marți, 29 martie 2016

Cautarea -fragment

_Ca omul să ajungă la desăvârşire trebuie să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu.
_ Aşa spunea şi Părintele Justin Pârvu : "Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi"
E trist! Atât de trist e sa constaţi că nu eşti înţeles.
_ Lumea urăşte adevărul. Oamenii adoră minciunile, laudele, banii şi non-valorile.
Nu vor oameni care să gândească, ci   se  vrea sclavi, roboţi.
_E trist! Atât de trist! Ce poate fi mai trist să vezi că eşti trădat chiar de oamenii pe care-i iubeşti?
_Trădarea a fost decând lumea. Nu e o noutate. L-au trădat ei pe Iisus....
_E trist! Tare trist! Atât de trist e să descoperi ce se ascunde în spatele măştilor umane....
 Mai bine privesc amurgul  ce se lasă  ca o  ninsoare fină peste pădurea de copaci verzi din apropiere. Apa din râu este încă călduţă, iar cerul mi se pare trist.
Ascult freamătul frunzelor, tăcerea pietrelor şi murmurul apei.
Nu-mi vine să mă dezlipesc de acest loc, de acest colţişor de natură, chiar de am rămas doar noi două şi toţi au plecat. În liniştea stranie care s-a aşternut  se aude un clipocit, semn că a mai prins un peştişor.
O adiere de vânt mă face să tresar  şi valurile ei tremurătoare mă împresoară .
Prin minte îmi trec fel de fel de gânduri. Zeci de adieri ale vântului mă mângaie, iar ea se întinde lângă mine . Jucându-se cu o şuviţă a părului meu îmi şopteşte :” Vrei să petrecem noaptea aici? Cred că ar fi romantic.Ce zici? Păcat că nu am luat şevaletul să te pictez. Ar fi ieşit un tablou interesant . Tu, în costumul de baie  scriind  poveşti, iar în spate jăratecul amurgului.
Se pare că nu mă auzi. E clar, iar eşti plecată în lumea ta. Poti să stai acolo cât vrei, dar eu plec. Niciodată nu am iubit apusul.”
 Mă ridic, încep să strâng , iar ea râde.
 Mă cunoaşte şi îmi ştie reacţiile.  Se uită  la mine cu coada ochiului şi-mi ia sacoşa din mână aruncând-o în maşină. Atingerea rochiei de piele îmi dă o senzaţie de arsură. M-am cam prăjit. Sunt roşie ca un rac, iar orice atingere devine dureroasă. Dă drumul la radio şi o muzica disco îmi sparge timpanele. Îl dau în surdină, nu suport muzica tare. Maşina mă hurducăie. Aşa se  întâmplă când mergi pe un drum neasfaltat, cu multe hârtoape. Am ajuns la drumul principal, iar în depărtare luminile oraşului strălucesc ca nişte licurici. Simt cum oboseala pune stăpânire pe mine şi e cât pe aici să adorm, când îmi spune:”Am ajuns acasă. Ai adormit?”
Iar eu îi spun:”Mă simt atât de obosită, surioară…Te superi dacă nu pun masa?”
 “Ca de obicei a venit ora 10 şi copiii trebuie să doarmă. Du-te sus. Mănânc şi singură. Îţi aduc ceva?”
“Nu, mulţumesc. Vreau să mai slăbesc.”
“Nu vrei nici măcar un iaurt?”
“Te rog!Vreau să dorm”.
“Bine.”
Am făcut un duş şi m-am aşezat în pat.
De afară veneau miresme îmbătătoare de la trandafirii din grădină şi de la regina  nopţii, iar luna mare şi rotundă mă  spiona de după perdele  dorind să ştie  răspunsul la întrebarea mea obsedantă : Oare sensul existenţentei umane este acela de a căuta, de a afla cine suntem cu adevărat şi de a  ne reuni cu sursa originară care ne-a creat?(Cautarea-Carmen Gigartu)



Niciun comentariu: