CĂLUGĂRUL  

 

Ducea o viaţă dublă. Viaţa ascunsă de ceilalţi era plină de vise, premoniții, apariții stranii, pe care nu le putea controla. Avea sentimentul că trăiește în două lumi. Mistere o învăluiau şi sufletul ei se lupta teribil să le descifreze. Îşi dorea să fugă de lume şi să se ducă într-un pustiu imens, unde să fie singură.  

 

Admiră ninsoarea ce se pogora ca un văl alb peste pământ şi îşi aminteşte cuvintele călugărului din vis: "Urmează-ţi visul! Nu are importanţă că eşti singură şi toţi se opun.Tu nu renunţa! Nu contează dacă te împiedici, cazi şi te loveşti. Te ridici şi mergi înainte. "  

 

"Are dreptate! O să lupt şi nu-mi pasă dacă o să cad, dacă o să mă lovesc. Nu pot abandona drumul pe care păşesc cu paşi mărunţi. Mă împiedic, cad, primesc lovituri, critici foarte dure, obstacole de tot felul, dar nu renunţ. Plină de praf, de vânătăi, de răni sângerânde merg înainte. Nu vreau victorii, dar îmi place la nebunie lupta şi nu o să abandonez. Îmi plac oamenii curajoşi care luptă până în pânzele albe, care riscă pentru un vis, pentru o idee.  

 

Nu-mi este frică de eşec, nu vreau triumful, dar mă simt obligată de a continua ce am început. Simt o chemare de dincolo de spaţiu şi timp.  

 

Sunt conştientă că drumul e întortocheat, anevoios, alunecos, dar nu pot să renunţ. Ceea ce fac este o mare provocare.  

 

Credinţa mi-a dat puterea de a supravieţui şi de a trece peste toate obstacolele inerente ale vieţii.  

 

Facă-se voia Ta, Doamne!  

 

Viaţa mea este doar o simplă călătorie şi sper să nu fie prea lungă."  

 

Era seară și se îndrepta spre casă. Lucrase doisprezece ore şi se simţea epuizată. Priveşte cerul şi îi zâmbeşte.  

 

Priveşte la fizionomiile celor de pe stradă. Vede chipuri luminate de un zâmbet, dar şi chipuri triste. Nu-i plac oamenii triști, destul că ea este tristă, nefericită şi aproape obsedată de o iubire imposibilă. Nu vrea să mai vadă şi alţi nefericiţi. În suflet simte prea multă durere, prea mult dor, prea multă iubire.  

 

Strada era gătită de sărbătoare. Beculeţe colorate în albastru, roşu şi galben străluceau de peste tot, iar parcul din centrul oraşului era scăldat într-o lumină feerică.Merge alene spre casă privind steluţa din vârful bradului din parc. Ajungând în cuibuşorul său îşi face un ceai, un duş şi se aşează în pat. Aroma pastei de dinţi şi a gelului de duş încă mai persistă când închide ochii şi evadează în altă lume. Când era obosită închidea ochii şi lăsa imaginile să curgă prin celulele minţii. Acum aşteaptă să se deruleze filmul.  

 

Era o frumoasă zi de vară, cu cer senin, prin jurul prânzului. Soarele strălucea mângâind cu razele sale vârful unui deal înverzit. Într-o căsuţă mică, doar de o cameră, pe un pat de lemn, acoperit cu o frumoasă scoarţă ţărănească, o ţărăncuţă frumoasă, micuţă şi oacheșă, ţipa cât o ţinea gura. Era în durerile facerii. O bătrână, pe jumătate oarbă, care era moaşa satului îi spune:"Împinge! Hai, încă o dată! Uite-l, iese!  

 

Împinge, fată, cu putere!"  

 

Se aude un ţipăt de copil şi bătrâna zice: "Onele, ai un băiat! Să-ţi traiască! Înveleşte copilul într-o pânză de in, şi-l pune lângă tânăra femeie. Aceasta priveşte cu mare dragoste acel miracol al naturii, care trăgea cu mare poftă din sânul ei.  

 

Mary adoarme cu imaginea pruncului în gând, gândindu-se la rădăcinile ei.  

 

Are un vis tare ciudat. Era pe un câmp cu flori şi o voce ciudată îi spune că strămoşii ei au venit din Ierusalim. Pătrunde într-un tunel luminos şi se trezeşte în urmă cu multe secole. Era în oraşul Ur din Chaldeea( Irak) în epoca lui Hamurabi, întemeietorul primului imperiu babilonian. Îl vede pe Avram cum părăseşte cetatatea Ur şi se îndreaptă spre ţara Canaanului. Un vârtej o ia şi se trezeşte în alt timp, când descendenţii lui Avram, cei 12 fii ai nepotului său Iacob, de foamete se refugiază în Egipt. Traversează împreună cu ei, în mod miraculos, Marea Roşie şi pornesc prin deşertul Sinai. Îl zărește pe Moise în muntele Sinai, când acea lumină rosteşte cele zece porunci. Străbate deșertul alături de Moise şi fratele său Aaron, marele preot. Acele imagini dispar și se trezește în Canaan pe vremea lui Iosua. Vede cum ţara este împărţită între cele doisprezece triburi, care poartă numele fiilor lui Iacob. Îl zăreşte pe profetul Samuel cum se luptă pentru a uni triburile. Vârtejul o duce în timpul când Saul e numit primul rege al Israelului, după care se trezeşte în timpul lui David, când acesta stabileşte capitala la Ierusalim. Aude iar acea voce care-i spune că strămoşii ei au fost esenienii.  

 

Mary se trezeşte brusc din vis şi are o senzaţie ciudată. Pentru o fracţiune de secundă o lumină puternică o orbeşte. Închide ochii. Îi deschide din nou şi totul pare normal. Deschide geamul şi inspiră aerul rece de decembrie, privind dansul minunat al fulgilor de nea.  

 

“Ce vis! Doamne, ce am visat! Biblia, Talmudul şi Zoharul au avut o mare influenţă asupra sufletului evreu.  

 

Nu cred că are importanţă ce fel de sânge curge prin venele mele. Poate fi sânge de iudeu, de musulman sau de creştin. Important e că inima mea este dăruită lui, iar el e tare departe. Se gândeşte vreodată la mine?  

 

Cât aş vrea să evadez din această închisoare din carne, sânge şi oase, din acest corp! Aş vrea să plutesc în eter, ca în aceste vise care mă bântuiesc de la un timp. Aş vrea să mă ducă la dragostea mea. M-aş mulţumi să-l văd doar dormind. Cât aş vrea să pot face acest lucru!  

 

Ochii ei frumoși încep să lăcrimeze.  

 

Doamne, de ce-l iubesc aşa de tare? De ce iubirea mea este imposibilă?”  

 

*  

 

În acelaşi timp, într-un orăşel la marginea oceanului un bărbat se plimba cu nepoţelul său de opt ani pe plajă. Privea cum firele de nisip sunt îmbrăţişate şi sărutate de valul străveziu al mării.  

 

–Unchiule, ce este iubirea?  

 

Bărbatul privindu-l lung îi mângâie obrăjorii şi gânditor spune:  

 

– Nu ştiu nici eu prea bine ce e, dar o viaţă întreagă am iubit doar o singură fată, care nu a fost niciodată a mea.  

 

–O mai iubeşti?  

 

Lui Victor i se umezesc ochii .  

 

–Nici nu-ţi imaginezi copile. Nu am putut să scap de sentimentul ăsta niciodată, chiar dacă au trecut anii. Ştiu că ea este mireasa sufletului meu.  

 

–Şi de ce nu este nevasta ta?  

 

–Fiindcă aşa a fost să fie. Destinul ne-a despărţit.  

 

Vezi, iubirea e un sentiment care pune stăpânire pe tine, care te leagă cu fire nevăzute şi nu mai poţi să scapi, oricât ai vrea.Vrei să te eliberezi, dar nu mai poţi.  

 

–Unchiule, înseamnă că iubirea e mare, e tare, e puternică.  

 

–Da, ai dreptate. Eu am aruncat-o în apă să se înnece, dar ea tot a ieşit la suprafaţă.  

 

Am îngropat-o, i-am pus şi cruce, dar ea a reînviat.  

 

–Înseamnă că iubirea ta e nemuritoare.  

 

–Nu ştiu, copile. O fi aşa cum spui tu. Am vrut să scap de ea, dar nu pot. Este ca o boală de care nu te poţi vindeca, cu toate medicamentele din lume.  

 

–Dacă ai fi cu ea, atunci ai fi fericit?  

 

–Aş fi cel mai fericit om din lume, chiar de nu aş mai avea nimic altceva.  

 

–Deci, iubirea împlinită înseamnă fericire.  

 

Bărbatul priveşte valurile mării cum se sparg de ţărm şi gândul îi zboară. “Doamne, cât o iubesc! Cât aş vrea să fie în braţele mele! Dar ea este departe, tare departe şi niciodată nu va şti cât de mult o iubesc. Poate m-a uitat.”  

 

Mary se plimbă prin grădină, scutură zăpada de pe o crenguţă de brad şi priveşte cerul gândindu-se .  

 

"Ţi-am spus azi cât de mult te iubesc? Mă rog vântului să-ţi şoptească. Mă rog fulgilor de nea să te sărute în locul meu. Încep să cred că iubirea mea pentru tine este scrisă în stele. Lacrimile-i încep să-i curgă pe obraji şi privind cerul şopteşte: "Doamne! Te rog, spune-i că-l iubesc!  

 

Eu nu mai exist, în schimb, există ea, iubirea mea, tăcută şi neştiută de nimeni. Iubirea, prietenia, duşmănia, virtutea şi viciul sunt create de minte.  

 

Ciudată şi misterioasă este mintea omului!  

 

Ce mare putere au gândurile! Ele te înalţă la cer şi tot ele te distrug. Ele controlează viaţa, caracterul şi destinul fiecărui om în parte.  

 

Totul să fie un joc al minţii ? Chiar şi Universul ?  

 

Omul cu ajutorul gândului poate creea o infinitate de lumi. Poate că aceasta e una din cele mai mari asemănări ale noastre cu Creatorul.  

 

Dacă eşti un bun cunoscător de oameni poţi să citeşti pe faţa omului cele mai ascunse gânduri. "Omul este ceea ce gândeşte”, iar eu cred că sunt iubire născută din iubire.  

 

Eu nu sunt acest corp, această minte, ci o particulă de energie care a venit în lumea asta să înveţe de la tot și toate. Mi-am deschis inima şi i-am spus întregului Univers despre dragostea mea pentru tine.  

 

Cred că iubirea mea pentru tine vine din timpuri primordiale, din vremuri ancestrale, fiindcă am avut un vis tare ciudat.”  

 

*  

 

Victor îşi aşezase şevaletul pe o piatră mare, care semăna cu o masă. Se întorsese în ţară de curând şi dorea să surprindă pe pânză muntele și Oltul. Pictura era una din marile lui pasiuni. Nu mai pictase de mult, dar în acea zi a simţit un imbold puternic de a pleca la munte şi de a se juca cu culorile.  

 

Pe o stâncă abruptă de pe malul drept al Oltului, Mary privea cum furtuna se apropia cu paşi repezi. Fulgere orbitoare încep să brăzdeze cerul întunecat şi stropi reci încep să cadă peste munte. O ceaţă densă acoperea vârful muntelui, iar ea părăseşte stânca strângându-şi haina pe lângă corp. Bobiţele reci de ploaie îi dau o senzaţie stranie.  

 

Iubea ploaia, muntele, Oltul, pământul şi oamenii. Cunoştea fiecare piatră, fiecare plantă care acum se apleca îngheţată, în bătaia vântului. Ştia povestea fiecărui locşor şi respecta acel pământ pe care păşea cu sfială, considerându-l sacru.  

 

Un tunet puternic se aude în depărtare şi cutremură muntele. Mary coboară pe potecuţa îngustă gândindu-se: "Trăiesc într-o ţară cu munţi minunaţi, cu ape limpezi ca cristalul şi cu oameni frumoşi. Chiar dacă unii au avut grijă să inverseze valorile, oamenii încep să se trezească și au început să lupte, să viseze, să zâmbească, să spere. "  

 

Un fulger despică cerul în două şi seamănă cu un fir de lumină, ce uneşte cerul cu pământul, ascuzându-se în interiorul muntelui, prin spatele micuţei cabane.  

 

Cu o noapte în urmă a avut un vis tare ciudat. Era o pădure imensă de brazi, iar un călugar tare bătrân cu o cruce în mână îi făcea semn cu mâna să-l urmeze, arătându-i un drum de munte foarte abrupt. După ce s-a trezit şi-a făcut bagajul, tot era liberă două zile, şi a plecat spre Călimăneşti. Locul din vis semăna foarte bine cu o aşezare în care mai fusese şi altădată. Era situată la o distanţă de 3 km de Mânăstirea Turnu, pe malul drept al Oltului. A lăsat maşina pe marginea unui drum forestier şi a pătruns în pădure, ghidându-se după soare. Urcând la întâmplare pe muntele Cozia, în hăţişul pădurii de brazi a dat de acea cabană. A pătruns cu sfială, realizând că în acel loc nu a mai stat nimeni, de foarte mult timp. A plecat şi a început să inspecteze împrejurimile. Obosită se aşezase pe o stâncă unde avea o panoramă minunată a Oltului şi a muntelui. Acolo o prinsese ploaia.  

 

Se întunecase de-a binelea şi până la locul unde lăsase maşina mai avea destul de mers. Intră în cabană, închide uşa şi luminează cu o lanternă minusculă, de care nu se despărţea niciodată. Într-un colţ era o sobă oarbă, unde lemnele erau frumos aşezate, iar în faţa sobei, pe un butuc de brad zăreşte o cutie de chibrituri. Aprinde focul şi priveşte cu atenţie în jur. Pe jos era pământ, iar în loc de pat erau nişte lemne aliniate unul lângă altul peste care era pus mult fân, acoperit cu o scoarţă foarte veche țărănească. La capătul patului era un alt butuc mare de brad acoperit cu un stergar foarte frumos de borangic, pe care strălucea ceva. Luminează şi privirea îi rămâne aţintită asupra unei Evanghelii micuţe, foarte vechi, scrise în chirilică, cu coperţi din argint. Lângă ea era o lumânare groasă din ceară naturală de albine, o iconiţă pictată pe lemn a Fecioarei Maria şi o cruce din argint.  

 

Aprinde lumânarea şi rămâne mută de uimire privind crucea. Era aceeaşi cruce pe care călugărul bătrân, din vis, o ţinea în mână.  

 

Afară vântul s-a înteţit. Prin gemuleţul mic, la lumina fulgerelor, se vedea prăpădul de afară. Brazii se aplecau gemând, mai să se rupă.  

 

Ploaia, pădurea, vântul făceau un zgmot înfiorător. Forţele naturii se dezlănţuiau, dând un spectacol care o cutremură.  

 

Îngenunchează în faţa iconiţei spunând:" De multe ori m-am rătăcit pe drumurile acestei lumi amăgitoare, căutând adevărul. Am căzut, m-am lovit şi de fiecare dată m-am întors, ca un copil risipitor ce sunt, cerându-ţi iertare.  

 

Iartă-mă, Măicuţă Sfântă! Poate că în căutările mele am greşit.  

 

Nu-mi este frică, chiar dacă sunt singură în pustietatea aceasta. Ştiu că eşti apărătoarea mea."  

 

Îşi face semnul crucii şi două lacrimi i se rostogolesc pe obraji, în timp ce murmură :"Îţi multumesc, Doamne, că exişti şi îmi dai putere."  

 

Se aşează pe butucul din faţa sobei, aprinde focul şi urmăreşte dansul flăcărilor.  

 

Trosnetul lemnelor sub vraja focului, căldura plăcută, şuierul vântului o duc într-o stare de toropeală. Se aşează pe pat şi adoarme privind crucea.  

 

Visează că era într-o pădure minunată, unde ramurile copacilor parcă se întindeau spre ea, vrând s-o îmbrăţişeze. Sta pe malul unui frumos izvor care se rostogolea jucăuş printre stânci şi pietre. Florile îi împodobeau malurile, iar ea era încântată de simfonia culorilor şi de splendoarea miresmelor.  

 

Razele blânde ale soarelui îi mângâiau obrajii, iar trilurile câtorva păsărele erau purtate de adierea vântului. Întreaga natură părea că doreşte să aducă un omagiu celui care a creat-o.  

 

Călugărul bătrân era lângă ea şi cu o voce blândă îi spune:  

 

"Copila mea, renunţă la umbre, la iluzii! Încearcă cu toată forţa ta lăuntrică să contempli adevărul.  

 

Lumea în care trăieşti este cuprinsă de întuneric, de ignoranţă, de eroare, încât bieţii oameni au devenit doar nişte umbre rătăcitoare.  

 

Calea adevăratei cunoaşteri este contemplaţia. Luptă să fii propriul stăpân şi nu permite nimănui să-ţi ia libertatea. Credinţa, iubirea, speranţa, sinceritatea, perseverenţa, răbdarea, sunt virtuţi pe care trebuie să le sădeşti adânc în inima ta.  

 

Când te simţi pierdută, lipsită de putere, dar devotată iubirii tale, apelează la Dumnezeu. El îţi va răspunde, îţi va arăta calea, drumul pe care trebuie să mergi. Fii atentă la tot ce este în jurul tău, Dumnezeu mereu îţi va vorbi prin semne.  

 

Să nu permiţi nimănui să te influenţeze, să te îndoctrineze .  

 

Atenţie la sentimente!  

 

Dacă te vei aprinde repede, tot repede te vei stinge. Ceea ce dăinue este doar iubirea. Timpul, viaţa o va supune la nenumărate încercări pentru a descoperi cât de puternică este.  

 

Trupul omului se hrăneşte cu alimente, mintea cu cunoaştere, conştiinta cu fapte bune, sufletul cu rugăciune, iar inima cu iubire.  

 

Dumnezeu te-a înzestrat cu facultatea de a cunoaşte, de a înțelege, de a medita, de a iubi. Foloseşte aceste daruri pe care El ţi le-a dat !  

 

Un om cu credinţă în Dumnezeu este liber, demn şi curajos. Îl cunoşti după chipul calm, senin şi omenos.  

 

Să nu uiţi că cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" și îi înmânează crucea, iconița și Evanghelia.  

 

*  

 

Simte o picătura rece pe frunte. Deschide ochii şi nu-i vine să creadă. La câţiva metri, în faţa ei, cabana era mistuită de flăcări. Dar ea cum a ajuns aici, sub acest brad? Încearcă să-şi amintească, dar nu reuşeşte. Ceva cald se prelinge pe tâmplă. Se şterge şi observă că mâna i s-a umplut de sânge. Privind dansul flăcărilor nemiloase care distruseseră tot, se întreabă obsesiv cum s-a întâmplat? De ce nu poate să-şi amintească nimic? O ameţeală o cuprinde şi leşină peste covorul de frunze ude.  

 

Simte o mare de întuneric. Acum se vede într-o sală imensă sferică, parcă desprinsă dintr-un serial SF. Aude o voce duiosă care-i spune: " A venit timpul să cunoşti binele şi răul, durerea, suferinţa, dorul, iubirea.... O să cunoşti o fărâmă din creaţie, lumea materială. Pentru aceasta o să pleci cu un grup de spirite pe Pământ. Noi o să-ţi implantăm un program pe care tu o să-l urmezi pas cu pas, de la care nu ai cum să te abaţi. Nu o să fii singură. O să ai o călăuză şi doi veghetori care te vor îndruma . Când vei ajunge la destinaţie vei uita cu desăvârşire cine eşti şi de unde vii. Succes!"  

 

Pătrunde într-un tunel de lumină unde este îmbrăcată cu şapte hăinuţe etherice. I se mai dă o haină cosmică şi una solară. Se trezeşte într-un întuneric de nepătruns. Ea era doar o mică scânteiuţă, care acum e prinsă într-o capcană, în acele fluide, energii şi materii. Se zbate, vrea să se elibereze, dar nu reuşeşte . Se luptă cu disperare să iasă din acel întuneric şi reuşeşte. A ieşit la lumină, dar cineva o strânge şi o femeie îi spune alteia:"Ai o fetiţă! Să-ţi trăiască şi să te bucuri de ea! "  

 

" Cine sunteţi voi? Nu vreau să mă atingeţi. Ce ciudaţi şi urâţi sunteţi! Eu sunt ghemotocul ăsta plin de sânge? Nu, nu vreau. Vreau înapoi."  

 

Mary se trezeşte. Deschide ochii şi vede cum din cabană nu a mai rămas nimic, decât un morman de cenuşă și câteva grinzi. Priveşte cerul şi totul pare că se învârte. Închide ochii şi prin minte i se derulează cu o viteză ameţitoare toată viaţa, de când s-a născut şi până acum.  

 

Gândeşte :" Gata! S-a terminat! Am cunoscut ceea ce trebuia să cunosc. Am descoperit ce este rău, ce este bine, ce este frumos, ce este urât, ce e suferinţa, ce e dorul, ce e dezamăgirea, dar şi împlinirea, iubirea, credinţa, speranţa şi fericirea.  

 

Programul s-a încheiat. Destinul meu ca om s-a sfârşit. Acum o să mă întorc de unde am venit. Deschide ochii şi zâmbeşte celor trei oameni de lângă ea, şoptind:" Voi sunteţi cei trei! E pentru prima dată când vă văd, chiar daca aţi fost mereu cu mine. Hai să mergem acasă! Ce frumos ninge! Noi venim în această lume tot ca aceşti fulgi frumoşi de nea şi ne topim, fiecare, la timpul nostru. A sosit vremea să mă topesc.  

 

Corpul meu va rămâne inert, cu ochii larg deschiși, rămându-mi întipărit pe retină dansul frumos al fulgilor de nea.  

 

O scânteiuţă invizibilă pentru ochii umani va părăsi acest corp fără viaţă şi va pleca fericită, însoţită de o muzică divină. Voi fi cuprinsă de o mare iubire şi o neasemuită fericire, îndreptându-mă spre Cer.”  

 

Un bărbat o ia în braţe spunându-i:  

 

Mary, nu vei pleca spre cer, ci cu mine. Linişteşte-te! Gata! Pericolul a trecut.  

 

- Dumnezeule! Victor, tu eşti ?  

 

-Da, eu sunt.  

 

-Înțeleg. Am murit şi acum sunt în rai cu tine.  

 

-Nu, nu ai murit.  

 

- De unde ai apărut? Parcă erai în America.  

 

-Am venit cu nişte prieteni. Vroiam să ne bucurăm de frumuseţile peisajului, dar a început furtuna şi am zărit o lumină, la fereastra cabanei. Când am intrat tu dormeai, iar o scânteie a sărit pe paie. Totul s-a aprins. Te-am luat în braţe şi te-am adus aici. Am fugit cu tine în brațe, dar m-am împiedicat de o buturugă şi am căzut amândoi. Ai o zgârietură pe frunte, dar nu-i nimic grav. Mai rău a fost că ai inhalat fum. Dar totul a trecut.  

 

-Doamne! Nu visez? Victor, chiar eşti aici?  

 

-Da, iubirea mea. Sunt aici şi-ţi promit că nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi.  

 

Pe lângă ei, ca o adiere de vânt trece bătrânul călugăr din vis, care se îndreaptă spre cabană. Mary se ridică și o ia la fugă după el. Cu o forță neștiută începe să ridice grinzile arse, care mai fumegau. Victor și prietenii lui o întreabă ce caută și o ajută să ridice o grindă groasă și rămân înmărmuriți. Cu mâinile tremurânde ia iconița, crucea și Evanghelia, care erau neatinse de foc. Le strânge la piept ca pe cea mai mare comoară și începe să plângă. Victor o îmbrățișează, întrebând-o de unde a știut că sunt în acel loc. Nu poate să-i răspundă, din cauza șuvoiului de lacrimi, dar vede cum bătrânul călugăr face semnul crucii spre ei, binecuvântând.