ISRAEL

 ISRAEL  

 

II  

 

Solitudinea ruinelor, geamătul valurilor Mediteranei, spectacolul multicolor al frumoaselor grădini, urmele trecutului care răsar de peste tot, mărturisesc despre miracole extraordinare, petrecute aici.  

 

Haifa este cel mai mare port din Israel, un punct nodal al comerţului maritim cu gaze şi petrol din zona Golfului Persic, care a fost dat spre administrare unei companii chineze de stat pană în anul 2046. Cerul îşi pusese mantia de stele când am părăsit Muntele Carmel . Am admirat frumoasa panoramă a orasului Haifa, şi ne-am îndreptat spre Nazareth, localitatea Fecioarei Maria, unde am fost cazaţi la un hotel al unui khibbuţ. La răsăritul soarelui am plecat spre Cana Galileei, un sat frumos şi curat, înaitând printre coline pietroase şi văi plantate cu pini şi curmali. În depărtare se zăreau câteva turle de biserici ce străluceau în lumina soarelui . Am intrat în biserica ortodoxă, unde, în naos, de o parte şi de alta, erau două vase mari din piatră. Ghidul ne-a explicat că sunt vasele originale, din cele şase care au fost umplute cu apă la nunta din Cana Galileei. Aici a săvîrşit Domnul Iisus prima minune, transformând apa în vin, a binecuvîntat şi cinstit familia. Nunta din Cana simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ne întoarcem în Nazareth, locul copilăriei lui Iisus Hristos şi vizităm biserica Sf. Gavriil, construită deasupra izvorului Fecioarei Maria şi biserica catolică Buna-Vestire care adăposteşte grota în care Fecioara Maria a fost înştiinţată de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Iisus. Nazarethul este un oraş construit pe coline, aglomerat, cu multe străzi, străduţe. Mai poate fi numit şi oraşul florilor, fiindcă peste tot sunt flori, curmali şi chiparoşi. Emoţii mă cuprind, ştiind că aici au trăit, s-au rugat, Ioachim şi Ana, pentru a fi binecuvintaţi cu un copil. Ruga lor a fost ascultată, născându-se Fecioara Maria care a copilărit în aceste locuri până la vîrsta de trei ani , când a fost dusă la templu din Ierusalim. Tot în Nazareth s-a logodit Fecioara cu Iosif şi de aici au plecat la Betleem. După întoarcerea din Egipt au locuit împreună cu Iisus până la vîrsta de 30 ani. Părăsim Nazarethul care ne îmbia să-i cunoaştem trecutul şi ne îndreptăm spre Tabor, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. În drumul nostru întîlnim câmpii întinse, cultivate cu cereale, culturi de citrice şi banane. În depărtare se zăreşte muntele Schimbării la faţă care se înalţă solitar, înconjurat de sate şi culturi de tot felul, având o înălţime de 588 m. Muntele Tabor este un deal aflat în capătul estic al Văii Jezreel, în regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret şi la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei. Am urcat muntele în spirală, şi am rămas uimiţi de plantaţiile de măslini, pini, portocali şi curmali pe toţi versanţii. În pădurile seculare ale Taborului a stat în pustnicie şapte ani, Melhisedec, împăratul Salemului, care l-ar fi întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin când se întorcea de la luptă. Platoul Taborului este lung şi lat de 1 km. În pădurile şi peşterile Taborului s-au nevoit sute de călugări creştini de-a lungul timpului. Unii au ajuns să vadă şi să simtă energiile necreate, lumina dumnezeirii.  

 

Iisus era perceput de oameni ca un învăţător şi prooroc sărac, îmbrăcat în cămaşa de in, dar în Tabor se arată ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, “îmbrăcat în veşmânt alb ca zăpada” şi “strălucind ca soarele”. Pe muntele Tabor, Iisus le-a descoperit ucenicilor importanţa rugăciunii în linişte, care îmbracă omul în lumină şi dă forţă sufletului. Pe Tabor sunt două mânăstiri, una franciscană şi o frumoasă mânăstire ortodoxă construită în secolul XIX de doi călugări moldoveni, Irinarh Roseti şi Nectarie Banul. Aici m-am simţit mai aproape de îngeri, privind cerul senin, cîmpiile Galileleii şi marea Tiberiadei.  

 

Contemplarea nu a durat mult pentru că am pornit spre muntele Fericirilor, numit si Muntele Eremos care se află pe malul nord-vestic al lacului Kinneret (Marea Galileii),  

 

Frumoasa Biserică a Muntelui Fericirilor a fost construită între anii 1936 si 1938, în stil bizantin, după un plan al faimosului arhitect italian, Antonio Barluzzi.  

 

Fiecare fereastră a tavanului în formă de octagon ne aminteşte câte o Fericire . Clădirea are un furnir de marmură şi un mozaic de aur în dom, fiind înconjurată de o grădină superbă, cu multe flori, trandafiri, arbuşti înfloriţi în toate culorile, ficuşi, palmieri, curmali, chiparoşi, cu vedere spre Marea Galilee. Aici a predicat Iisus faimoasele învăţături creştine.  

 

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.  

 

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.  

 

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.  

 

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.  

 

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.  

 

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.  

 

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.  

 

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.  

 

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.  

 

Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.”  

 

Dragasani- iulie 2020  

PALESTINA

 Apa era lucie, închisă la culoare şi tăcută. Privind-o, i-am simţit tristeţea, atât a ei cât şi a crestelor golaşe ce o mărgineau. Soarele contribuia şi el la crearea unui tablou dezolant, ascuzându-se sub o ceaţă portocalie. Nu se auzea nici un zgomot, nici o adiere, nu era nici un val zglobiu, doar un miros de noroi îmi înţepa nările. Noroiul era negru ca smoala şi mă îmbia să-l ating. Gândindu-mă la proprietăţile sale terapeutice mi-am uns gleznele şi am îmbrăţişat apa. Atingerea ei caldă şi mătăsoasă era plăcută. Păşeam încet, cu teamă, să nu cad, să nu alunec pe vreo piatră. Înaintam singură, chiar dacă în jur erau oameni, eu eram o străină în acel loc. Am simţit cum marea mă leagănă blând, precum o mamă copilul ei. În timp, legănarea duioasă mi-a dus sufletul într-o reverie magică contopindu-mă cu apa. Un sentiment straniu de libertate m-a cuprins, rupând lanţurile fricii ce mă înlănţuise. Dacă la început peisajul părea auster, acum, oglinda mării, munţii ce se zăreau în depărtare, soarele ce da un spectacol în culori apunând, istoria locului, totul avea ceva divin. E minunată, această perlă sărată ! Din aceste trăiri am înţeles că natura ascunde sub un văl misterele sale, pe care nu pot să le înţeleg, ci doar să le simt cu sufletul. Aşezată într-un mare rift tectonic dintre Israel si Iordania, numită şi Marea lui Lot poartă blestemul lui Dumnezeu aruncat asupra Sodomei şi Gomorei. În Biblie este o profeţie a lui Ezechil 47:9, în care spune că va veni o zi în care apele Mării Moarte vor fi sănătoase şi pline de peşti. Profeţia s-ar putea împlini atunci când Marea Moartă va fi alimentată cu apă din Marea Roşie sau Mediterană. Israelul şi Iordania au semnat un acord privind construirea unui canal de la Marea Roşie până la Marea Moartă de 225 km, cu staţii de desalinizare. Se credea că nu există viaţă, datorită salinităţii excesive, dar în anul 2010, pe fundul mării s-au descoperit nişte cratere, în interiorul cărora existau izvoare de apă dulce, unde trăiau mai multe specii de bacterii. Un jurnalist israelian susţine că a descoperit peşti în canale mici din Marea Moartă. Singura sursă de alimentare cu apă este râul Iordan şi izvoarele subterane. Marea Moartă are o suprafaţă de 600 de kilometri pătraţi, o lungime de 50 de kilometri şi o lăţime maximă de 15 kilometri, dar an de an se micşorează cu 1,5-2 m. Este unul dintre cele mai joase locuri de pe Pământ, după Lacul Baikal, fiind considerată una dintre minunile lumii. Nu vroiam, dar a trebuit să mă descăştuez din sărata-i îmbrăţişare, îndreptându-ne spre Qumran, unde s-au descoperit celebrele Manuscrise de la Marea Moartă. Manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite în anul 1947 de doi beduini care se plimbau cu turmele de capre. Unul din ei a aruncat cu o piatră într-o grotă şi intrigaţi de zgomotul produs au intrat în peşteră, unde au găsit nişte suluri în vase mari de lut, datând din secolul I î. Hr. Până în anul 1956 s-au găsit sute de manuscrise, în 11 peşteri. Sulurile descoperite în Cisiordania, la Qumran, confirmă scrierile Vechiului Testament. Ele ar aparţine esenienilor, o grupare religioasă desprinsă din iudaism, numiţi Fiii Luminii. Mai mulţi istorici antici amintesc despre esenieni, spunând că erau o comunitate a fraternităţii, preocupată de puritatea morală, cultivau virtuţile, se îmbrăcau în alb, practicau băi de purificare, aşteptau pe Mesia, erau renumiţi ca vindecători, credeau în nemurirea sufletului şi în pedepsirea divină a păcatelor . Evreii cei mai virtuoşi ai vremii au creat la Marea Moartă, în Qumran, o fabrică de manuscrise, un fel de editură, conduşi de Învăţătorul Dreptăţii. Tot mai multe voci suţin că Iisus ar fi făcut parte din acest grup religios. Într-un manuscris se descrie războiul final dintre Fiii Luminii şi Fiii Întunericului, Armagheddonul. În anul 1953, în a treia peşteră au fost descoperite două suluri mari de cupru. După îndelungi cercetări s-a aflat că în sulurile de cupru erau menţionate 60 de locuri din Palestina, unde s-ar fi ascuns 200 tone de metale preţioase, care ar proveni de la Templu din Ierusalim, distrus de romani în anul 70 d. Hr. La 100 km. de Qumran, într-o peşteră din Iordania a avut loc altă descoperire uimitoare, care ar valida existenţa lui Iisus. Aici au fost descoperite Manuscrisele de plumb. În urma unei inundaţii din anul 2006, un beduin a descoperit 70 de cărţi de mărimea unui card, cu 5-15 pagini din plumb ascunse în niste nişe ale peşterii. Pe ele e gravat chipul lui Iisus cu cununa de spini, simboluri sacre şi datează din secolul I d Hr. Contemplând acel lanţ muntos, plin de grote, am înţeles că trecerea timpului confirmă sau infirmă istoria pe care o cunoaştem. Dacă aceste manuscrise au confirmat Vechiul Testament, tăbliţele descoperite la Tărtăria în anul 1961, de la noi din ţară, demonstrau că cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria, atestată în anul 5300 î.Hr, şi nu în Sumer(3200 î.Hr.) cum se credea. Descoperirea uluitoare de la Orăstie - Sibiu din anul 2012, scrierea cuneiformă pe un fragment de ceramică datată în 6200 î.Hr., reprezintă dovada că în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost cea mai veche civilizaţie, cu cea mai veche scriere din lume. Mulţi l-au contestat pe celebru istoric Densuşianu, dar se pare că timpul îi face dreptate. Doar el, timpul, este cel mai bun judecător. 

  

Noaptea îşi întinsese vălul înstelat peste Ierihon, unul din cele mai vechi oraşe din lume, unde Iisus a vindecat doi orbi şi a convertit pe vameşul Zaheu la pocăinţă. Vamesul Zaheu, om mic de statură, s-a urcat într-un sicomor pentru a-l putea vedea din mulţime pe Iisus. "şi când a ajuns în locul acela Iisus a privit în sus şi a zis către el: Zahee, coboară-te de grabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân"… Iar Zaheu, care era considerat de ceilalţi ca fiind foarte păcătos pentru că era vameş, "stând, a zis către Domnul: Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit". 

  

Zaheu l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru, în călătoriile sale misionare, fiind unul dintre cei 70 de ucenici ai Domnului. 

  

În curtea bisericii închinată prorocului Elisei se găseşte trunchiul uscat al sicomorului în care s-a urcat Zaheu să-l vadă pe Hristos. Sfântul Proroc Elisei a fost ucenicul Sfantului Ilie Tesviteanul. Sfântul Ilie era în muntele Horeb când i-a poruncit Dumnezeu să se ducă şi să ungă prorooc în locul său pe Elisei. L-a găsit arând, i-a spus voia Domnului şi i-a poruncit să meargă după el.Cand a venit timpul să părăsească această lume, Sf. Ilie l-a întrebat pe Elisei ce dar vrea de la Dumnezeu . Iar Elisei i-a răspuns: „Să fie, Duhul cel din tine îndoit în mine”. Ilie i-a zis: „Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini dorinţa”. Elisei a văzut cum Ilie e luat de un vârtej într-un car de foc şi ridicat la cer. Printre multele minuni pe care le-a făcut Elisei, a fost şi tămăduirea apelor Ierihonului care nu erau potabile. 

  

Ierihonul este un oraş palestenian cu o vechime de peste 10.000 de ani şi se găseşte în apropierea graniţei dintre Israel şi Iordania. Este o fortareaţă naturală, fiind înconjurat la est de Muntele Nebo, la vest de Munţii Centrali şi în partea de sud de Marea Moartă. Având o vegetaţie bogată, predominând palmierii, mai este numit şi Oraşul Palmierilor. În vremuri de mult apuse a fost o cetate cananită înfloritoare, care a fost cucerită în anul 1190 î.Hr. de către evrei. Aceştia au reconstruit-o, dar de-a lungul timpului a fost mereu atacată şi cucerită. Romani, persi, musulmani ...toţi şi-au lăsat amprenta asupra Ierihonului. Marcus Antonius după ce a capturat Ierusalimul şi zonele învecinate, ar fi făcut la Ierihon o adevărată grădină a Edenului pentru Cleopatra. În timpul lui Irod cel Mare Ierihonul cunoaşte cea mai mare dezvoltare, devenind a doua cetate importantă, după Ierusalim, fiind construite palate, apeducte pentru irigaţii, plantaţii cu palmieri, lămai, portocali... Grădini cu tot felul de flori şi arbuşti mediteraneeni înfrumuseţau palatele lui Irod. Şi în ziua de azi Ierihonul este un oraş ce cucereste, fiind o adevarată oază de verdeaţă, de culoare. La 3 km de Ierihon, spre apus, se înalţă spre cer ca un zid, muntele Carantania, numit şi muntele Ispitirii. Într-o peşteră din acest munte a postit Iisus 40 de zile şi tot aici a fost ispitit: "De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini". Iisus a răspuns "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu". Ispititorul "l-a dus pe Iisus pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci Iisus a zis: Piei satano, căci scris este, Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti". Împaraţii Constantin şi Elena au construit o mânăstire pe locul peşterii. La Ierihon, aproape de centrul oraşului s-a construit un aşezământ românesc care este împodobit cu frumoase picturi în stil bizantin. 

  

Carmen Gigartu -13 august 2020 

  

Carmen GIGARTU: Rătacit printre oameni

Carmen GIGARTU: Rătacit printre oameni

DORUL

„Un copilaş este un înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi cresc.” Mark Twain

Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele. 
 Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte.  Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor. 
 Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă. 
 Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul care-l vede. Simte că el este altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte . 
Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi. 
Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste. 
 O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală! 
 Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui. 
Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat. 
Din ochişorii lui căprui curg două boabe de rouă. Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori. 
 Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit....... 
După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.
În timp ce mioarele păşţeau a început să vorbească cu un firicel de iarbă stingher. 
 _Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi? 
_Aici am răsărit. 
 _Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie? Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte? 
 _Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte. 
 _Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă..... 
 _Nu poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti.... 
 _Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea. 
 _O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult. 
 _Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui. 
 _A, deci şi tu il cunosti ! 
 _Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu. 
 _Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu sunt . 
 _Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine. 
 _Tu ştii cine sunt eu? 
 _Nu.Dar, tu, ştii cine eşti? 
_Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer......... 
 Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine...Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsesc peste tot, şi în firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.  O, ce dor îmi este de steluta mea ! 
_Sărmanul de tine! 
 Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit,tot ca mine". 
 Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui pârâiaş cu cristalele sale unduioase. Din loc în loc era câte un curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantică. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda apei şi i se pare că este un drum care merge. 
 Nu se poate abţine, simte chemarea ei şi intră în acel drum plutitor. 
 Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte: 
 _Ce frumoasă eşti! Atât de pură! Atât de fină! 
 _Îţi plac? 
 _O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă. 
 _Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii? 
 _De pe o steluţă. 
 _Acolo nu aveţi apă? 
 _Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit......... 
 _Ţi-e dor de steluţa ta!
 _Da, îmi este tare dor. 
 Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa. 
 _Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă... 
  _Te iubesc, apă minunată! 
 _Şi eu te iubesc, rătăcitorule! 
 În altă zi sta pe malul apei, admirând unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele multicolore. Le-a luat în mânuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a apropiat de obrăjori şi le-a spus în şoaptă: 
 _Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine? 
 _Da! Vrem să ne jucam. 
 _Minunat! Pietricelelor,voi vorbiţi la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e cu putinţă. 
 _Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari. 
 _Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi? 
 _Bineînţeles că avem. Bolovanul acela gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care străluceşte în soare . 
 _Ce frumoase sunteţi, pietricelelor! 
 _Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase!
 _Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de oameni întotdeauna spun adevărul. 

INOCENTA

Era o zi frumoasă de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului, iar copilul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte. 

  

Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă: 

  

_Bunico, cum arată Dumnezeu? 

  

_Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare şuviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, frumuseţii, curajului, adevărului, iertării, înţelepciunii, iubirii…. 

  

_Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico! 

  

_Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină. 

  

Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină, cu o infinitate de raze ce sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine. 

  

_Ce frumos e Dumnezeu! Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale? 

  

_Dumnezeu asta doreşte, dragul bunicii. Vrei să te duci să uzi muşcata, cred că îi este sete. 

  

Copilul se ridică şi aleargă cu găletuşa lui plina cu apă, indreptăndu-se spre floare. Când a ajuns lângă ea îi spune : 

  

_Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic? De ce tremuri? Nu te speria! Am venit să-ţi aduc apă. Bunica a zis că îţi este sete. 

  

_Da, sunt însetată de iubirea Lui. 

  

_De cine? 

  

_Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele.....Oamenii îl stiu mai puţin... 

  

_Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu! Ce de flori ai! 

  

_Da, m-am gătit pentru El. 

  

_Eşti atât de frumoasă ! Te iubesc, floricico! 

  

_Şi eu te iubesc, pui de om. 

  

Aleargă spre bunica fericit, spunandu-i: 

  

_Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul. 

  

_Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, capul să-l acoperi cu vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei, iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului. 

  

_Dacă o să mă îmbrac aşa cum spui tu, o să fiu frumos ca floricica? 

  

_Dragul bunicii, toţi copiii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta

SECRETUL

                                            

          Părul alb ca neaua îi strălucea în lumina soarelui.O rază dansa pe faţa -i scluptată de timp, ceea ce-l face să clipească repede şi să-şi închidă ochii pentru câteva secunde.

Dintr-o dată devine palid, rămânând cu privirea aţintită în gol. Pe frunte îi apar câteva broboane de sudoare. Îi întind un şerveţel pe care îl ea şi îşi tamponează  fruntea, dar ochii îi rămân nemişcaţi. Pare o statuie. De nu ar respira aş crede că şi-a dat duhul. Îi aduc un pahar cu apă şi câteva cornuleţe, neândrăznind să-l întrerup din gândurile sale.

 Mă aşez sfioasă  pe scaun, aşteptând să-şi revină, să povestească, fiind conştientă că am în faţa mea o comoară . Cum  îmi place să scriu despre orice, Mos Mitică o să-mi dea o mulţime de subiecte. Cu romanul Singuraticul am ajuns într-un punct mort, iar întâlnirea cu bătrânul e ca o mană cerească.

Nu-mi termin bine gândurile şi-l văd cum ridică mâna şi face un semn, parcă dorind să alunge o vedenie. Se uită la o floare ce era pe masă şi începe să vorbească cu tristeţe în glas: “Taică, pentru câteva clipe am retrăit clipele de pe front. Gloanţele şuierau, obuzele explodau, schijele sfârtecau, schilodeau şi omorau tot ce mişca. Iadul se dezlănţuise şi înghiţea totul. Am simţit o lovitură puternică în piept şi urlând de durere, într-un vacarm nebun, mă târam dorind să se sfârşească totul. După un timp am început să mă scufund şi era atât de bine, nu mai mă durea nimic, când am auzit vocea ei suavă. Nu-mi venea să cred, eram atât de fericit !  Marina, fata pe care o lăsasem în sat, a venit lângă mine, m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Era tare frumoasă! Semăna cu o floare de cireş primăvaratecă. Dintr-o dată se desprinde din braţele mele,şi-mi zice: Lasă-mă să te privesc ! Mi-a fost atât de dor de tine! Atât de dor….!

