ALEGEREA  

 

Se afla într-un tunel, un culoar subteran umed şi întunecos. Înaintea lui erau trei persoane care luminau drumul. Erau tineri, frumoşi, pasionaţi de mistere, de arheologie. Veniseră într-o excursie în Egipt şi se aventuraseră în acel tunel, sperând să găsească o intrare secretă în piramidă. Nu-i place întunericul şi aerul devine sufocant. În faţa lor apare un zid din blocuri uriaşe de piatră. La un metru de sol, pe zid era o rozetă de mărimea unei palme, în care erau incrustate trei hieroglife. Le-a spus prietenilor că rozeta este cheia de a trece dicolo de zid. Ei au râs şi i-au zis:’’Noi plecăm, ne-am săturat de aberaţiile tale. Rozeta este scluptată în piatră, cum poţi trece dincolo? ’’  

 

A rămas singur privind acel zid. Ceva îl ţine pe loc, o voce interioară îi spune să caute, să cerceteze milimetru cu milimetru. Luminează cu atenţie zidul şi în colţul din stânga, aproape de sol vede scrijelite numerele 1,2,3,5,8,13…I se pare totul ciudat! Acesta e şirul lui Fibonacci. Se învârte ca un leu într-o cuşcă, încercând să găsească o legătură dintre numere şi rozetă. Obosit, a pierdut şi noţiunea timpului. Se enervează şi loveşte cu putere rozeta, care se face fărâme. Rămâne uimit când zăreşte altă rozetă, dintr-un metal ciudat, care fusese ascunsă sub rozeta din piatră. Încearcă să o învârtească, dar nu reuşeşte. Studiind-o, observă că era alcătuită din opt triunghiuri echilaterale care se mişcau independent. Încearcă să le combine pe diagonală două câte două. Într-un final îi apare steaua lui David care avea în interiorul ei o sferă cu cifru. Îşi aminteşte de şirul lui Fibonacci, face tot felul de combinaţii, dar nu se întâmplă nimic. Încearcă să se calmeze, aşezându-se jos, golindu-şi mintea de orice gând. După un timp se ridică, îşi dă o palmă peste frunte, mirându-se singur, cum de nu s-a gândit la numărul de aur, 1,618033. Îl formează şi aude un clic puternic. Blocurile de piatră se miscă şi se trezeşte în faţa altui zid cu o rozetă asemănătoare. Dezamăgit se lasă în jos, doar o minune l-ar mai putea ajuta. După un timp se ridică străfulgerat, de o amintire dintr-un vis şi formează numerele1,19,26,99, peretele se culisează şi o lumină puternică îl orbeşte. Simte că este luat pe sus de mâini nevăzute şi aşezat într-un sarcofag. Vederea îi revine. Un bătrân cu o barbă albă până la brâu şi faţă de copil se apropie şi-l cercetează curios. În jurul lui încep să se strângă nişte entităţi aparent umane, dar aveau ceva ciudat, ceea ce-l duc cu gândul la roboţi umanoizi.  

 

În surdină se auzea o muzică de meditaţie şi un miros puternic de ambrozie îi înţeapă nările.  

 

Din ochii bătrânului pornesc două raze care-i sfredelesc creierul, iar pe un ecran apar imagini nu numai din ce a trăit, dar si din ceea ce a gândit. Simte că se dezintegrează în miliarde de particule. Acum seamănă cu un roi de albine ce se ridică spre vârful piramidei. Începe să se roage şi apare un con de lumină albă care-l absoarbe într-un vortex ameţitor. Acea undă tractoare îl plimbă deasupra Terrei ducându-l în altă galaxie, lăsându-l într-o poieniţă plină cu flori în toate culorile, din care radiau sclipiri diamantine. Se piveşte, acum are corp dar şi două aripi. Spre el vine o fiinţă angelică de o frumuseţe răpitoare, cu aripioare verzi care i se aruncă în braţe, şoptindu-i printre lacrimi:”Am crezut că te-ai rătăcit prin Univers." O strânge în braţe, inundat de o mare fericire. Aripile lui albe împreunându-se cu aripile ei verzi par o adevărată floare în aceea grădină de vis a Luminii. Graţia şi frumuseţea ei îl topesc, descătuşându-se din amintirile terestre. Bucuria regăsirii după ani lumină era imensă. Vrăjit de frumuseţea şi privirea albastră a jumătăţii lui, mângâindu-i părul blond ce se revărsa în valuri pe frumoşi ei umeri trandafirii, îi şopteşte:”Mi-am amintit cine sunt. E o adevărată tragedie ca o fiinţă din lumea noastră să se trezească în lumea aceea şi să nu ştie ce caută. Acum ştiu cum reuşesc să ţină totul sub control, în întuneric. De mii de ani te-am căutat. Aşa am ajuns pe Terra, uitând cine sunt. Îţi aminteşti? În urmă cu mii de ani, noi, am fost doar unul. Eram în faţa celor 12 bătrâni, care ne-au trimis să explorăm Universul. În călătoria noastră prin spaţiu am fost prinşi într-o plasă energetică, ne-au dus într-un laborator plin de entităţi ciudate, care-şi schimbau mereu forma şi ne-au separat. Pe mine m-au pus într-o capsulă sferică, iar pe tine într-una cilindrică, aruncăndu-ne în două găuri negre, din galaxii diferite. Acele entităţi care ne-au despărţit le-am văzut pe Terra. Aparent sunt umanoide, translucide şi vineţii.  

 

Le-am văzut cum creează cutremure, tsunami, incendii, boli, virusuri ucigaşe şi arme letale. Au fost alungaţi din toate colţurile universului, iar acum locuiesc pe Pământ. Centrul lor de comandă este într-un munte. Vreau să mă întorc şi să distrug acel centru energetic negativ, cu ajutorul căruia ţin oamenii în întuneric. Dacă nu intervin, omenirea va dispărea de pe Terra.”  

 

Frumoşii ei ochi scrutează depărtările, dorind să vadă acel centru ascuns din inima munţilor. Îşi lipeşte capul de pieptul lui spunând:”O să merg cu tine. Alegerea este a mea. Împreună suntem invicibili. Pe tine te-au aruncat într-un univers, pe mine în altul, în urmă cu mii de eoni. Am hoinărit printre stele mii de ani, rătăcind prin undele spaţiului şi timpului căutându-te. Într-o zi am întâlnit un bătrân înţelept care mi-a arătat pe o hologramă o planetă micuţă, de la marginea galaxiei, spunându-mi că eşti acolo. Am vrut să vin, dar bătrânul m-a privit trist, spunând că o să uit cine sunt şi ce caut, când o să păşesc pe planeta Uitării. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să aştept, să te rogi, pentru a putea să te scoatem de acolo. Aceasta este regula Universului: Alegerea e a fiecărei entităţi. Dacă nu cereai ajutor nu reuşeam să te aducem aici. Lacrimile mele nu se opreau din al lor curs când vedeam că alergai disperat, căutându-mă în foşnetul frunzelor, în valul mării, în unda cristalină a izvorului, în picăturile ploilor, în albul fulgilor de nea. Am văzut când vorbeai cu stelele, cu vântul care dansa cu petalele florilor şi frunzele copacilor. Erai atât de trist! Mă rugam de îngeri să te ajute, să trimită liniştea şi pacea asupra ta, dar ridicau neputincioşi din aripi, spunând că alegerea este a ta. Ei nu te puteau ajuta pentru că tu nu le cereai. Mi-am plecat capul şi am recunoscut a mea micime, a mea neputinţă, a mea nimicnicie, îndreptându-mă spăşită spre Cel care a creat soarele, noianurile de stele, galaxii şi universuri. În drumul meu auzeam muzica universului, ascultam cum stelele, în toată splendoarea lor, îi cântau imnuri de slavă. Ce armonie divină! În faţa Lui inima mea devenise un izvor, din care se revărsau torente de flori şi ape diamantine străluceau în ochii mei, de atâta fericire. Simţeam cum constelații nenumărate se pogorau ca o ninsoare în braţele mele şi mă umpleau de lumină. Pacea şi liniştea s-au coborât asupra mea, încât am şi uitat de ce m-am dus. El m-a luat în palma Sa, ca pe un fulg de nea şi mi- a spus că trebuie doar să cred şi visul meu se va împlini. Sufletul meu era ca o liană, ce urca spre inima Creatorului, rugându-l să facă o minune şi să te aducă la mine, să fim ce am fost la început, doar unul. Simt că dorinţa mea se va împlini acolo, jos, pe Terra. Ştiu că ne iubeşte şi ne va juta, cum ştie doar El.”  

 

Buzele lui alunecau pe obrazul ei mătăsos şi cuprins de emoţii puternice nu mai putea să articuleze nici măcar un cuvânt. Îşi întind aripile şi plutesc, împrăştiind raze scânteietoare, curcubee de lumini diafane, oprindu-se pe un vârf de munte, pe Terra.  

 

Privirile se opresc asupra unei stânci al cărei perete se deschide precum o uşă. Pătrund într-un tunel care se intersectează cu alte tuneluri, simţind energia care o căutau. Asupra lor se năpustesc zeci de raze ale morţii, din toate părţile. Se prind de mâini, se concentrează, creând în jurul lor un scut invizibil, puternic, întorcând razele asupra atacatorilor, care- şi schimbau forma cu o viteză uimitoare. O tăcere a pus stăpânire peste acel loc, semn că fuseseră răpuşi de propriile arme. În faţa lor era o sală imensă cu mese uriaşe construite dintr-un material asemănător cu piatra. În mijlocul acelei săli din inima muntelui, ţâşnea o coloană imensă de energie orbitoare. Pe unul din pereţi era un tablou uriaş de comandă. Anulează toate programele, dar energia nu o pot anihila.  

 

Se îmbrăţişează, îşi întind aripile şi braţele privindu-se şi concentrându-se, formând din corpurile lor o cruce dublă care pluteşte în aer, îndreptându-se spre coloana de energie. Pătrund în acel fluviu energetic care încet, încet, începe să cedeze şi să devină din ce în ce mai slab. La un moment dat, în acel vortex energetic, aripile, braţele, corpurile lor se contopesc, transformăndu-se în ceva ce semăna cu un ou uriaş. Fluviul de energie a cedat, a dispărut, iar acel ou când a atins pământul s-a spart în mii de fărâme, din el ieşind o superbă sferă de lumină care spune: ’’Am reuşit! Visul s-a împlinit! Am devenit ce am fost la început, unul. Să mergem, avem mult de lucru în Univers.”  

 

Pe azuriul cerului o sferă de lumină strălucea jucăuş, îndreptându-se spre alte galaxii.