Floarea, cu a sa gingășie
Îmi amintește de copilărie, plină de voioșie
Si de ai mei dragi bunici
Ce și-au luat zborul ca niște rândunici,
Înțelegând, că pelerini suntem aici.
Aș vrea să știu,
Acum, când părul îi argintiu
Și sufletul obosit,
Din ce stea am poposit.
Oare, jucăm un rol,
De totul mi se pare străin și gol?
Sunt prizonieră într-un vis,
De ce m-ai aruncat în abis?
Spiritul e într-o mină
Dorind să prindă un fir de lumină,
Ce țese frunze de smarald
În al florilor fald.
Ce caut în astă lume nebună
Ce e pe cale sa apună?
Sufletu-mi e în chin,
Doar la Tine mă închin.
Cuvintele au amuțit
Gândurile s-au oprit
În inimă a înflorit
Dorul ancestral
De Omul Primordial
De a lui strălucire
Și infinită iubire
Ce se revarsă în Univers
Urmărind al stelelor mers.
Spre Tine mâinile întind
Fire de lumină împletind
Floarea inimii ocrotind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu