de cunoaştere, încât am hotărât să ne despărţim pentru a explora necunoscutul. Tu ai plecat într-un univers eu în altul. Tu pe o stea şi eu pe alta. Am hoinărit printre stele mii de ani.  Tot  rătăcind prin undele spaţiului şi timpului am întâlnit un bătrân înţelept care m-a ajutat să-mi amintesc trecutul. Mi-a arătat pe o hologramă o planetă micuţă de la marginea galaxiei.Te-am zărit şi am ştiut că tu eşti eu şi eu sunt tu. Eram fericită că te-am găsit şi printre lacrimi îi mulţumeam că mi-a arătat unde eşti. Eram hotărâtă să vin după tine. Bătrânul s-a uitat trist la mine şi mi-a spus:” Nu poţi să te duci în acea lume. Acolo este planeta Uitării. Dacă te vei duce vei uita cine eşti, de unde vii şi ce cauţi tu pe Terra. Singura ta speranţă este Lumina. Du-te si caută Lumina!”
_Ştii, îmi doresc să fim iar unul, ceea ce am fost la început.
Să-l rugăm pe Bătrân să ne unească iar.De la facerea lumii, de mii de ani te-am  căutat neîncetat. Tânjeam după tine, după jumătatea mea. Nici vălul întunericului, al uitării cu care  am fost acoperit când am intrat în atmosfera Terrei nu m-a făcut să uit ceea ce caut: iubirea. În sufletul meu  ştiam că iubirea nu are graniţe, nu cunoaşte limite şi nici moarte. Era în mine o forţă care era în stare să se ia la luptă cu zeii şi chiar cu destinul potrivnic care mereu mă împiedica să te găsesc. Mii de ani te-am  căutat prin Univers şi am sperat refacerea întregului. Am fost prima fiinţă atinsă de Eros după ce am fost despărţit de tine. Acea săgeată m-a atins atât de rău, încât am cutreierat şi am căutat ca un zănatec prin toate galaxiile marea şi unica iubire. Până şi Thanatos a încercat să mă ajute să te  găsesc, dar  l-am refuzat. Iubirea, acea forţă cosmică care ţine totul în armonie a pus stăpânire pe inima mea de la începutul existenţei mele. Am căutat o veşnicie frumosul, adevărul şi mai ales pe tine. Când eram pe Pământ şi mă  cuprindea disperarea Bătrânul îmi apărea în vis şi mă liniştea. Îmi amintesc că  eram cei mai fericiţi şi cei mai frumoşi din Univers, iar zeii ne invidiau.Într-o zi au uneltit împotriva noastră şi ne-au despărţit. Acum ştiu că nu există cunoaştere, virtute sau religie mai înaltă ca iubirea.
Am înţeles că iubirea este cea mai mare şi cea mai înaltă formă de magie.
  O iubire adevărată este absolută, nepieritoare şi învinge spaţiu, timpul şi zeii.

 Ea îl priveşte tăcută, fiind mistuită de focul arzător al iubirii. Gândurile, sufletele, inimile şi aripile lor se unesc formând un glob luminos.  .
O priveşte cum doarme în braţele lui. Doreşte să o mângâie dar îi e teamă să nu o trezească. Amintirile încep să-l năpădească...Era în faţa celor 12 bătrâni care l-au binecuvântat şi l-au trimis în Univers. Îşi aminteste cum a intrat într-o plasă enegetică unde şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit într-un laborator înconjurat de entităţi ciudate care îşi schimbau mereu forma. I-au separat, pe el l-a pus într-o capsula cilindica, iar pe ea într-una sferică şi i-a aruncat în spaţiu.
Nu vrea să se mai gândească la nimic, mai bine să se bucure de această privire drăgăstoasă şi plină de iubire a acestor ochi care strălucesc mai puternic decât stelele pe cer.O îmbrăţişează cu pasiune . O veşnicie ar sta cu ea în braţe,  s-o ştie lipită de sufletul şi inima sa cum erau la început –unul. O sărută pe acei ochi minunaţi şi îi şopteşte:
_Cel ce te-a creat a fost un artist desăvârşit.
_Crezi că Bătrânul ne-a creat?
_Nu ştiu. Nu  pot să-mi amintesc acest lucru, dar îl iubesc pe acest Bătrân enigmatic care a apărut în viaţa mea exact în momentele cele mai grele, când eram singur şi disperat.
_Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie. El ne-a ajutat să ne întâlnim.Mi-a vorbit mult de tine şi despre Terra.
_Stii,o sa vină o vreme când o să mă întorc pentru puţin timp pe această planetă.
Îşi lipeşte capul de pieptul lui spunându-i :
_Am să merg cu tine.Nu, nu am să te mai las singur niciodată.
_Dar, nu m-ai lasat. Tu ai fost mereu în adâncul inimii, sufletului şi conştiinţei mele. Cei care ne-au despărţit au fost ei.
_Ştiu, mi-am adus aminte cum s-a întâmplat, cum ne-au încuiat în acele capsule şi ne-au aruncat în găurile negre ale Universului. Nu aş mai rezista o secundă fără tine.
El îşi îngroapă gura în noaptea părului ei cu miros de roze şoptindu-i duios:
_Te iubesc. Te doresc.
Buzele lor se caută, se ating într-un sărut fierbinte, pătimaş, dar în acelaşi timp delicat, care-i transformă într-un izvor de iubire, de energie, de culoare.
Îmbătaţi de fericire se cufundă în infinit şi nu cunosc limite, în explorarea Universului. Se privesc, se ating, se doresc, se simt şi se nasc din nou într-o lumină care creşte, creşte şi pare că vrea să inunde întreg Universul.
Ajung pe Terra şi  îşi îndreaptă privirea spre o stâncă al cărui perete se deschide precum o uşă. Pătrund într-un tunel care începe să se intersecteze cu alte tuneluri.
_Se pare că nu mai este mult.
-Ai dreptate.O simt.
_Eu îi simt pe ei, sunt pregătiţi să tragă asupra noastră.
_Nu au decât. Stii, chiar îmi era dor de o confruntare.
_Nu te-ai schimbat.
Asupra lor se năpustesc zeci de raze din toate părţile.
_Sunt invizibili şi deştepţi.
_Da, sunt foarte inteligenţi.
Se prind de mâini, se concentrează creând în jurul lor un scut puternic şi toate razele se întorc asupra atacatorilor.
_Îmi pare rău, nu am vrut să vă rănesc...
_Nu or să-ţi răspundă.
_Stiu, acum sunt paralizaţi, dar o să-şi revină şi or să înţeleagă că nu am vrut să le facem rau, ci doar să-i ajutam să evolueze, şi pe ei şi pe pământeni. În nebunia şi dorinţa lor de putere,de dominare şi unii şi alţii tind spre autodistrugere, strică echilibru în cosmos.
În faţa lor era o sala imensă cu mese mari de piatră, iar în mijlocul ei trona frumoasa coloană de energie.
_E superbă.
_Da, este minunată.
Se îmbrăţişează, se sarută, îşi întind braţele şi aripile privindu-se, concentrându-se, în timp ce buzele le erau unite, formând din corpurile lor o cruce dublă care a început să plutească în aer. Pătrund într-un fluviu energetic  care izvora din acea coloană de energie. Îi ridică, îi învârteşte, dupa care încet, încet începe să cedeze şi să devină din ce în ce mai slabă. La un moment dat aripile, braţele, corpurile lor par că se topesc. Acea energie îi amestecă, îi topeşte şi îi transformă într-un ou. Când erau aprope de sol energia a dispărut complet, iar în momentul în care oul a atins pământul s-a spart în mii de bucăţele, din el ieşind o superbă sferă de lumină. În întâmpinarea sferei nou născute apare Bătrânul care spune: “Aţi reuşit să deveniţi ceea ce aţi fost la început: unul. Copiii mei, să mergem la noi acasă. Avem mult de lucru în Univers.” 
Bătrânul şi-a întins braţele şi a început să plutească spre imensitatea cerului devenind o sferă cruce de lumină urmat de cealaltă sferă stralucitoare .





Niciun comentariu: