luni, 19 octombrie 2015

Esthera

" Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu contează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." ( Seneca)                 

                                                    ESTHERA


  Mergea repede ca şi cum ar fi vrut să ajungă neapărat undeva. Îşi dorea să fie singură, să plângă încet, să nu o vadă nimeni şi nici ea să vadă pe cineva. Vroia să fie doar cu cerul, pământul şi Dumnezeu. Începe să plouă şi ea încetineşte pasul. Iubea ploaia. Întotdeauna o  iubise şi vroia să-i simtă atingerea rece.
Era conştientă că făcuse o pasiune pentru Ioan Panait şi se întreba câte alte femei se îndrăgostiseră de-a lungul timpului de el. Vocea lui caldă, aproape feminină o cucerise. Era singurul om care-i făcuse inima să-i tresară şi sufletul să vibreze. Dar între timp se întâmplaseră atâtea...
" Simt că se face lumină în mintea mea. Simt efectul purificator al ploii. Parcă mi-a luat  toate gândurile negre.
Orgoliul, trufia, vanitatea, egoismul, gelozia vin de la întuneric, vorba stareţei. Uneori, nici eu nu sunt scutită de asaltul lor. Răul poate fi învins prin bine, frumuseţe şi iubire. În mine există o durere, dar şi o bucurie, o reţinere dar şi un avânt. O sete nebună de libertate şi fericire mă tot chinue. Mereu mi-am dorit să fiu ca ceilalţi oameni care vin la mânăstire. Am visat la o iubire eternă, la o dragoste absolută, şi îmi era dor de o lume ideală. Dragostea m-a înnebunit şi am început să o iau razna? Ce este dragostea?
Pentru mine rămâne o mare taină, un mare mister. Ea te înalţă la cer şi tot ea te coboară în abisul iadului. Face din tine ce vrea. Te suceşte, te învârteşte, te frământă, te dospeşte, încât nici nu mai eşti om. Când iubeşti eşti purtat de val şi forţe mirifice, necunoscute se joacă cu tine cum vor ele. Oare există vreun om care să nu viseze la iubire, la fericire? Nu cred. Dar câţi au parte? Unii sunt norocoşi, întâlnesc fiinţa dorită de la început. Alţii caută o viaţă întreagă şi tot nu o găsesc. Eu am fost printre norocoşi,l-am întâlnit pe Ioan când nici nu ştiam ce este iubirea. Am ajuns la mânăstire, ploaia a încetat şi spre răsărit a apărut un curcubeu minunat. O să stau în grădină să-mi împrospătez sufletul, să-mi bucur ochii şi inima. Aici sunt dealuri înverzite, ape limpezi, flori  multe bucurându-se de ploaie şi de soare, iar peste drum se aud voci cristaline de copii zbenguindu-se.
Buruienile au crescut   libere  printre flori. Îmi pun mănuşile şi îngrijesc florile până vine stareţa.
Cum buruienile au invadat forile, asa se întâmplă şi cu sufletul meu, să fie asaltat de gânduri negative. " După ce a terminat florile de îngrijit intră în sera mânastirii, unde buruienile se luaseră la întrecere cu roşiile, castraveţii, ardeii ,vinetele....
Roşiile începuseseră să se roşească, castraveţii erau plini de rod, fasolea se înălţase până în vârf, iar căpşunile agăţătoare  se căţăraseră şi ele tot mai sus.  Coapte cum erau păreau nişte flori roşii. A smuls buruienile, a săpat şi la sfârşit toate păreau fericite . Când a terminat se înserase de-a binelea. Greierii cântau şi broaştele dădeau un adevărat concert.  O adiere de vânt aduce miros de flori şi de căpşuni. Regina nopţii îşi desfăcuse florile şi umpluse aerul cu parfumul său. Se îndreaptă spre livadă unde vişinii pitici erau plini de fructe dulci-acrişoare, iar  merii, prunii şi caişii îşi lăsaseră crengile până la pământ, pline  de rod. Mirosea a flori de fân, iar Esthera  se aşează pe iarbă privind cerul. De câte ori privea  stelele cu ea se întâmpla ceva curios. Simţea că e alcătuită din praf şi pulbere de stele, şi un dor nebun începe să o chinuiască. "Spune-i, cerule, că mi-e drag! Mi-e tare drag!" Şi trupul îi este fărămiţat de o ploaie de fiori.
"Cât aş vrea să-l alint, să-l dezmierd...." şi îşi imagina că-l atinge şi îşi încolăceşte braţele în jurul lui, că-i simte obrazul fierbinte şi respiraţia caldă. Întreaga ei fiinţă se preface într-un cânt de dor, iar inima îi fuge spre crângul imaginar cu ispite. Gândurile şi sufletul ei plin de iubire se roteau imaginar în jurul lui Ioan murmurând: "Îmi eşti  tare drag! Te iubesc, iubirea mea!"
După ce-şi face un duş sub cerul liber, intră în chilie şi adapostită sub cearceaf visa  fericită la bărbatul de care se îndrăgostise.
A doua zi prin fereastra larg deschisă se zărea chipul frumos al Estherei.  Îi râdeau ochii şi  un zâmbet îi lumina chipul gingaş. Privea culorile răsăritului şi  trandafirii înfloriţi, cum străluceau plini de roua dimineţii. 
Adia un aer îmbălsamat de miresme. Un nor alb ca de zăpadă se plimba pe firmamentul azuriu al cerului, iar soarele strălucea şi ultimile picături de rouă dispăruseră. Aleargă în grădină, se aşează pe valurile de iarbă  şi ascultă cântul păsărelelor vesele, care ţopăiau când pe gard, când pe viţa de vie, când pe ramurile caisului din faţa chiliei.
"De aş înţelege limba lor! Ce or fi spunând? Poate că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru soare, pentru vânt, pentru iarbă, pentru tot. Poate că şi ele iubesc, de cântă aşa cu foc. Inima  îmi este mai uşoară, sufletul mai curat şi gândurile negre care mă bântuiau în ultimul timp  au zburat. Tare aş vrea să ştiu ce face, ce gândeşte, dacă este fericit, dacă mai  mă iubeşte......
Când vine seara  ascult foşnetul frunzelor şi privesc luna printre ramurile înverzite ale copacilor. Gându-mi zboară  mereu la el şi încep să visez cu ochii deschişi. Uneori vorbesc singură, ca acum, şi-mi fac examenul de conştiinţă. Când îndoiala şi incertitudinea mă cuprind,  ma rog la Dumnezeu să mă lumineze.
 Tare aş vrea să-i spun lui Ioan că-l iubesc. Aş fi  fericită dacă ar fi cu mine aici, să ne povestim tot felul de nimicuri la umbra unui copac sau să ne plimbăm îmbrăţişaţi în lumina lunii. Cât este de frumoasă pădurea acum! Dacă ar fi şi el  cu mine! Inima îmi este atât de plină de iubire şi emoţiile mă biruiesc. Cât aş vrea să vedem împreună un răsărit şi un apus de soare, să privim albastrul cerului, să ne bucuram de verdele ierbii, de soare, de aer, de lumină, să ne îmbăiem într-un râu cu apa cristalină.
 Dar ştiu că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Niciodată nu o sa părăsesc zidurile astea reci ale  mânăstirii."
 Şi două lacrimi se rostogolesc pe  obrajii palizi ai Estherei.
După trei ani.
 Deschide fereastra, priveşte cerul senin al primei zile de toamnă şi lacrimile  inundă ochii Estherei.
 Doi flutaraşi tare drăgălaşi se hîrjonesc şi se aşează pe un trandafir, sărutându-se cu aripioarele larg desfăcute.
Se îndreaptă spre pat şi-l priveşte pe  Ioan .
_Vino lângă mine, zice el zâmbindu-i şi întinde braţele spre ea.
Se aşează pe pat lângă el .
_Vreau să-ţi spun ceva. Ştii, m-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că eu te împiedic.
_Ce prostii spui! Ai visat urât?
_Tu ai nevoie de libertate, de distracţii, poate de alte femei. Ca orice om ai plăcerile şi dorinţele tale, iar eu nu vreau să-ţi impun nimic. Ne iubim, dar fiecare avem personalitatea noastră, fiecare avem sufletul nostru, plăcerile şi dorinţele noastre. Nu suntem un singur suflet, nu avem acelaşi gând, ci suntem doi oameni diferiţi şi unici. Fiecare avem  felul nostru de a fi, de a gândi, de a iubi, de a visa. Eu te respect şi te iubesc aşa cum eşti, cu defectele şi calităţile tale, dar nu vreau să fiu minţită.
Nu pot sta lânga cineva care nu este sincer cu mine. Dacă iubeşti pe altcineva spune-mi: "Iubesc pe ...", dar nu vreau să mă minţi şi să te prefaci că mă iubeşti. Eu sunt conştientă de defectele tale, la fel cum şi tu le cunoşti pe ale mele. Vreau doar să fii sincer, să crezi în mine, în dragostea mea pentru tine. Vreau să am  încredere în tine, în iubirea ta, cum am avut până acum. Nu vreau să te ascunzi de mine şi să ajungem doi străini.
De la un timp am senzaţia că te încurc, te deranjez, te agasez. Eu îţi timit trei mesaje , iar tu de abia la al treilea mi-ai răspuns cu răceală şi plictisit.
Mă doare inima că nu pot  ajunge la sufletul tău.
_Esthera, dar sunt aici cu tine. Tu eşti în sufletul meu.
_ Eu nu vreau corpul tău, ci pe tine ca om, ca fiinţă. Da, eşti aici, mă mângâi, mă priveşti, dar... Poate că vreau prea mult, visând la inima şi dragostea ta.
_Dar, te iubesc. Cred că treci printr-o perioadă de criză. Sper că nu eu ţi-am provocat-o. Văd că eşti chinuită de îndoieli, de incertitudini şi  tare neîncrezătoare în mine.
_Cred că era mai corect  dacă spuneai aşa: "Te-am iubit, Esthera, dar vezi, în lumea asta sunt atâtea femei şi eu nu pot să iubesc doar una. Inima mea e generoasă şi le iubeşte pe toate care arată bine".
Un zâmbet maliţios apare pe faţa lui Ioan.
_Ai văzut scena aceea şi  eşti geloasă.
_Poate că sunt, dar niciodată nu ai fost aşa vesel  lângă mine. Uneori, cred că te plictisesc, te agasez, te încurc.
_Esthera, acele două găini limbute şi vesele pe care le-ai văzut în jurul meu, îmi dau senzaţia de cocoş.
_Tocmai de aceea am zis că ai nevoie de libertate, să te simţi bine, să fii  optimist, vesel, fericit, iar pe mine iartă-mă că te-am iubit şi încă te mai iubesc. Dar eu ştiu, am devenit conştientă că tu nu ai nevoie de mine. Eu doar te împiedic, te încurc. Îţi simt răceala şi distanţa. Nu trebuie să te mai prefaci.
Se desface din bratele lui şi se îndreaptă spre fereastră. Lacrimile-i curg şi i se înnoadă sub bărbie. Ştia că el nu o mai  iubeşte, ci doar se juca cu ea.
Aude  uşa trântită.
"Iartă-mă că te iubesc, dragul meu. Singurul lucru care mi-a mai rămas să-ţi daruiesc este libertatea. Fii fericit!" şi se ghemuieşte lângă fereastră plângând.
 "Iartă-mă că te-am iubit! Iartă-mă că te iubesc!" şopteste printre suspine Esthera.
 “De ce a trebuit să te cunosc? De ce ai apărut în viaţa mea? Eram atât de liniştită la mânăstire până ai apărut tu. Aveam 13 ani când mi-a murit măicuţa .  Peste un an, după o boală grea s-a stins şi tătuţu. Până să moară şi-a chemat unica lui soră, care e maicuţă la mânăstire. A rugat-o să mă ia cu ea, să-i slujesc lui Dumnezeu. După patru ani petrecuţi între zidurile reci şi groase ale mânăstirii mă resemnasem cu soarta mea. Nu aveam vise,nu aveam dorinţe, munceam ca un roboţel, când la bucătărie, când la munca câmpului. Când am împlinit 18 ani maica stareţă m-a pus să vând la magazinul din incinta mânăstirii. Într-o zi a trimis altă măicuţă să mă înlocuiască. M-a luat la ea în birou, punându-mi în braţe un dosar voluminos, spunându-mi: “Esthera, o sa vină nepotul meu Ioan să scrie la calculator  aceasta monografie la care am lucrat trei ani de zile. Tu să-i dictezi ca să scrie mai repede. Nu-l mai aştept, mă grăbesc să ajung la Episcopie. Trebuie să apară şi oricum ştie ce are de făcut.”
 Nu au trecut nici cinci minute că pe uşă a intrat un bărbat înalt cu părul lung, prins într-o coadă, cu un cercel într-o ureche şi zâmbind mi-a zis:
“Bună! Tu trebuie să fii Esthera, cea mai tânără măicuţă de aici. Sunt Ioan Panait şi mă  simt onorat să lucrez cu o fată aşa de frumoasă.”
M-am înroşit toată şi mi-a căzut dosarul din mână, mai ales că mă privea atât de insistent cu ochii lui frumoşi şi iscoditori.Simţeam că ceva ciudat se întâmplă cu mine, dar nu înţelegeam ce. M-a luat de mână şi m-a aşezat pe fotoliu maicii stareţe, iar el a luat un scaun şi s-a aşezat lângă mine. În fiece zi timp de o lună de zile petreceam împreună câte două ore în acel birou . Lucram cam o oră pe zi şi restul timpului vorbeam despre tot felul de lucruri, de nimicuri. Îşi făcuse un obicei de a-mi lua mâna şi a o ţine între palmele lui, iar eu ma înroşeam şi mă pierdeam toată.
Într-o zi mi-a zis: “Nu ai vrea să alergăm pe câmpuri, să stăm pe iarbă, să ascultăm împreună ciripitul păsărelelor, să culegem flori? Ce frumos e muntele acum! Nu ţi-ar plăcea să urcăm  printre stânci, să fim acolo sus?” arătându-mi muntele prin ferestruica mânâstirii.Mi-a luat mâna şi a dus-o în dreptul inimii,  lipind-o  de pieptul lui, spunându-mi:” Nu ai vrea să ne plimbăm la lumina lunii, să îngenunchem în mijlocul unei poeniţe şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a creat? Eu îi mulţumesc în fiece zi, pentru că te-am înâlnit, Esthera. Îi mulţumesc pentru clipele în care te  pot privi şi-ţi pot auzi glasul tău suav. Viaţa de la   mânăstire, nu-i pentru tine. Vino cu mine!”
“Dar aici este casa mea, lumea de afară îmi este străină.”
“Ştiu că în urmă cu câteva luni ai împlinit 18 ani, acum poţi să decizi singură, nu trebuie să-ţi îngropi tinereţea între aceste ziduri reci şi groase.”
“Preotul ne-a spus că diavolul ne va ispiti să plecăm din mânăstire.”
“Ha,ha!Deci,eu sunt diavolul. Uite-te bine la mine! Vezi, am cumva coarne, coadă şi copite? Aşa mă vezi tu? Uite ce o să facă diavolul ăsta care te iubeşte”, şi m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Am vrut  să mă opun, să zic nu,dar el mă săruta mai cu foc şi până la urmă i-am raspuns şi eu timid.
“ Călugăriţele sunt mirese ale lui Dumnezeu”.
“Tu crezi că Dumnezeu  are nevoie de astfel de mirese, de nişte biete muritoare sau de slujitori? El care a făcut tot şi toate nu are nevoie de nimeni şi de nimic, doar noi, oamenii, avem nevoie de ajutorul lui, să ne ajute şi să ne lumineze. Nu vreau să mă cert cu mătuşa mea, dar ţi-a băgat în cap nişte idei eronate, te-a îndoctrinat….. Uită-te în ochii mei şi spune-mi:
Tu chiar crezi că Dumnezeu te vrea mireasa lui”.
M-am înroşit toată şi lacrimile au început să-mi curgă. “Ai dreptate!Mi se pare cea mai mare nerozie ca un om să acceadă la un asemenea titlu.”
M-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări şoptindu-mi:”Esthera, este un Dumnezeu care vrea doar binele şi fericirea oamenilor,dar oamenii cu micimea judecăţii lor nu-l vor înţelege niciodată. El vrea ca tu să
fii mireasa mea, iar dacă ai accepta aş fi cel mai fericit om.” Am început să plâng mai rău,iar el mă mângâia şi mă săruta şoptindu-mi:”Te iubesc, Esthera.Vreau să fii soţia mea”, când pe uşă  intră  maica stareţă săgetându-ne cu privirea ei rece.
“Esthera, du-te la magazin !’’, îmi spune cu o voce tăioasă. În ziua aceea am privit ore în şir prin fereastra magazinului brâul  de munţi care înconjurau ca un zid mânăstirea. Am contemplat luminile amurgului şi-mi doream ca el să fie cu mine. Aşteptam cu nerăbdare o nouă zi ca să-l pot vedea şi auzi cum îmi povesteşte câte-n lună şi-n stele. Începusem să cred că lumea este mult mai frumoasă în afara mânâstirii şi că destinul meu e altul şi nu acela de a munci ca un sclav, în acea  închisoare cu porţile deschise.
Doamne! Cât îmi doream să treacă timpul mai repede, să-l pot vedea, să-i aud vocea, să-i simt privirea asupra mea. Mă înroşeam doar gândindu-mă la el şi mii de fiori mă cuprindeau. Seara, după slujbă, când am vrut să mă duc în chilie, după o tufă mare de liliac a apărut el,  spunându-mi să las fereastra deschisă.
Am ajuns în chilie cu inima bătându-mi atât de tare, crezând că o să-mi sară din piept.Am deschis fereastra privind frumuseţea cerului şi a lunii. Am auzit nişte paşi şi dintr-un salt el era lângă mine. M-a privit  în ochi şi m-a sărutat. Mi-am pierdut capul răspunzându-i, mângâindu-l şi sărutându-l cu pasiune, cu  disperare. Ca prin vis am auzit uşa trântindu-se şi vocea stareţii :”Ce ţi-am spus, diavole, să nu mai calci pe aici….”
El m-a luat de mână şi am sărit pe fereastră. Am alergat printre tufele de trandafiri, am ajuns în spatele mânăstirii şi am ieşit printr-o spărtură din gardul gros de cărămidă care împrejmuia totul.
Am alergat ţinându-ne de mână peste tarlalele de grâu, de porumb, până ne-am oprit în spatele unei case impozante, dar foarte vechi.
_Am ajuns. Asta e casa bunicilor mei.
_Ce o să le spunem?
_Nu locuieşte nimeni aici. Bunicii au murit de mult, dar ştiu că de acolo unde sunt,  ne dau binecuvântarea lor.
_Tu stai singur ?
_Eu locuiesc în Sibiu, dar când am timp vin să mă recreez, să-mi încarc bateriile . Am avut o copilărie fericită, am fost răsfăţatul bunicilor.
Mă ia  în braţe şi intrăm în casă.  Era un hol imens şi foarte înalt, în care era o canapéa, două fotolii de piele şi o  măsuţă. Era zugrăvit într-o nuanţă de albastru asemănătoare cu albastru de Voroneţ. Pe toţi pereţii erau tablouri mari şi vechi.
_Aceştia sunt bunicii mei, şi-mi arată un tablou imens pe un perete. Bunicul a fost artist, pictor de biserici. De pe perete ne priveau doi bătrânei simpatici. Deschide o uşă arătându-mi o cameră spaţioasă.
 _Aici a fost biroul bunicului. Am lăsat-o aşa cum era. Nu am făcut nici o modificare. De fapt, sora mea Marina a fost cu ideea să nu schimbăm nimic. Ea e mai  ciudată. Ne spune dinainte când se întâmplă ceva.
_De unde ştie?
 _Nu ştiu. Când am plecat mi-a spus râzând :”Du-te, Ioane! O să-ţi găseşti iubirea într-o mânăstire.” Am crezut că glumeşte, dar acum văd că a avut ca întotdeauna dreptate.
Îţi place camera de lucru a bunicului?
Biroul bunicului se compunea dintr-o masă lungă de stejar lăcuit, un şevalet,  un colţar, o măsuţă rotundă  pe care trona un patefon după timpuri şi un raft plin cu cărţi  vechi.
_Seamănă cu biroul stareţei.
_Nu-mi aduce aminte de ea. Sper să nu îndrăznească să vină aici.
M-a facut diavol, asta nu i-o iert mătuşei mele.
_Poate că ar trebui să-i mulţumim,  datorită ei ne-am cunoscut.
_Datorită pasiunii ei pentru istorie.
_Ea de ce s-a călugărit?
_E o poveste lungă. A iubit foarte mult un bărbat,dar a murit într-un accident cu o săptămână înainte de nuntă. Dupa înmormântare ea a plecat la mânăstire şi s-a călugărit. Nu o să vina după noi. Ştie ce înseamnă să iubeşti.Vino să-ţi arăt restul casei. Aici ne servea bunica masa.
Pe un perete era  o oglindă mare şi foarte veche care imita perfect oglinzile de cristal veneţiene, cu o ramă de ipsos vopsită în bronz auriu,  cu tot felul de arabescuri, de îngeraşi, sfinţi şi înflorituri. În mijloc era o masă lungă din stejar cu 12 scaune înalte scluptate şi lăcuite.Pe peretele de sub oglindă era un dulap lung , înalt doar de 90 cm.
_Aceasta e uşa care duce în dormitorul bunicilor. Marina când vine  doarme aici.
Era un pat mare destul de jos cu picioare groase din lemn masiv, încadrat de două noptiere şi un dulap lung cât peretele cu oglinzi în mijloc.
Bunicul a avut mobilier vechi Ludovic al IV, Empire, dar intrase cariile în el şi l-a vândut la licitaţie. Pe atunci nu credeam că aceste piese de mobilier vechi valorează ceva, dar  a luat bani frumoşi pe ele. Când eram copil îmi împuia capul cu arhitectura Renaşterii, a Barocului, a Rococoului. Visa să devin arhitect şi nicidecum fermier. Ei ne-au crescut de la 5 ani ,de când am rămas orfani. Părinţii noştri au murit într-un accident groaznic de maşină, împreună cu cel care trebuia să fie soţul mătuşei mele. Stareta ta m-a iubit ca pe copilul ei. Ea este sora mamei şi  a fost singura supravieţuitoare a accidentului.
 Bucătaria, baia şi camera mea sunt singurele care au fost modificate. Să-ţi aduc nişte schimburi de ale Marinei. Cred că o să-ţi vină bine. E la fel ca tine . Aprinde televizorul şi-l văd că rămâne uimit de ştirea care se difuza.
_Nu, nu pot să cred . Pe băiatul care s-a sinucis îl cunosc, a fost coleg cu mine. Femeia pentru care s-a sinucis era   vulgară, aventurieră. Nu, nu pot să cred.
Lui nu-i mergea bine în ultimul timp, nu mai avea nici un loc de muncă,trăia din ajutorul de somaj şi făcuse o adevărată pasiune pentru o femeie  care-l înşela cu primul venit. Într-un final şi-a dea seama ca George Ladima, personajul lui Cezar Petrescu din Patul lui Procust că Emy a lui era o târfă.
_Şi fetelor bune şi cuminţi li se pot întâmpla astfel de lucruri. Am auzit şi de fete care s-au sinucis din dragoste.Şi o fată poate da peste un bărbat vulgar, afemeiat de care să se îndrăgostească, să facă o  pasiune sau o obsesie şi să ajungă la concluzia că a iubit cu disperare un desfrânat,un  om care nu o  merită.
Niciodată nu am înţeles de ce cei buni, cei nevinovaţi mor şi rămân în viaţă cei răi.
_Poate că aşa le-a fost scris. Uite o pijama de-a soru-mi. E nouă, are eticheta pe ea. Baia e în capătul holului.
Până îţi faci  duş  pregătesc ceva de mâncare.
Am stat în baie cam mult şi la un moment dat a ciocănit şi m-a întrebat dacă sunt bine.
I-am răspuns că vin imediat. Mi-am dat seama că nu-l cunoşteam şi fugisem cu un străin de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Dacă o să ajung şi eu în culmea disperării şi o să mă sinucid ca acel băiat?  Ioan pusese masa în sufragerie şi când m-a văzut desculţă şi în pijama a rămas ca o statuie.
_De ce mă priveşti aşa?
_Nu ştiu.
Iartă-mă, am uitat să-ţi aduc o pereche de papuci.
Se întoarece repede punându-i la picioarele mele şi zice:
_Nu ştiam că ai un păr atât de frumos. Nu ştiu mare lucru despre tine, Estera.Această ştire m-a bulversat. Se întâmpă ceva ciudat cu mine.
_Ţi-e frică să nu ajungem şi noi ca…..
_Sincer, cred că m-a luat valul şi pe mine. Te iubesc, dar nu vreau să profit de tine. Vreau  să ne cunoaştem bine, să nu facem o greşeală  pe care mai târziu să o regretăm.
_Tot la asta mă gândeam şi eu în baie, că nu ne cunoaştem şi m-am îndrăgostit nebuneşte de un străin.
La masă nu am fost în stare să mănânc nimic. Aveam o stare ciudată. Îl iubeam, dar îmi era teamă de necunoscut.
_Văd că nu  te ai atins de nimic.
_Am mâncat la mânăstire şi nu-mi este foame.
_Eu nu am mâncat, dar după ceea ce am văzut chiar nu mai pot să mănânc. Sărmanul, Mihai! Unde te poate duce dragostea! Pe mătuşa a dus-o la mânăstire, pe Mihai pe lumea cealaltă şi începe să lăcrimeze.

M-am dus lângă el şi  i-am şters lacrimile, iar el m-a luat în braţe şi a început să plângă ca un copil. Într-un târziu mi-a zis să-mi aleg ce cameră vreau. Nu am zis nimic, am făcut doar  un semn că îmi este indiferent, iar el  m-a dus în camera Marinei. A făcut patul, m-a sărutat pe frunte şi a plecat.

Niciun comentariu: