„Un copilaş este un înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi cresc.”    Mark Twain

                                         Rătăcit  printre  oameni

                                                           Carmen Gigârtu

Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.

Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte.

Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor.

Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă.

Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul  care-l vede. Simte că el este altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte .

Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi. 

Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi  energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste.

O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală!

Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui.

Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi  se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat.

Din ochişorii lui căprui curg două boabe de rouă. 

Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori.

Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit.......

După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.

În timp ce mioarele păşţeau a început să vorbească cu un firicel de iarbă stingher.

_Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi?

_Aici am răsărit.

-Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie? Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte?

-Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte.

_Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă.....

_Nu poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti....

_Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea.

_O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult.

_Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui.

_A, deci şi tu il cunosti !

_Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu.

_Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu sunt .

_Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine.

_Tu ştii cine sunt eu?

-Nu.Dar, tu, ştii cine eşti?

_Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer.........

Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine...Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsesc peste tot, şi în firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.

O, ce dor îmi este de steluta mea !

_Sărmanul de tine!

Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit, tot ca mine".

Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui pârâiaş cu cristalele sale unduioase. Din loc în loc era câte un  curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantică. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda apei  şi i se pare că este un drum care merge.

Nu se poate abţine, simte chemarea ei şi intră în acel drum plutitor.
Îi place atingerea blândă a apei şi  ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:

_Ce frumoasă eşti! Atât de pură! Atât de fină!
_Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta ?
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!

În altă zi sta pe malul apei, admirând unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele multicolore. Le-a luat în mânuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a apropiat de obrăjori şi  le-a spus în şoaptă:
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.

-Minunat! Pietricelelor,voi vorbiţi la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e cu putinţă.
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că  ne doare, chiar dacă  suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să  vă  aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?

-Bineînţeles că avem. Bolovanul acela gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care străluceşte în soare .

-Ce frumoase sunteţi, pietricelelor!
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !

-Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de oameni întotdeauna spun adevărul.

Într-o seară bunica a făcut focul în curte şi copilul era fascinat de frumuseţea flăcărilor, de dansul lor straniu. Le urmărea şi i se părea că în acele flăcări sunt fiinţe vii, care se transformă în zâne, zmei, spiriduşi şi iau tot felul de forme ciudate. Adoarme privind dansul magic al flăcărilor şi îşi aminteşte cum pe cerul azuriu al steluţei lui era un soare minunat care semăna cu aceste flăcări.  

 A doua zi a descoperit ploaia şi s-a îndrăgostit de ploaie. Alerga descuţ cu mânuţele întinse spre cer şi dorea să se transforme şi el în picături de ploaie. Dar dintre toate, cel mai mult iubea stelele, fiindcă ştia că acolo sus, printre ele, se află şi steluţa lui, cu care vorbea neîncetat. În fiece seară adormea privind cerul şi ar fi vrut ca stelele să vină la el. Ele îl ascultau şi îi împlineau dorinţa în somn.  

 Visa mereu cerul înstelat şi cum apărea pe el o formaţiune ciudată de luceferi care se ondulau şi dansau printre stele.  După un timp se opreau din acel dans vrăjit şi aruncau pe pământ puzderii de stele, iar el alerga pe câmpuri nesfârşite cu margarete, încercând să prindă în braţele sale micuţe toată ploaia de stele. Şi aşa în fiecare noapte, visele îl umpleau de stele .  

Într-o zi era cu mioarele la păscut în zăvoiul din faţa casei bunicilor. Lângă un anine falnic se odihnea un bătrân. Avea hainele prăfuite şi era tare trist. Băieţelul se apropie de el.  

 -Bună ziua, moşule!  

 -Să trăieşti, copile!  

 -De ce plângi, mosule?  

 -Din cauza oamenilor.  

 -Ce ţi-au făcut?  

-E o poveste lungă.  

-Bunica spune că atunci când eşti supărat e bine să-ţi descarci sufletul. Nu vrei să-mi povesteşti necazul tău?  

 -Cum să-ti spun, ca să pricepi ?  Taică, nişte oameni răi au făcut ritualuri ciudate şi complicate pentru a deschide porţile întunericului. Prin acea poartă pătrund în lumea noastră întunecaţii. Ei îi urăsc de moarte pe oameni şi vor să distrugă rasa umană. Sunt doar şapte oameni în lume care le pot vedea adevărata faţă. Cu cât timpul trece cu atât ei pătrund mai mult în lumea noastră şi pun stăpânire pe tot mai mulţi oameni. Se pregătesc  să distrugă omenirea, credinţa şi adevărul. Legea lor e haosul, desfrâul, amăgirea, minciuna, crima, ura. Ei sunt şerpii întunericului care vor să cucerească pământul.  

 _Moşule, nu mai plânge! Mie nu îmi este frică de şerpi. Priveşte la joiana lui tanti Florica ! Vezi cât este de mare ? Ascultă de nuieluşa mea, dar nişte şerpi care sunt mult mai mici! O să-i trimit eu în împărăţia lor, chiar de-ar fi balauri. Nu m-ai plânge!  

 -Sunt mulţi copile. Au pătruns prin toate cotloanele. Au intrat în palate şi stau pe scaune înalte, dar s-au furişat şi prin colibe.  

 -Stai liniştit, moşule! O să cer ajutorul prietenilor mei cei mai buni şi ai să vezi că o să-i învingem.  

 -Cine sunt prietenii tăi?  

 -Dumnezeu mi-a dat patru prieteni puternici: Apa, Soarele, Pământul şi Vântul.O să mă rog de Apă să-i înece, de Soare să-i topească, de Pământ să-i înghită şi de Vânt să-i ducă în lumea lor. O să închid acea poartă blestemată cu nouăzecisinouă de lacăte.  

 Stai să-ţi şterg lacrimile! Nu mai plânge! O să învingem! Te iubesc, mosule!  

 _Şi eu te iubesc, copil năzdrăvan.

 Era o zi frumoasă de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului, iar băieţelul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte.  

 Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă:  

 -Bunico, cum arată Dumnezeu?  

 -Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare şuviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, frumuseţii, curajului, adevărului, iertării, înţelepciunii, iubirii….  

 -Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico!  

-Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină.  

Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină din care pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.  

 -Ce frumos e Dumnezeu!  Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?  

 -Dumnezeu asta doreşte, dragul bunicii.  Vrei să te duci să uzi muşcata? Cred că îi este sete.  

 Băieţelul se ridică şi aleargă cu găletuşa lui plina cu apă îndreptăndu-se spre floare. Când a ajuns lângă ea îi spune :  

 -Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic?  De ce tremuri? Nu te speria! Am venit să-ţi aduc apă. Bunica a zis că îţi este sete.  

 -Da, sunt însetată şi înfometată de iubirea Lui.  

 -De cine?  

 -Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele....doar oamenii îl cunosc mai puţin. 

 -Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu!  Ce de flori ai!  

 -Da, m-am gătit pentru El.  

 -Eşti atât de frumoasă ! Te iubesc, floricico!  

 -Şi eu te iubesc, pui de om.  

 Aleargă spre bunica fericit, spunându-i:  

 -Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul !

 -Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, capul să-l acoperi cu vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei, iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului.  

 _Bunico, dacă o să mă îmbrac aşa cum spui tu, o să fiu frumos ca floricica?  

 -Dragul bunicii, toţi copiii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta ! 

   

FRAGMENT

Marturisire

Eram pe tarmul marii Egee si  contemplam aripile amurgului ce acopereau intreaga zare. Cerul imbratisa pamantul, soarele se micsora trepat, disparand dincolo de nori, iar Creatorul imi intindea un fir de lumina spre a cunoaste si a iubi tot ce a creat, de la firicelul de iarba pana la stele.

Magia apusului de la Cap Sounion mi-a coplesit fiinta, trezind puncte luminoase in al meu suflet. Vartejuri de energii create de amurgul magic ma impresurau, obligandu-ma sa meditez la idealuri inalte si mai ales la Creator care-si revarsa  spendoarea, puterea, intelepciunea si iubirea infinita peste tot in univers. Privind  spectacolul mirific al naturii m-am asezat pe o stanca gandindu-ma la ce trebuie sa pretuiesc si ce  sa arunc din viata. Cu ceva timp in urma descoperisem ca scrisul mi-a ajutat sufletul sa iasa din agonie si sa-l faca sa se bucure de jocul cuvintelor asternute pe hirtie.

Lasandu-ma purtata de dansul literelor, astern ganduri, emotii, stari, sentimente, umbre, stropi de lumina, incercand sa inteleg invizibilul, imperceptibilul, o noua dimensiune a existentei, ce nu poate fi explicata, ci doar simtita cu inima.

Iubind simplitatea, natura si lumina merg pe poteci batatorite de altii , dar si pe carari virgine, neatinse de nimeni, cautand sensul existentei. Creatie, iluzie, curaj, rabdare, perseverenta, optimism, responsabilitate, adevar, iubire, iertare, speranta, credinta; cuvinte cu o profunda rezonanta, ajutandu-ma in marea si unica calatorie de a anihila ego-ul, de a transcede spatiul si timpul, descoperind iubirea lui Dumnezeu in armonia naturii  si a  universului.

Cuvintele Apostolului Pavel mi s-au intiparit  in inima:” De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

(Marturisire-Carmen Gigartu)

Lacrimile-mi curg privind stelele, cautandu-te printre ele. Inima mea te cauta zi de zi, in bobitele de roua, in raza soarelui care ma mangaie, in curcubeul care se arata peste lume.Te caut in frunzele copacilor, in murmurul izvorului, in soapta vantului, in florile pamantului. Te caut, te caut cu ardoare in orice fiinta, in orice vietate, sperand ca se va intampla o minune si tu vei apare in fata mea. Inchid ochii si te chem, lasand inima sa-ti vorbeasca. As vrea sa te ating si sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. As vrea sa pot transcede spatiul si timpul si sa-ti aud iar vocea ta duioasa, ingerul meu drag. Ti-ai intins aripile si ai plecat in lumea ta feerica, lasandu-ma plangand.
Mi-e atat de dor de bratele tale care ma inlantuiau cu dragoste! Mi-e dor de vocea ta calda, care-mi spunea povesti in linistea noptii.
As vrea ca dragostea mea sa poata penetra dimensiunile universului si sa ajunga la tine. De as putea, timpul l-as da inapoi, sa ma cuibaresc iar la pieptul tau si sa-ti spun cat de mult te iubesc. Tare as mai vrea sa-ti simt iar sarutul pe frunte, protejandu-ma de tot raul lumii.
Uneori, ne intalnim pe cararile viselor, de unde nu m-as mai intoarce, nicicand. Ma rog cerului si pamantului, soarelui, ploii si vantului sa-ti spuna dorul meu. Chiar daca intre noi sunt ani lumina, asta nu te-a impiedicat sa vii, atunci cand intunericul a vrut sa ma cuprinda, aratandu-mi ca dragostea nu are granite, ea existand si dincolo de moarte, fiind nemuritoare. As vrea sa-mi creasca aripi, sa pot zbura cu incredere, speranta si credinta deasupra abisurilor acestei lumi, cum m-ai invatat tu, draga mea bunica.
Stiu ca va veni o zi in care ne vom intalni pe planeta ta, Planeta Ingerilor.
(Bunica-Carmen Gigartu

Calatorie spirituala
(10)
27Aprilie 2017
In ultima zi am parasit Paralia Katerini de la poalele Muntelui Olimp si ne-am indreptat spre Ouranoupolis, din peninsula Halkidiki. Ouranoupolis sau „Poarta Cerului” este ultimul oras-port in care femeile pot pasi pe bratul Athos. In micul oras am fost intampinati de Turnul Bizantin care se afla langa port si dateaza din secolul al XII lea. Croaziera in jurul Athosului a durat cateva ore, timp in care am admirat albastrul si turcoazul marii, pescarusii care ne-au insotit mai tot timpul, delfinii care se zbenguiau in apele limpezi si maiestuosul munte cu varful Athon-2033 m . Trecutul Athosului a fost zbuciumat, dar in ciuda furtunilor istoriei a rezistat ca un bastion al ortodoxiei mondiale.
Muntele Athos a fost si este refugiul spiritual al celor indragostiti de lumina, al celor chemati de Dumnezeu. Athosul este centrul ortodoxiei monahale. De-a lungul timpului au fost sub dominatia mai multor puteri, carora le-au platit taxe,tributuri impovaratoare, pentru a fi lasati liberi.Sub dominatie otomana au stat aproape 500 de ani. Astazi este singura republica monahala ortodoxa din lume, independenta de Grecia, fiind administrata de reprezentanti ai manastirilor. Are peste1500 de calugari in 20 de manastiri si 12 schituri, cu o suprafata muntoasa de 385 km, o lungime de 60 km si o latime de 8-12 km.
Homer pomeneşte Athosul în celebra Iliada, iar anticul poet tragic Eschil, localizează peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada. Grecii antici aveau cetăţi in Athos şi se închinau zeului Apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele Athonului.
Se povesteste ca statuia s-a sfaramat cand Maica Domnului a pasit pe această peninsula.
Primii monahi ar fi venit din timpul Apostolui Ioan care a insotit pe Fecioara Maria in calatoria spre Athos. In timpul imparatului Teodosie(395) erau cateva manastiri pe muntele Athos. La sfarsitul secolului al VIII-lea, Petru Athonitul din Roma a avut un vis in care i s-a aratat Fecioara Maria spunandu-i sa sa se duca la Muntele Athos. In anul 867 Vasile Macedon, imparatul bizantului daruieste muntele Athos pustnicului Ioan Colibasul, vestit prin sfintenia sa. In anul 963 monahul Atanasie din Trapezunda intemeiaza prima manastire, Marea Lavra. Denumirea de ,,Sfântul Munte” apare în anul 1048, într-un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, ca un taram rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte s-a instituit oficial in anul 1050.
Faima despre sfintenia de pe munte s-a dus in toata lumea. De-a lungul timpului Athosul a fost ajutat de domnitorii moldoveni şi valahi prin numeroase danii . Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit multe mănăstiri şi schituri athonite. Porfirie Uspenski spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”.
Grigorie Palamas (1296-1359)a fost monah la Manastirea Vatoped din Muntele Athos si unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxiei. El a pus bazele doctrinei isihaste, contribuind la o retrezire a spiritualităţii ortodoxe. Invăţătura sa despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe . „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama . „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere” Dumnezeu rămâne necunoscut în fiinţa Sa, El se face cunoscut prin energiile Sale.
Dumnezeu ramane nevazut,inaccesibil,dar comunica prin energiile sale necreate.
In Athos exista 2 schituri romanesti: Prodromu – care a luat fiinta prin Hrisovul domnitorului Moldovei, Grigorie Alexandru Ghica, emis in anul 1753 si apartine de Marea Lavra si Lacu care apartine de Manastirea Sfantul Pavel. In Athos exista numeroase chilii, dintre care foarte multe sunt romanesti: Colciu si Sfantul Ipatie – care apartin de Manastirea Vatopedu, Provata – apartinand de Marea Lavra, Chilia Adormirea Maicii Domnului la Manastirea Xiropotamu si multe altele. Dupa calugarii greci, cei mai numerosi in Athos sunt romanii.

+18

Îmi placeVezi mai multe reacţii

ComenteazăDistribuie

Calatorie spirituala
(9)
26Aprilie 2017
Soarele isi trimitea primele raze cand ne indreptam spre oraselul Nea Makri, situat in partea nord-estica a peninsulei, la o distanta de 30 de kilometri de Atena. Manastirea Sfantului Efrem cel Nou este una dintre cele mai vechi manastiri din Atica si cea mai mare de pe Muntele Amomon. Sfantul Efrem cel Nou, s-a nascut pe 14 septembrie 1384, in orasul Trikala, din Grecia. La 14 ani a intrat ca monah in Manastirea Buna Vestire, zidita pe locul numit "Colina Neprihanitilor”. Dupa multi ani,in manastirea de pe Muntele Amoman, langa Nea Makri, sfantul este hirotonit preot. In anul 1424, turcii au atacat manastirea si decapitat pe toti calugarii, in afara de Sfant, care era intr-o pestera de langa manastire. Peste un an turcii au atacat iar manastirea si l-au arestat si tortuat luni de zile. L-au spanzurat cu capul in jos de un dud,l-au strapuns cu multime de cuie, iar in pantece i s-a infipt un lemn aprins. Sfantul a fost descoperit in 3 ianuarie 1950 de calugarita Macaria, in urma unui vis .
Dupa ce ne-am incarcat cu energie de la Sfantul Efrem cel Nou am plecat spre Insula Evia, traversand podul de la Chalkida.
Insula Evia este a doua mare insula a Greciei, dupa Creta. Are o lungime de 175 km, fiind paralela cu coasta de est a Greciei continentale. Un lant muntos traverseaza Evia, dar in centrul insulei sunt si cateva campii manoase. Pana la Biserica Ioan Rusul, situata in localitatea Prokopi, in partea de nord a insulei, am admirat padurile imense, muntele si marea, care pareau virgine. Oricat ar incerca omul, niciodata nu va egala natura, creatia lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Rusul s-a nascut in Rusia, in anul1690. A fost in armata tarului Petru I si intr-o lupta impotriva turcilor, tanarul Ioan a fost capturat si vandut ca sclav la un turc in Anatolia. Sfantul Ioan i-a spus stapanului sau: "Cine poate sa ma desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul nascut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in treburile slugarniciei, insa in credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan." Se spune ca turcul l-a indragit pe Ioan, nu i-a impus sa-si lepede credinta si i-a spus sa nu mai locuiasca in grajd cu animalele, dar el nu a vrut. In anul 1730, stiind ca este chemat la Domnul a chemat preotul sa-l impartaseasca. Acesta i-a adus Sfintele Taine intr-un mar scobit. Dupa trei ani preotul satului are un vis in care i se descopera Sfantul . Osman Paşa in anul 1832 a aruncat moastele în foc, dar cand au vazut ca acesta se mişca prin foc ca un om viu, s-a îngrozit si a fugit. Sfintele moaşte nu au ars, dar au ramas negre. Moaştele Sfântului Ioan Rusul au fost aduse în Grecia în jurul anului 1924. cand grecii au plecat din localitatea Procopie din Turcia, în urma schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia. Au pus acelas nume(Procopi) si localitatii pe care au intemeiat-o in insula Evia.
Am parasit insula paradisiaca cu ferry-boatul si ne-am indreptat spre Manastirea Kato Xenia din Sourpi.
Manastirea Kato Xenia a fost intemeiata in timpul imparatului bizantin Andronic al II-lea Paleologul. Numele Manastirii Kato Xenia, insemnand "Straina de Jos", provine de la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului ajunsa aici in mod miraculos. Icoana Maicii Domnului a fost numita "Xenia" - adica Straina - deoarece venea dintr-un loc strain.
Intr-o racla micuta sunt moaste ale Sfantului Stelian, ocrotitorul copiilor. Sfantul Stelian s-a nascut in secolul al VI-lea la Adrianopolis, in provincia Paflagonia din Asia Mica ( Turcia), intr-o familie foarte bogata. A impartit saracilor toate bunurile si s-a facut monah, ducandu-se in pustiu, locuind intr-o pestera. Se spune ca era hranit de un inger. Datorita credintei sale a primit harul tamaduirii. Parasea pestera si umbla prin sate punand mana pe crestetul copiilor bolnavi, care se vindecau imediat ce erau atinsi de Sfant. Oamenii il cautau si ii cereau ajutorul. Multe familii ii incredintau Sfantului Stelian educatia copiilor lor. Sfantul Stelian este ocrotitorul copiilor si al familiei.
Manastirea Kato Xenia este cautata de pelerini din toata lumea, datorita faptului ca adaposteste Braul Maicii Domnului, de o valoare inestimabila.

Se stie ca Apostolul Toma, nefiind prezent la inmormantarea Maicii Domnului, a primit Sfantul Brau ca dovada a invierii si inaltarii Fecioarei cu trupul la cer. Acesta a fost tesut de insasi Maica Domnului din par de camila. Din Capadocia, Sfantul Brau a fost adus in Ierusalim, de catre imparatul Teodosie, iar in anul 395, Arcadie, fiul imparatului il duce la Constantinopol.
Imparateasa Zoe, in secolul X, sotia lui Leon cel Intelept, in urma vindecarii sale miraculoase, a brodat Braul cu fir de aur, forma in care se pastreaza si astazi. Brau a fost daruit manastirii Vatoped de la Muntele Athos de catre imparatul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care mai tarziu va intra in obstea monahala de aici. Intre anii 1512 si 1520, Neagoe Basarab, domnitorul Tarii Romanesti, a innoit incinta Manastirii Vatoped si a construit un paraclis cu hramul "Braul Maicii Domnului". Paraclisul a fost reparat in anul 1794, tot cu ajutoare romanesti, iar in secolul al XIX-lea Romania a daruit Paraclisului Maicii Domnului o noua catapeteasma.
Racla de argint in care se pastreaza Braul la Manastirea Vatoped a fost confectionata in secolul al XVIII-lea tot in Tara Romaneasca. In aceasta racla se pastreaza numai o parte din Brau, pentru ca alte doua parti ale acestuia au fost daruite
In anul 1522,in timpul unei epidemii de ciuma,o parte din Brau a fost daruita Manastirii de maici Kato Xenia. Se spune ca imediat dupa aducerea sa oamenii s-au insanatosit. Maica Domnului a facut multe minuni cu Braul sau. A vindecat nenumarati bolnavi. Braul a facut sa inceteze diferite epidemii: in anul 1813, Braul Maicii Domnului de la Vatoped a fost adus in Tara Romaneasca pentru indepartarea ciumei; in anul 1871, sultanul turc a dus Braul in tara sa pentru indepartarea holerei; in anul 1894 Braul a fost dus la Kios, pentru a inlatura epidemia care lovise plantatiile de lamai si portocali. Braul este unic, extrem de pretios, valoarea lui este incalculabila, deoarece este direct legat de Maica Domnului.
Ceea ce pot spune este ca nu as mai fi plecat din acel loc.

+18

Îmi placeVezi mai multe reacţii

ComenteazăDistribuie

Calatorie spirituala
(8)
25 Aprilie 2017
Soarele diminetii ne zambea din inaltimile albastre, iar vantul adia bland mangaindu-ne obrajii. Din portul Pireu pana in Insula Eghina pescarusii si-au fluturat aripile deasupra noastra, insotindu-ne ca niste ingeri. Priveam cerul si marea care aveau aceeasi culoare, iar insulele verzi, din jur, formau un cerc in jurul nostru. Pentru o clipa am avut senzatia ca suntem in mijlocul unui glob de cristal, cerul si marea contopindu-se la orizont.
Eghina clocotea de viata cand am ajuns. Legate de tarm erau multe barci, in care localnicii isi etalau legumele si fructele. Pe insula se cultiva mult fistic, iar in luna septembrie au si un festival al fisticului.Sunt multe magazine cu acest produs, iar pretul este putin mai mic decat la noi. In aceasta insula s-a nascut celebru filozof antic Platon si Pavel din Egina. La o distanta de sase kilometri de oras se afla Manastirea Sfanta Treime, cunoscuta pentru pastrarea Moastelor Sfantului Nectarie Taumaturgul, fiind una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din Grecia. Sfantul Nectarie a ajutat la ridicarea acestei manastiri intre anii 1904-1910. S-a nascut intr-o familie saraca de pe malul marii Marmara, iar la 14 ani a plecat la Constantinopol, pentru a lucra si a invata carte. In anul 1866, la varsta de 20 de ani a plecat in insula Chios, ca sa predea, ca invatator. Devine calugar la Manastirea Nea Moni. Dupa ce a absolvit facultatea de Teologie din Atena pleaca in Egipt, in Alexandria, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfantul Nicolae din Cairo. Mai tarziu a fost hirotonit episcop de Pentapole, predicator si secretar patriarhal la Cairo. Dupa un an a fost alungat din Egipt si s-a intors in Atena. A fost predicator cativa ani, dupa care a fost numit director al scolii teologice Rizarios, care forma viitori preoti. Dupa 15 ani si-a dat demisia si s-a retras in manastirea din Eghina, unde a ramas pana la sfarsitul vietii. A murit in anul 1920, iar in anul 1961, Patriarhia din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura si l-a proclamat sfant al Bisericii. In Manastirea Sfanta Treime, dupa ce m-am rugat, am simtit o stare de fericire inexplicapila. Langa manastire sunt niste trepte care duc in varful unei coline unde este alt frumos complex manastiresc. Acolo este o biserica in care sunt capul si moaste ale Sfantului, chilia in care a trait si mormantul. La mormant oamenii ingenuncheau si isi lipeau urechea ascultand foarte atenti. Unii auzeau, altii nu. Am vizitat chilia in care a trait Sfantul Nectarie si ne-m indreptat spre Manastirea Sfanta Ecaterina unde este o icoana veche a Sfantului Spiridon, care clipeste. Icoana a fost pictata cu efect 3D cu mult inainte ca aceasta tehnica sa fie inventata. Incarcati cu energie din aceste locuri binecuvantate ne-am intors in Atena, pe Acropole. Aceasta colina este cea mai cunoscuta din lume si este compusa din numeroase vestigii . Aici a predicat Apostolul Pavel: “Barbati atenieni, in toate va vad ca sunteti foarte evlaviosi. Caci strabatand cetatea voastra si privind locurile voastre de inchinare, am aflat si un altar pe care era scris: "Dumnezeului necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscandu-L, Il cinstiti, pe Acesta Il vestesc eu voua. Dumnezeu, Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea, Acesta fiind Domnul cerului si al pamantului, nu locuieste in temple facute de maini, Nici nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate. Si a facut dintr-un sange tot neamul omenesc, ca sa locuiasca peste toata fata pamantului, asezand vremile cele de mai inainte randuite si hotarele locuirii lor, Ca ei sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi. Caci in El traim si ne miscam si suntem…” (Fapte 17, 15-34)
Seara ne-am indreptat spre Cap Sounion sa prindem apusul de soare la Templul lui Poseidon. Peisajele sunt superbe. In acea zona se gasesc cele mai luxoase si mai scumpe case din Grecia.
Exista o frumoasa legenda in care se povesteste cum regele Aegeu, al atenienilor, s-a aruncat disperat in mare, la Cap Sounion, crezand ca Tezeu, fiul sau, a fost rapus de Minotaur. In onoarea regelui, atenieni un numit marea- Egee.
Grecii au construit temple in locurile cele mai spectaculoase, cum este si Templul lui Poseidon care a fost construit in anul 440i.Hr., pe locul altui templu, distrus in razboaiele cu persii. Peisajul este incantator, Templul fiind asezat la capatul unei fasii inalte de pamant, care strapunge Marea Egee, iar apusul soarelui la Cap Sounion pare o adevarata magie a naturii.

+23

Îmi placeVezi mai multe reacţii

ComenteazăDistribuie