„Un copilaş este un
înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi
cresc.” Mark Twain
Rătăcit printre oameni
Carmen Gigârtu
Era un copil ciudat. Cădea în extaz la
răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina
aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se
ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea
parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele
ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe
pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.
Vroia să fie şi el acolo sus, printre
stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte.
Se simţea singur şi părăsit în lumea
oamenilor.
Era ceva în interiorul acelui copil care-l
făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care
venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă.
Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate
chipul care-l vede. Simte că el este
altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu
seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte .
Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus
la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a
venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi.
Au ajuns într-un loc minunat, unde era un
fluviu de lumină şi energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a
lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste.
O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi
plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe
verticală!
Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic
din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui.
Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi
se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat.
Din ochişorii lui căprui curg două boabe
de rouă.
Nu, nu vrea să fie aici, în această lume
străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să
fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l
plimbă printre nori.
Aici, în lumea oamenilor se simte
rătăcit.......
După şapte zile operaţia s-a vindecat şi
părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în
poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din
faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.
În timp ce mioarele păşţeau a început să
vorbească cu un firicel de iarbă stingher.
_Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc
cu fraţii tăi?
_Aici am răsărit.
-Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine
te mângâie? Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte?
-Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele
mă încălzeşte şi El mă iubeşte.
_Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi
de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă.....
_Nu poţi să fii un firicel de iarbă,
fiindcă tu esti....
_Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu
un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie
dor de steluţa mea.
_O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de
El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să
mă încălzească. Mă iubeşte tare mult.
_Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot
universul vorbeşte de iubirea Lui.
_A, deci şi tu il cunosti !
_Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi
simt iubirea aşa cum o simţi şi tu.
_Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu
sunt .
_Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu
picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine.
_Tu ştii cine sunt eu?
-Nu.Dar, tu, ştii cine eşti?
_Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin
de pe o stea din cer.........
Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă,
aşa frumoase ca tine...Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina
soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsesc peste tot, şi în firicelele
de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe
steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.
O, ce dor îmi este de steluta mea !
_Sărmanul de tine!
Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste
firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti
singur şi rătăcit, tot ca mine".
Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui
pârâiaş cu cristalele sale unduioase. Din loc în loc era câte un curs
repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantică. Ochişorii
nu i se mai dezlipesc de unda apei şi i se pare că este un drum care
merge.
Nu se poate abţine, simte chemarea ei şi
intră în acel drum plutitor.
Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:
Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:
_Ce frumoasă eşti! Atât de pură! Atât de
fină!
_Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta ?
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!
_Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta ?
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!
În altă zi sta pe malul apei, admirând
unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele
multicolore. Le-a luat în mânuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a
apropiat de obrăjori şi le-a spus în şoaptă:
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.
-Minunat! Pietricelelor,voi vorbiţi la
fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e
cu putinţă.
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?
-Bineînţeles că avem. Bolovanul acela
gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care străluceşte în
soare .
-Ce frumoase sunteţi, pietricelelor!
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !
-Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de
oameni întotdeauna spun adevărul.
Într-o
seară bunica a făcut focul în curte şi copilul era fascinat de frumuseţea
flăcărilor, de dansul lor straniu. Le urmărea şi i se părea că în acele flăcări
sunt fiinţe vii, care se transformă în zâne, zmei, spiriduşi şi iau tot felul
de forme ciudate. Adoarme privind dansul magic al flăcărilor şi îşi aminteşte
cum pe cerul azuriu al steluţei lui era un soare minunat care semăna cu aceste
flăcări.
A
doua zi a descoperit ploaia şi s-a îndrăgostit de ploaie. Alerga descuţ cu
mânuţele întinse spre cer şi dorea să se transforme şi el în picături de
ploaie. Dar dintre toate, cel mai mult iubea stelele, fiindcă ştia că acolo
sus, printre ele, se află şi steluţa lui, cu care vorbea neîncetat. În fiece
seară adormea privind cerul şi ar fi vrut ca stelele să vină la el. Ele îl
ascultau şi îi împlineau dorinţa în somn.
Visa
mereu cerul înstelat şi cum apărea pe el o formaţiune ciudată de luceferi care
se ondulau şi dansau printre stele. După un timp se opreau din acel dans
vrăjit şi aruncau pe pământ puzderii de stele, iar el alerga pe câmpuri
nesfârşite cu margarete, încercând să prindă în braţele sale micuţe toată
ploaia de stele. Şi aşa în fiecare noapte, visele îl umpleau de stele .
Într-o zi era cu mioarele
la păscut în zăvoiul din faţa casei bunicilor. Lângă un anine falnic se odihnea
un bătrân. Avea hainele prăfuite şi era tare trist. Băieţelul se apropie de el.
-Bună
ziua, moşule!
-Să
trăieşti, copile!
-De ce plângi,
mosule?
-Din cauza
oamenilor.
-Ce ţi-au făcut?
-E o poveste lungă.
-Bunica spune că atunci
când eşti supărat e bine să-ţi descarci sufletul. Nu vrei să-mi povesteşti
necazul tău?
-Cum să-ti spun,
ca să pricepi ? Taică, nişte oameni răi au făcut ritualuri ciudate şi
complicate pentru a deschide porţile întunericului. Prin acea poartă pătrund în
lumea noastră întunecaţii. Ei îi urăsc de moarte pe oameni şi vor să distrugă
rasa umană. Sunt doar şapte oameni în lume care le pot vedea adevărata faţă. Cu
cât timpul trece cu atât ei pătrund mai mult în lumea noastră şi pun stăpânire
pe tot mai mulţi oameni. Se pregătesc să
distrugă omenirea, credinţa şi adevărul. Legea lor e haosul, desfrâul, amăgirea,
minciuna, crima, ura. Ei sunt şerpii întunericului care vor să cucerească
pământul.
_Moşule, nu mai
plânge! Mie nu îmi este frică de şerpi. Priveşte la joiana lui tanti Florica !
Vezi cât este de mare ? Ascultă de nuieluşa mea, dar nişte şerpi care sunt mult
mai mici! O să-i trimit eu în împărăţia lor, chiar de-ar fi balauri. Nu m-ai
plânge!
-Sunt mulţi
copile. Au pătruns prin toate cotloanele. Au intrat în palate şi stau pe scaune
înalte, dar s-au furişat şi prin colibe.
-Stai liniştit,
moşule! O să cer ajutorul prietenilor mei cei mai buni şi ai să vezi că o să-i
învingem.
-Cine sunt
prietenii tăi?
-Dumnezeu mi-a dat
patru prieteni puternici: Apa, Soarele, Pământul şi Vântul.O să mă rog de Apă
să-i înece, de Soare să-i topească, de Pământ să-i înghită şi de Vânt să-i ducă
în lumea lor. O să închid acea poartă blestemată cu nouăzecisinouă de lacăte.
Stai să-ţi şterg
lacrimile! Nu mai plânge! O să învingem! Te iubesc, mosule!
_Şi eu te iubesc,
copil năzdrăvan.
Era o zi frumoasă
de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului,
iar băieţelul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte.
Cu privirile
pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se
zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă:
-Bunico, cum arată
Dumnezeu?
-Dumnezeu arată la
fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are
părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare şuviţă de păr izvorăşte căte un izvor:
izvorul speranţei, frumuseţii, curajului, adevărului, iertării, înţelepciunii,
iubirii….
-Ce multe izvoare
are Dumnezeu, bunico!
-Da, Dumnezeu este Tatăl
tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea
şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă
radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg
universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii.
Braţele şi picioarele sunt tot de lumină.
Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun
că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină din care
pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat,
nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.
-Ce frumos e
Dumnezeu! Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?
-Dumnezeu asta
doreşte, dragul bunicii. Vrei să te duci să uzi muşcata? Cred că îi este
sete.
Băieţelul se
ridică şi aleargă cu găletuşa lui plina cu apă îndreptăndu-se spre floare. Când
a ajuns lângă ea îi spune :
-Ce frumoasă eşti
floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic? De ce tremuri? Nu te speria! Am
venit să-ţi aduc apă. Bunica a zis că îţi este sete.
-Da, sunt însetată
şi înfometată de iubirea Lui.
-De cine?
-Nu -L cunoşti? Îl
cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările,
jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele....doar oamenii îl cunosc mai
puţin.
-Ştiu, tu vorbeşti
despre Dumnezeu! Ce de flori ai!
-Da, m-am gătit
pentru El.
-Eşti atât de
frumoasă ! Te iubesc, floricico!
-Şi eu te iubesc,
pui de om.
Aleargă spre
bunica fericit, spunându-i:
-Bunico, vreau să mă
găteşti pentru Domnul !
-Dacă vrei să te
găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu hainele credinţei, să te
încingi cu brâul dragostei, capul să-l acoperi cu vălul iubirii presărat cu
steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei, iar în
picioare să-ţi pui pantofii curajului.
_Bunico, dacă o să
mă îmbrac aşa cum spui tu, o să fiu frumos ca floricica?
-Dragul bunicii,
toţi copiii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta !
FRAGMENT
Un comentariu:
My family every time say that I am killing my time
here at web, but I know I am getting familiarity every day by reading such pleasant articles.
Trimiteți un comentariu