FERICIREA

 

             

                        FERICIREA

Fiecare om are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă.”(Goethe)

Una din dorințele primordiale ale omului a fost și este să atingă aripile fericirii.

Ce este fericirea?

Un concept greu de definit, un subiect foarte complex, cu multe fațete și care trebuie studiat  din mai multe perspective: psihologică, științifică, filozofică și spirituală.

Din perspectiva psihologică fericirea poate fi defininită ca o  stare sufletească, o artă de a te bucura de un răsărit de soare, de o floare, de zâmbetul unui copil, de gânguritul unui prunc, de o carte, de o operă de artă, de o faptă bună, de  simplu fapt că exiști  în această lume.

 Fericirea e o stare de bine, de mulțumire sufletească,  plăcere, bucurie, exaltare, seninătate, beatitudine, emoții pozitive.

Un psiholog renumit spunea că „fericirea e o stare care se pregătește, se cultivă și se apără de fiecare persoană în parte. ”

Pentru a avea acces la fericire este necesar să deschidem inima și mintea față de propria persoană, să ne autocunoaștem, să descoperim  ceea ce ne place, să fim conștienți de punctele tari pe care le avem și de valorile în care credem.

Dacă există o armonie între valorile clare după care ne ghidăm viața, planurile pe care le avem și punctele noastre  forte, atunci putem atinge fericirea.

„Cunoaște-te pe tine însuți”, ai grijă de tine, descoperă ce-ți face plăcere, care sunt punctele tale forte, ce valori ai, iartă, fii bun,  iubește și zâmbește vieții și lui Dumnezeu.

Profesor la Universitatea din California, Sonya Lyubomirsky a analizat fericirea și demonstrează că fericirea este la îndemâna oricui, spunând  că „oamenii fericiți sunt mai sociabili și mai energici, mult mai dispuși să facă acte de caritate și mult mai cooperanți, dar și mult mai plăcuți de alții, dau dovadă de mai multă flexibilitate în modul lor de gândire și sunt mult mai productivi la locul de muncă. Sunt lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Sunt mult mai rezistenți în fața greutăților, au un sistem imunitar mai puternic și sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic. Oamenii fericiți trăiesc mai mult!”

Fericirea este influențată în proporție de 50% genetic, 10% este influențată de circumstanțele din viața noastă, iar  40% este dată de acțiunile, alegerile, comportamentele noastre.

Lyubomirsky propune mai multe activități care  pot aduce fericirea : exprimarea recunoștinței, cultivarea optimismului și a relațiilor sociale, evitarea  comparațiilor sociale, acte de binefacere, a învăța să te bucuri, a ierta, crearea unor strategii pentru a face față problemelor, creșterea experiențelor de flux, a te dedica scopurilor pe care ți le-ai propus, religia, spiritualitatea, meditația,  a avea grijă de corpul tău, să trăiești în prezent.

Fericirea, din punct de vedere științific e un impuls neurochimic al  unor diferiți neurotransmițători la nivelul creierului. Pentru a fi fericiți e necesar un echilibru al hormonilor fericirii: serotonina- hormonul fericirii, dopamina – hormonul plăcerii, oxitocina – hormonul iubirii și endorfinele.

Sentimentele sunt date de substanțele chimice din creier. Dacă avem un nivel scăzut de hormoni, ne simțim triști, iar dacă avem un nivel optim, ne simțim fericiți. Pentru creșterea nivelului hormonilor fericirii se recomandă: petrecerea timpului în aer liber, mișcare, sport, râs, muzică, meditație, rugăciune, masaj, petrecerea timpului în compania celor dragi, gătitul și servirea mesei alături de o persoană dragă, joaca alături de un animal de companie, somnul suficient. Hormonii fericirii sunt responsabili pentru starea noastră de bine, pentru fericirea noastră.

 Renumitul genetician, Dr. Kazuo Murakami, spune  că modul în care gândim poate activa gene inactive si dezactiva gene active. Factorii mentali și emoționali pozitivi, cum ar fi bucuria, recunoștința și spiritualitatea  au o mare influență în activarea  genelor benefice.

Dr. Murakami susține  că gena fericirii poate fi activată cu puterea minții, o atitudine pozitivă poate activa genele necesare pentru a aduce succesul și fericirea, în acelasi timp dezactivându-le pe cele negative. Numește acest proces „gândire genetică”.

Fericirea este în interiorul fiecărui om, depinde de  gândurile,  acțiunile și valorile în care credem, de capacitatea de a ne accepta, de a fi sinceri, liberi .

Gândul este cea mai puternică forță din univers, este un modelator al personalității omului.

Oamenii fericiți privesc întotdeauna partea plină a paharului.

Sunt adepta teoriilor care spun că fericirea trebuie căutată în interiorul nostru și dobândirea ei se realizează pe calea cunoașterii, a iubirii necondiționate și  a credinței. Creatorul, în marea Sa iubire și înțelepciune ne-a creat diferit și fiecare om percepe fericirea în mod unic. Nu de puține ori ne amăgim că lucrurile materiale, funcțiile, titlurile, ne fac fericiți și vedem  fericirea ca o bucurie imuabilă rezultată din împlinirea dorințelor.

„Dacă vreți să trăiți o viață fericită, legați-o de un țel, nu de oameni sau de lucruri. ” (Albert Eistein)

De- a lungul timpului filozofii au încercat să explice  conceptul  de fericire. Solon zicea că nimeni nu este fericit atâta timp cât trăiește, pentru că oricând se pot abate nenorociri. În viață trebuie cumpătare în tot și toate.

Fericirea e doar în Dumnezeu.

 Lao Tzu a subliniat că  se poate atinge fericirea  luând natura ca  model. În timp ce Confucius era de părere că fericirea e dată de armonia dintre oameni.

Stoicii credeau în adevăr și virtute și exersau disciplina mintală pentru a-și depăși emoţiile și a se putea ridica, astfel, deasupra greutăţilor vieţii. Fericirea este contemplarea.

„Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt în noi şi la îndemâna noastră. Un om înţelept este mulţumit cu soarta lui, oricare ar fi aceasta, fără a-şi dori ceea ce nu are“.  Seneca

Școala Epicuriană întemeiată de filosoful Epicur promova o etică a fericirii, drumul spre fericire trebuie să treacă prin înţelegerea lumii în care trăim şi prin cunoştinţele naturii. „Prin plăcere înţelegem absenţa durerii din corp şi a problemelor din suflet. Un raţionament sobru, căutarea motivelor deciziilor şi a evitărilor, eliminarea acelor credinţe care conduc la tumultul sufletului“ Epicur

Aristotel afirma că fericirea este rezultatul actelor de curaj, de cunoaștere, de prietenie, de dreptate, loialitate, răbdare, generozitate, toleranță, cumpătare, echilibru  și armonie. Omul poate atinge fericirea dacă trăiește virtuos, dacă are un carecter onest. „Fericirea noastră depinde doar de noi“ Aristotel
„Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauţi din răsputeri, ci prin dezvoltarea capacităţii de a te bucura pentru puţin.“ Socrate

„Omul care face totul pentru a atinge fericirea şi se bazează pe el însuşi nu pe alţii a adoptat cel mai bun plan pentru a trăi fericit.“  Platon

Tot el spunea ca fericirea adevarată se dobândește atunci când e satisfăcut sufletul.
Plotin susținea că în starea extazică omul vine în contact direct cu Dumnezeu, care revarsă fericire asupra individului. Fericirea este atinsă numai în conștiință. Adevărata fericire este metafizică. “Sufletul tău trebuie să devină frumos şi divin, dacă vrei să contempli pe Dumnezeu şi frumuseţea.” Plotin

„Fericirea e un ideal al imaginației și nu al rațiunii.” (Immanuel Kant).

Pentru Leibniz, fericirea este adaptarea voinței umane la realitate.

Multe religii spun că fericirea este o stare de pace care nu poate fi realizată decât  în ​​comuniune  cu Dumnezeu.  Fericirea e în divinitate, în Dumnezeu.  Pentru a ajunge la fericire omul  trebuie să fie integru, virtuos, iubitor, altruist, credincios și să tindă spre sfințenie.  

În budism, fericirea  este un factor de iluminare  și nu depinde de obiecte, ci este o stare a minții cultivată prin disciplina mentală, prin eliminarea dorinței. Buddha a învățat pe discipolii săi să cultive starea mentală a fericirii pentru a realiza iluminarea. O minte disciplinată aduce fericire. Un om i-a spus lui Buddha: „Eu vreau fericire!” Buddha a răspuns: „Scoate-l pe EU din formulare şi ai scos EGO-ul. Scoate şi VREAU, care înseamnă ataşamentul şi aşteptările. Astfel, rămâne doar FERICIRE”!

 „Dacă doriți ca alții să fie fericiți, practicați compasiunea și dacă doriți să fiți fericiți, practicați compasiunea.” Dalai Lama

În hinduism, omul ajunge la fericirea veșnică la sfârșitul ciclului de renașteri, cand  se uneste cu Brahman.

Cheia fericirii se găsește în  mintea noastră, antrenând-o pentru a elimina orice gând negativ, se spune în Iudaism – Cabala–Zohar

In islam, sufitul caută fericirea în Dumnezeu . ,,Privește în inima ta, pentru că Împărăția Domnului este cu tine. Acela care se cunoaște cu adevărat pe sine, acela îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că inima este o oglindă în care se reflectă calitațile divine.”

Sfântul Augustin afirma că fericirea este „bucuria care se naşte din adevăr”.

În Biblie se vorbește de mai mule ori despre fericire.

,,Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă în căile Lui” (Ps. 128)

„Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul.” (Ps. 40)

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea!” (Apoc. 1:3)

„Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ (Apoc. 19:9)

„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14)

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.” (Prov. 16:20)

Iisus ne-a învățat să iertăm, să iubim, să credem și să binecuvântăm.

În urmă cu două milenii Mântuitorul ne-a vorbit despre Fericire în Predica de pe Munte.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de    dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.”

 Fericit este omul  modest, fără ambiții deșarte, liber, neatașat de lume, care conștientizează greșelile făcute și  plânge pentru  durerile pricinuite și rătăcirile semenului său,  cel blând, cel ce face doar binele, cel generos, cel bun, cel care aduce pace, liniște, mângâiere, cel care luptă pentru dreptate, adevăr, credință.

A fi fericit e atât de simplu!  Dragoste, modestie, compasiune, blândețe, altruism, iertare, recunoștință, speranță, credință.

Alege să fii fericit!

 “Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Evanghelistul Luca) și tot acolo sălășuiește  și fericirea.

,,Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atâta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalilate. Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul intr-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce inseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părasesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă intunericul mai misterios, se vor răsfrînge şi se vor reântoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri, strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?” ( Emil Cioran – Pe culmile disperării)

Carmen Gigârtu

20 iulie 2021 Drăgășani

 

CRUCEA

 

                                                        Crucea

 

"Cine sunt? Ce se întâmplă cu mine? Mă simt ca o lumânare care e gata să se stingă în întunericul care ma înconjoară.

Neliniştea căutarii a pus stăpânire pe al meu suflet şi pe întreaga mea fiinţă. Mă zbat în ignoranţă, dorind să ajung la lumină. Oare ciudăţeniile care mi s-au întâmplat au făcut parte dintr-un delir ? Sunt semne de schiziofrenie sau altceva? E mult mai simplu să-mi pun singură un diagnostic de boală psihică. Adevărul este o armă foarte puternică, dar mulţi oameni preferă minciuna. "

Mintea Crinei lucra neîncetat şi nu putea s-o oprească. Intră într-un vârtej şi simte că se scufundă într-un abis insondabil. Unde de mister o înconjoară şi încearcă să vadă în timp forându-l cu insistenţă. Zeci de variante posibile, nenumărate probabilităţi incalculabile, vede cu ochii minţii. Imagini, nume, locuri, emoţii puternice o cuprind, explorând, sondând şi examinând viitorul. Devine conştientă că nu poate să schimbe nimic. Îşi revine şi priveşte buimacă în jur. Totul durase doar o fracţiune de secundă.

"Pot să văd imagini din viitor. Cine sunt?

Ochii mă dor, vederea mi-i se înceţoşează. Omul e doar o marionetă mânuită de forţe din umbră, iar libertatea e doar o iluzie?

Închide ochii şi pe ecranul minţii apar imagini, semne ciudate, secvenţe, amintiri. Vise, premoniţii, simboluri, stele, întâlniri cu sfere de lumină, decorpolarizări, călătorii astrale, abisuri, tenebre, flăcări, demoni, extratereştrii, Iisus, trandafiri galbeni, Fecioara, cruci, omul cu ochii galbeni care-i citeşte din manuscrisul vechi de mii de ani:"În om sunt forţe latente care se vor activa la o anumită dată şi demonii vor ieşi la suprafaţă''.

Bătrânul care o ajută să vizualizeze energiile demonice, spunându-i:"Atâta timp cât energiile lor vor dăinui oamenii nu vor fi liberi"

Vocea care-i spune: "Codul tău de acces este...", "Steaua ta e lângă Sirius."

Şcolile cerului, profesori, maeştrii, experienţe, energii, război, durere, moarte, sânge, suferinţă, cutremure, inundaţii, haos, oameni transformându-se în demoni.... Toate acestea trec ca un flash prin mintea ei.

Deschide ochii şi observă cum din mâinile ei ieşeau valuri de energie, fluide albicioase.

Priveşte spre fereastră şi zăreşte o sferă de lumină alb-gălbuie. În interiorul sferei era ceva ce pulsa ca o inimă şi devenea din ce în ce mai albă. La un moment dat din ea izbucnesc raze de lumină în toate culorile curcubeului. E fascinată de frumuseţea acelei sfere, dar ochii o dor de atâta strălucire, iar o voce lăuntrică îi şopteşte să nu mai privească că o să rămână oarbă. Vrea să asculte acea voce, dar sfera o atrăgea într-un mod misterios, încât îşi dorea să zboare spre ea şi să se topească în acea lumină. Ochii o dor îngrozitor şi cu un mare efort întoarce privirea. Dintr-o dată numai vede nimic. Îşi pune mâinile la ochi întrebându-se: " Doamne, ce se întâmplă? Ce a fost asta? Eu nu sunt vrednică să văd astfel de lucruri, dar dacă sunt de la întuneric, să mă amăgească?"

Se freacă la ochi, îi deschide, dar iar nu mai vede nimic, decât o mare de întuneric. După un timp începe să vadă luminiţe verzi şi vederea îi revine.

Crina se ridică, se duce în faţa oglinzii şi privindu-se întreabă:

"Cine sunt eu?"

Îşi priveşte ochii şi observă în ochii ei alţi ochi. Se sperie şi fuge din faţa oglinzii.

"Doamne! În mine mai e o fiinţă. I-am văzut ochii. Acei ochi nu erau umani, ci erau tare ciudaţi.

Sunt posedată? De cine?

Nu, nu trebuie să-mi fie frică. Mai trebuie să văd odată acei ochi".

Se apropie de oglindă se concentrează puternic privindu-şi ochii, dar nu se mai întâmplă nimic.

"Deci, te joci cu mine. Nu vrei să te mai arăţi. Bine."

Dintr-o dată chipul ei dispare din oglindă.

"Dumnezeule! Asta ce mai e? Acum am devenit invizibilă?"

Se pipăie.

"Da. Eu sunt aici, dar oglinda nu-mi mai arată chipul. E o nebunie ce mi se întâmplă. Totuşi, sunt aici. "

Apare conturul propriului corp şi vede cum ceva, ca o materie fluidă, umple acel contur şi cum imaginea ei apare complet.

"Nu, asta a fost prea de tot. M-am dematerializat şi materializat la loc. E o nebunie! Ce se întâmplă cu mine? Am halucinaţii?

Nu, nu trebuie să-mi fie frică. Mai există o cunoaştere ascunsă? Încep să cred că da.

Sunt două variante: Ori sunt nebună şi am halucinatii, ori cineva vrea să-mi arate altă realitate. Deci, cineva se joacă cu mine. Mă mânuieşte cum vrea, ca pe o marionetă. Cine e păpuşarul? Ce vrea de la mine? Cel din umbră poate fi din partea luminii sau din partea întunericului. Cum aflu? Cum? Eu acum m-am rătăcit sau m-am trezit?

O să caut răspuns la întrebările care mă frământă, care mă chinuiesc şi nu mă lasă să dorm.

Fiecare om îşi duce propria cruce, numai că a mea e prea grea şi simt că mă prăbuşesc sub povara ei.''

 

 

 

SALVATORUL

 

                                                 SALVATORUL

 

Avea  27 de ani si era o femeie firavă, ca un ghiocel. De ceva timp era uimită de visele care o bântuiau noaptea. În acele vise era un bărbat puternic care se lupta cu tot felul de entităţi ciudate pe alte planete. Într-unul din vise păşea înarmat cu o armă cu laser pe o planetă pustie, un deşert imens, unde a fost înconjurat de nişte entităţi asemănătoare cu caracatiţele, pe care le-a exterminat. În ultimile vise acţiunea se desfăşura pe Terra şi nu mai era acel luptător înarmat până în dinţi, ci era ea, cea de zi cu zi.

Era o noapte senină şi privea cerul plin de stele când observă câteva nave din care coborau pe raze tractoare nişte omuleţi cu urechile ascuţite. Fără frică a întins mîinile ca Iisus răstignit pe cruce şi s-a îndreptat spre ei. Când au zărit-o s-au întors la navele lor şi au plecat. A reuşit să-i alunge cu mâinile goale, dar în nopţile următoare visele se transformă în coşmaruri îngrozitoare. În acele coşmaruri se lupta cu tot felul de entităţi care-i repetau într-una: “Trebuie să mori!”

 Când era cât pe aci să fie ucisă se trezea din vis şi nişte zgomote asurzitoare de săbii îi sunau în urechi, de parcă armate întregi se luptau.

Ar fi vrut să nu mai vină noaptea, să nu mai doarmă niciodată, din cauza coşmarurilor. Dar cum punea capul jos imediat adormea. După un coşmar se trezeşte buimacă, simţind o apăsare îngrozitoare pe creier. Nemaisuportând s-a urcat pe bloc, locuind la ultimul etaj, cu intenţia de a se arunca. În acel moment aude o voce care-i spune: Cei care se sinucid ajung în iad. Se retrage, priveşte cerul şi printre lacrimi şopteşte: Doamne, vreau să mor, dar nu vreau să ajung în iad, ci la Tine!

A văzut cum norii s-au retras ca o draperie şi au apărut puzderii de stele. A început să murmure Tatăl nostru. După ce a terminat rugăciunea s-a întrebat: Ce se întâmplă cu mine? De ce am vrut să mă omor?

Se întoarce în cameră ia icoana Fecioarei și adoarme cu ea în braţe. Visează că intră într-o biserică unde pe o masă trona o cruce. Pe acea cruce erau scrise mai multe nume, printre care şi numele ei. Când priveşte spre uşă zăreşte mii şi mii de oameni care veneau spre ea şi ţipau: “Trebuie să mori, numele tău este scris pe cruce! Trebuie să mori. “

 A ridicat mâinile spre cer şi a început să se roage Fecioarei. Între ea şi ei era un zid invizibil. Nu puteau să o atingă. La un moment dat i-a zărit cum ţipau şi alergau în patru labe, ca maimuţele, de frica unui uriaş îmbrăcat în haine militare, care a luat-o pe umărul lui. A văzut cum fugeau toţi sub pământ, urlând ca nişte fiare sălbatice înfometate. Uriaşul a lăsat-o pe un câmp înverzit cu mult soare şi s-a făcut nevăzut. Când s-a trezit din vis ceasul arăta 12 noaptea. A aprins o lumânare şi a început să se roage. În acel moment fereastra se deschide, de parcă ar fi fost furtună, iar lumânarea se stinge. Cu un calm ieşit din comun închide fereastra, îşi face semnul crucii, aprinde din nou lumânarea şi începe să se roage. Dimineaţa se urcă în maşină şi se opreşte la cea mai apropiată mânăstire. În curte erau numeroşi pelerini, fiind o zi de sărbătoare, aşteptând începerea slujbei. O călugăriţă cu chip angelic strângea liturghiile şi acatistele de la pelerini. Când a dat bileţelul a simţit o lovitură puternică, ca şi cum cineva ar fi lovit-o cu un cuţit în spate.

S-a întors şi a văzut cum o călugăriţă hidoasă era rezemată de peretele mânăstirii şi se scălâmba la ea.

A înţeles ce se întâmplă, că acele entități cu care se lupta în vise au început să se materializeze în lumea reală şi doar ea le vede. A plecat la altă mânăstire care era la trei km. într-un vârf de munte. Acolo, în timpul slujbei a auzit un râs puternic de femeie, în spatele ei. De data aceasta nici măcar nu a întors capul, ştiind ce se întâmplă. La sfârşitul slujbei l-a rugat pe preot să o binecuvinteze şi a plecat. Era conştientă că nimeni nu ar înţelege ce se întâmplă. Dacă ar povesti ar crede despre ea că este nebună. Era lupta, războiul ei.

 Noaptea următoare se trezeşte din somn, dar corpul îi era paralizat. La capătul celălat al patului era o entitate ciudată care o privea. Nu poate să facă nicio mişcare, fiind complet paralizată. În gând spune: ”Iisuse, nu mă lăsa! ”

Entitatea a dispărut, iar pentru o clipă l-a văzut pe Mântuitor pe cruce şi a auzit zeci de voci care ţipau: ” De ce-l iubeşti pe Răstignit? ”

 Se ridică din pat și spune: ” Pentru ca El e Salvatorul meu. ”

Din clipa aceea coşmarurile au încetat şi nici o entitate nu şi-a mai făcut apariţia în viaţa ei.

 

VISUL

 

                                                         Visul

 

Ioana mereu visase să ajungă în Egipt, iar visul i s-a împlinit. Azi a vizitat piramidele şi încântată de istoria acelor locuri adoarme fericită.

Visează că mândrul Ra strălucea pe altarul cerului senin şi îşi trimitea razele peste Egipt. Ea sta pe malul Nilului şi plângea. Începe să se roage cu lacrimi fiicei zeului soarelui şi soţiei lui Horus, zeiţei cu cap de vacă, Hator, care era zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Lacrimile îi curg râuri rugându-se de zeiţă să o ajute să ajungă în Câmpul cu Trestie al lui Osiris. Are nevoie de un luntraş care să o trecă Râul Morţii. Nu-i este frică de Ammit, devoratorul de inimi, fiindcă inima ei este curată. Ce bine e să fii faraon! Faraonii nu merg în Câmpul de Trestie al lui Osiris. Ei după ce mor devin zei şi se ridică la cer. Doar pământenii de rând trebuie să treacă prin chinuri şi probe ale aerului, apei, pământului şi focului. Zăreşte un vultur care se rotea pe albastrul cerului şi crede că acela este zeul Horus, zeul lumii, al cerului şi al bunătăţii. Îl imploră şi pe el să o ajute să treacă în lumea morţilor.

De ce plânge? De ce doreşte să moară? Parinţii au dus-o de copil să slujească în templul lui Isis, zeiţa magiei şi a căsătoriei. Timpul a trecut, ea a crescut şi de azi ar fi trebuit să fie una din vestalele templului. A văzut ceremoniile, ştia ce trebuie să facă o vestală, dar până acum preotesele nu au folosit-o, fiindcă era doar un copil. Preotesele i-au pus pe mână o brăţară în formă de şarpe şi i-au spus că de mâine va fi iniţiată ca vestală în misterele zeiţei Isis. Va trebui să practice magia sexuală şi marele arcan. Ştia ce înseamnă acest lucru.De multe ori sta pitită după coloanele templului şi vedea acele orgii, în care preoţii, preotesele şi membrii cultului îşi făceau de cap în cinstea zeiţei. Azi ar trebui să fie la templu să-şi facă datoria, adică să se lase atinsă şi pângărită de acei preoţi bătrâni, care au atârnate de gât lanţuri grele din aur, cu simbolurile zeilor. Întotdeauna o vestală nouă trebuia să fie iniţiată de un preot bătrân.

O preoteasă care era mare maestră în magie i-a spus ce trebuie să facă , cum să practice marele arcan, care este cheia magiei. Acest arcan a fost introdus în cultul lui Isis de un mare vrăjitor bătrân care se închina zeului demonilor. Magia este practicată de toţi vrăjitorii şi prin această practică, Ida şi Pingala cele doua canale energetice,yng şi yang, soare şi lună, care se încolăcesc pe măduva spinării trebuiesc trezite, ca să pună în acţiune curentul sushumnei care e situată în canalul central al măduvei spinării, pentru ca kundalini să fie trezită şi să curgă arzător prin acel canal. Aceste trei canale se termină în medulla oblangata şi sunt simbolizate în caduceul lui Mercur cu cele două aripi ale sale deschise, simbolizând puterea de a călători în corp astral, mental, în vehiculele cauzal, conştient şi spiritual. Cei care practică calea muchiei de cuţit pot ieşi din corpul fizic dupa voinţă. În momentele acelea de cuplare, partenerii trebuie să ceară ajutorul zeului focului, zeul demonilor. Maestra i-a mai spus să aibă grijă, să facă corect exerciţiile de respiraţii, să se concentreze asupra acelor energii de la baza coloanei şi să le ridice sus spre creier, iar în momentul culminant să-şi ţină respiraţia şi să absoarbă energia vitală a partenerului, fiindcă scopul acesta este: de a te încărca cu cât mai multă energie şi de a-l vampiriza psihic si energetic pe partener, pentru a putea tu să te dezvolţi şi a face magie cu acea energie acumulată. Toţi magii, toţi vrajitorii merg pe calea muchiei de cuţit, practicând marele arcan, care e cheia magiei.

Ca să dea rezultate femeia trebuie să fie tânără ca ea, să aibă sub 20 da ani şi să nu fi născut niciodată. I-a mai spus să fie foarte atentă că, prin această practică poate să înnebunească, să moară sau să se transforme într-un demon. De fapt, omul ajunge robul demonilor şi cu ajutorul lor poate practica magia, vrăjitoria. Acum depinde ce vrea zeul de la ea. Prin această metodă demonii pun stăpânire pe om.

Ea i-a spus maestrei că nu vrea să fie vrăjitoare şi nici să-i ia alţii energia. Decât să se lase atinsă şi pângărită de acele mâini bătrâne şi noduroase, mai bine preferă să moară. A început să plângă şi s-a rugat zeiţei Isis: "O, tu zeiţă, care ai fost credincioasă soţului tău, te rog, ajută-ma!" După ce a terminat rugăciunea a văzut-o în faţa sa pe Isis, cea care niciun muritor nu i-a ridicat vălul, ţinând în mână un trandafir alb. Cu o voce cristalină i-a zis:"Fugi, fiica mea! Fugi din acest cuib de vipere! Ei nu mă slujesc pe mine, ci pe demoni".

A fugit de la templu şi acum se roagă de Osiris să o ia la el, în lumea de sub pământ. Aude un sâsîit şi vede în apropierea ei un şarpe. Mulţumeşte zeului că Osiris i-a ascultat rugăciunea şi întinde braţele spre şarpe spunând: "Vino!" Şarpele se unduieşte, sâsâie şi se îndreaptă spre ea, dar o piatră zdrobeşte capul şarpelui.

În faţa ei apare un tânăr egiptean, frumos ca un zeu care o întreabă: "De ce vrei să mori?" Ea îi arată brăţara.

El îi scoate brăţara de pe mână şi o aruncă în apele Nilului. Se cunoşteau, şi el lucra la templu. Îi plăcea fata, dar azi auzise că a fugit. O căutase cu disperare rugându-se de Ra să -l ajute să o găsească.

Acum e fericit, or să fugă amândoi unde or vedea cu ochii. O ia de mână şi se urcă amândoi într-o luntre. Stau unul lângă altul, neîndrăznind niciunul să vorbească. Privesc undele liniştite ale Nilului, care-i va duce departe de acel templu, de acele orgii, de acel cult, de acea magie.

Ioana se trezeşte  din acel vis şi  uimită de asemănarea izbitoare dintre ghid şi băiatul din vis se întreabă dacă în alt timp ea a trăit în acele locuri sau visul e doar  o fantasmă a nopții.

 

MEDIUMUL

 

                                                        Mediumul

 

Ochii cerului plângeau peste sanctuarul de la Delfi. Nori mari şi negrii erau fugăriţi de un vânt tare supărat. Din când în când fulgere brăzdau imensitatea albastră. În depărtare se auzeau tunete şi trăznete năprasnice, ca şi cum cerul se revolta.

Ea era în acel sanctuar şi ajunsese una dintre cele mai renumite mediumuri. Provenea dintr-o familie de preoţi care slujiseră lui Apollo hiperboreanul. În copilărie trăise sub puternica influenţă a ceremoniilor şi a cântecelor sfinte. Era o copilă complet diferită de celelalte fete de vârsta ei. Avea un profund dezgust faţă de dragostea fizică. Intuia că aceasta este o siluire a sufletului ei feciorelnic. Când soarele răsărea se ducea să-l privească, iar vibraţia razelor şi a curenţilor tainici o duceau în extaz. Simţea inefabilul, sublimul, cum îi umple sufletul. Auzea muzica îngerilor şi înţelegea că preoţii nu cunoşteau ceea ce ea vedea, ceea ce ea putea percepe. Înţelegea graţia, iubirea acelei lumi nevăzute pline de lumină.

Într-o zi a venit la tatăl său un preot tânăr şi frumos. Avea o privire pătrunzătoare şi fascina cu ochii lui negrii ca smoala, pe oricine întâlnea. Venise de peste mări şi tări. Studiase şi fusese iniţiat în multe mistere. De când l-a văzut şi i-a auzit vocea duioasă ca o doină, a fost surprinsă de senzaţii noi, neştiute, necunoscute până atunci, necunoscute până în momentul când acei ochi adânci ca marea au privit-o insistent. Cuvintele lui minunate şi calde îi vrăjesc inima pentru totdeauna.

Sufletul  pur şi inima curată este cuprinsă de o pasiune nebună, care o arde şi o mistue neîncetat. Vroia să se elibereze din lanţurile acelei iubiri imposibile, nefericite şi nebuneşti, dar nu reuşea.

Pe măsură ce timpul trece ea uită de acea lume minunată plină de lumină, de acea lume încântătoare pe care o simţea şi la care avea acces.

Datorită pasiunii ce-i ardea inima, devine sclavă a voinţei, gândirii şi dorinţelor acelui tânăr preot venit din ţări misterioase. El a iniţiat-o în învăţătura lui secretă şi a transformat-o în medium.

O punea să doarmă pe un pat din frunze de laur pentru a căpăta puteri magice. O ducea la un izvor unde-i spunea că trebuie să se îmbăieze în acea apă cristalină pentru a se încărca cu energie magică. Îi da să bea o gură de apă de la un izvor secret pentru a căpăta înţelepciune divină. O punea să inspire fum de la diverse ierburi aromatice, să mestece dafin şi o ducea în subsolul sanctuarului unde sta întinsă lângă nişte vapori care ieşeau din interiorul pământului.

La auzul vocii lui armonioase şi domoale ca o baladă, ea se transfigura şi pătrundea în lumea în care el o trimitea. După ce spunea tot ce vede în acele lumi, el o readucea din acea stare. Când se trezea era foarte tristă şi fără vlagă. Cuvintele lui o plimbau printre spirite şi îi spunea cu vocea lui de înger că acea lume pe care o vede este cea reală şi nu cea în care trăieşte, care este doar o aparenţă.

Ea era în acel sanctuar de la Delfi şi el îi şopteşte blând:

“Du-te în lumea Întunericului şi spune-mi ce vezi!”

La vocea omului pe care ea îl adora şi-l iubea cu toata fiinţa sa, simte cum un fior o cuprinde şi pune stăpanire pe corpul ei.

-Ce vezi? o întreabă el.

-Cobor într-un puţ adânc, cu apă rece ca gheaţa. Cobor în prăpăstiile cele mai întunecoase ale nepătrunsului. În aceste întunericuri adânci zăresc nişte flăcări şi simt mirosuri insuportabile.

Când ea se scufunda tot mai adânc în acele întunericuri el o mângâia uşor. Gura şi-o lipeşte flămând de pântecele ei sărutând-o.

Ea ţipă:

-Flăcările îmi ard trupul. Mirosul mă înneacă.

Nu era pentru prima dată când el o atingea şi o poseda când ea era în transă, plecată în alte lumi, neştiind ce se întâmplă cu corpul ei, în realitate. El a auzit-o ţipând, dar era stăpânit de nebunia pasiunii cărnii.

-Flăcările mă cuprind, din mijlocul lor iese un monstru care mă atacă. Nuuuuuu!

Corpul începe să-i tremure tot şi cu mâna tremurândă caută ceva. Găseşte un obiect şi loveşte cu toată puterea spunând:

-Mori monstrule! Mori! şi loveşte în neştire.

Vede cum din gâtul monstrului tâşneşte sânge şi o stropeşte peste tot. O fericire nebună, vecină cu extazul o cuprinde.

-Te-am ucis, monstrule! Te-am învins!

Simte că ceva îi apasă corpul. Se trezeşte la realitate, deschide ochii zărindu-l pe adoratul ei mort şi plin de sânge şi lovituri.

Din pieptul ei se aude un urlet ca de fiară sălbatică.

Îşi duce mâinile pline de sânge la cap nemaisuportând zgomotele şi vocile care le auzea. Părăseşte sanctuarul, alergând bezmetică, neştiind pe unde calcă, văzând în urma ei mii de reptile care sâsâiau şi ea fuge, fuge.... Se aruncă de pe o stâncă într-o prăpastie. Vocile au încetat, iar  reptilele  au dispărut ca prin minune. Se aşterne o linişte adâncă. Până şi fulgerele şi tunetele au amuţit .

Doar ochii cerului spală cu lacrimile sale acel trup tânăr şi nevinovat. E singurul ce o plânge, spunând povestea ei celui ce vrea să-l asculte.

 

Cacealmaua

 

                                     Cacealmaua

    

 

Era o zi geroasă de noiembrie. Copacii îşi etalau crengile îngheţate în lumina palidă a soarelui.

 Marin era acasă şi avea în braţe un buchet mare de trandafiri. Rupea câte o petală dintr-un trandafir şi o arunca pe pat gândindu-se:

Pot lupta împotriva iubirii? Pot înăbuşi sentimentele? Pot să-mi smulg din inimă cel mai bun, cel mai frumos sentiment? Nu. Orice ţi-ar spune raţiunea, iubirea te îndeamnă la lucruri nebuneşti pe care nu credeai că eşti în stare să le faci. Mă pot elibera de cel mai nobil sentiment? Şi de ce aş face acest lucru?

A, pentru a face pe plac celor din jur, pentru a nu fi judecat şi considerat imoral. Ce prostie! De ce să renunţ la iubire pentru alţii? De ce să renunţ la propria-mi fericire? Acolo unde există iubire, există şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Diavolul încearcă să-şi vâre coada creând tot felul de situaţii neplăcute, dar tocmai greutăţile, obstacolele, arată cât de puternică este dragostea. Poate şi Michiduţă e necesar, având rolul lui. Fără el ne-am plictisi îngrozitor.

Azi sunt prea plin de iubire şi încep să-l văd şi pe diavol într-o lumină pozitivă. Încerc să văd doar binele din orice întâmplare, fenomen. Poate am mai evoluat un pic, vorba nevestei.

Sunt fericit!

O să aranjez petalele de trandafiri în forme de inimioare.

Gata! Am terminat! Şampania şi paharele le aşez pe noptieră lângă pat. Noua mea iubită trebuie să apară. Nu ne-am văzut niciodată, azi e pentru prima oară. Am găsit-o pe facebook şi m-am îndrăgostit de ea nebuneşte.

Pe hol se aud paşi şi o bătaie discretă în uşă.

Deschide, o ia în braţe, o sărută şi îi şopteşte cu vocea tremurândă:

-Ai venit, iubito... ai venit....

Ce dor mi-a fost de tine!

Dragostea mea, niciodată nu am iubit pe cineva cum te iubesc pe tine. Nu mai pot trăi fără tine, iubire. Nu mai rezist fără tine. Tu eşti comoara şi fericirea mea. Fiecare gând se îndreaptă doar spre tine. Ţi-a plăcut declaraţia de dragoste pe care ţi-am făcut-o?

-O! Ai scris că ţi-ai dori să-mi strângi trupul, să-mi săruţi buzele. Ai mai spus că în fiece dimineaţă m-ai trezi cu o mângâiere, iar seara m-ai adormi cu un sărut, că ai face dragoste cu mine de mai multe ori pe zi şi că-mi admiri perfecţiunea corpului şi mersul meu senzual. Ai zis că-mi dai like din 5 în 5 minute pe facebook. O, ce frumos ai spus că vrei să navigăm împreună prin viaţă căutând fericirea .

-Şi am mai scris că fără tine nu exist, nu am energie, nu trăiesc. Te-am rugat să vii iubito, să fim mereu împreună.Tu ai devenit sensul vieţii mele.

-Ce spui?

-Te rog, sufletul meu!De ce te feresti de mine? Lasă-mă să te privesc!

-Este imposibil.

- Vrei să fii sotia mea?

-Nu se poate.

-De ce?

-Femeia îşi aruncă peruca şi izbucneşte în râs. Acum înţelegi de ce nu se poate, dragul meu soţ? Doar suntem căsătoriţi de 10 de ani.

-Nu pot să cred că tu ţi-ai luat o altă identitate!

-Am vrut să văd cum procedezi când te îndrăgosteşti.

-Ai reuşit ! M-ai făcut să mă îndrăgostesc din nou de tine.

Carmen Gigartu