Ne uitam unul la altul, nemaisăturându-ne privindu-ne. Dorind-o cu nesaţ am observat că iubitei mele îi crescuseră aripi uriaşe şi era înconjurată de lumini şi aurore diafane. Am vrut s-o întreb de ce are aripi, dar nu am îndrăznit.

 Doamne, cât îmi era de dragă ! S-a apropiat iar de mine, m-a sărutat cuminte, a fluturat aripile si a zburat spre stele, lăsându-mă mut. Totul s-a întunecat şi m-am trezit într-un spital de campanie. Un caporal a venit şi mi-a  adus o scrisoare de la mama. Îmi scria că în satul nostru au venit nemţii, iar Marina a încercat să fugă şi au împuşcat-o.

 Ce a fost atunci în sufletul meu ! Câtă  dorinţă de răzbunare am strâns în mine, doar Dumnezeu ştie. Când m-am întors pe front, nu-mi mai era frică de moarte. Am luptat nu numai în ţară,ci am ajutat şi la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Peste 500.000 de soldaţi de ai noştri au luptat,taică, atunci. Era cât pe aci să mor în Budapesta şi în munţii Tatra, doar dragostea pentru Marina mea  m-a ţinut. Ea nu murise, era mai vie ca niciodată în inima mea.

 Stii taică, care e secretul? Ştii ce îţi dă forţă, putere, să te iei la trântă şi cu moartea?

Dragostea, taică. Dragostea e secretul. Eu nu eram singur, ci  eram împreună cu ea.

Să vii pe la mine să-ţi arăt decoraţiile, dar nu mă încalzesc cu nimic, când văd ce s-a ales de ţărişoara mea. Ele nu au importanţă, ci dragostea din inima omului . Dacă ai dragoste ai tot, nu ai dragoste nu ai nimic. Poţi să ai tot aurul din lume, dar dacă nu ai dragoste eşti cel mai nefericit om.

Au trecut peste 70 de ani de când Marina mea s-a dus printre îngeri, dar  o iubesc şi azi ca în prima zi. Din când în când ne mai întâlnim în lumea viselor şi vorbim. Mereu o rog să mă ia lângă ea, să fim împreună. Ce mult am iubit-o, taica ! Ce mult ! “

(Carmen Gigârtu-Drăgăşani)

AMNEZIA

                                                                   -   2-

Ai rămas mut de admiraţie, Asthar ! Special te- am adus în acest loc. E superbă ! Seamănă mult cu izvorul de energie de pe planeta noastră. Îţi mai aminteşti cum ne jucam  când eram mici  ?

-Cum aş putea uita? Ne imaginam, visam că explorăm toată galaxia, până la marginele ei .

-Şi  visul nostru s-a împlinit. Chiar suntem la marginea galaxiei, pe Terra. Ştii, când îmi este dor de planeta noastră vin şi contemplu apa şi cerul.

   În această lume totul este într-o veşnică curgere.  Nimic nu este constant şi definitiv, de la sentimentele oamenilor  până la acest firicel de iarbă, toate se schimbă, se transformă. Nimic nu este durabil, totul este trecător.

Aici vei întâlni suflete din toate colţurile galaxiei, dar nici măcar unul nu-şi aminteşte cine este şi de unde vine. E o amnezie generală. Unele suflete simt că ceva este în neregulă cu ele şi încep o căutare asiduă a adevărului. Drumul lor  este întortocheat,  plin de capcane la tot pasul, se rătăcesc, cad şi se învârt într-un labirint .

- De când am venit încerc să mă bucur de orice. Mi-am desfăcut aripile şi am plutit deasupra acestei lumi, vrăjit de spectacolul creaţiei. M-am lăsat sedus şi mângâiat  de diamantele apei, de mărgăritarele  fulgilor de nea şi de smarldele firelor de iarbă.

E uimitor! Asta este fericirea! Să fii în armonie cu tine însuţi şi cu tot ce te înconjoară,  aşa reuşesc să mă conectez la sursă.

-Tu te poţi conecta, dar ei?

-De şi-ar aminti cine sunt !  Ce suflet minunat au!

- Tu vrei  să-i  ajuţi , dar nu ştiu dacă vei reuşi să îndepărtezi negura şi ceaţa în care trăiesc. Dar, întotdeauna ai avut idei geniale.  

(Fragment-Carmen Gigartu)