Carmen GIGARTU: Rătacit printre oameni

Carmen GIGARTU: Rătacit printre oameni

DORUL

„Un copilaş este un înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi cresc.” Mark Twain

Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele. 
 Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte.  Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor. 
 Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă. 
 Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul care-l vede. Simte că el este altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte . 
Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi. 
Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste. 
 O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală! 
 Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui. 
Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat. 
Din ochişorii lui căprui curg două boabe de rouă. Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori. 
 Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit....... 
După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.
În timp ce mioarele păşţeau a început să vorbească cu un firicel de iarbă stingher. 
 _Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi? 
_Aici am răsărit. 
 _Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie? Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte? 
 _Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte. 
 _Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă..... 
 _Nu poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti.... 
 _Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea. 
 _O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult. 
 _Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui. 
 _A, deci şi tu il cunosti ! 
 _Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu. 
 _Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu sunt . 
 _Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine. 
 _Tu ştii cine sunt eu? 
 _Nu.Dar, tu, ştii cine eşti? 
_Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer......... 
 Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine...Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsesc peste tot, şi în firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.  O, ce dor îmi este de steluta mea ! 
_Sărmanul de tine! 
 Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit,tot ca mine". 
 Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui pârâiaş cu cristalele sale unduioase. Din loc în loc era câte un curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantică. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda apei şi i se pare că este un drum care merge. 
 Nu se poate abţine, simte chemarea ei şi intră în acel drum plutitor. 
 Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte: 
 _Ce frumoasă eşti! Atât de pură! Atât de fină! 
 _Îţi plac? 
 _O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă. 
 _Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii? 
 _De pe o steluţă. 
 _Acolo nu aveţi apă? 
 _Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit......... 
 _Ţi-e dor de steluţa ta!
 _Da, îmi este tare dor. 
 Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa. 
 _Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă... 
  _Te iubesc, apă minunată! 
 _Şi eu te iubesc, rătăcitorule! 
 În altă zi sta pe malul apei, admirând unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele multicolore. Le-a luat în mânuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a apropiat de obrăjori şi le-a spus în şoaptă: 
 _Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine? 
 _Da! Vrem să ne jucam. 
 _Minunat! Pietricelelor,voi vorbiţi la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e cu putinţă. 
 _Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari. 
 _Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi? 
 _Bineînţeles că avem. Bolovanul acela gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care străluceşte în soare . 
 _Ce frumoase sunteţi, pietricelelor! 
 _Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase!
 _Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de oameni întotdeauna spun adevărul. 

INOCENTA

Era o zi frumoasă de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului, iar copilul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte. 

  

Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă: 

  

_Bunico, cum arată Dumnezeu? 

  

_Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare şuviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, frumuseţii, curajului, adevărului, iertării, înţelepciunii, iubirii…. 

  

_Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico! 

  

_Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină. 

  

Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină, cu o infinitate de raze ce sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine. 

  

_Ce frumos e Dumnezeu! Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale? 

  

_Dumnezeu asta doreşte, dragul bunicii. Vrei să te duci să uzi muşcata, cred că îi este sete. 

  

Copilul se ridică şi aleargă cu găletuşa lui plina cu apă, indreptăndu-se spre floare. Când a ajuns lângă ea îi spune : 

  

_Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic? De ce tremuri? Nu te speria! Am venit să-ţi aduc apă. Bunica a zis că îţi este sete. 

  

_Da, sunt însetată de iubirea Lui. 

  

_De cine? 

  

_Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele.....Oamenii îl stiu mai puţin... 

  

_Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu! Ce de flori ai! 

  

_Da, m-am gătit pentru El. 

  

_Eşti atât de frumoasă ! Te iubesc, floricico! 

  

_Şi eu te iubesc, pui de om. 

  

Aleargă spre bunica fericit, spunandu-i: 

  

_Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul. 

  

_Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, capul să-l acoperi cu vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei, iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului. 

  

_Dacă o să mă îmbrac aşa cum spui tu, o să fiu frumos ca floricica? 

  

_Dragul bunicii, toţi copiii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta

SECRETUL

                                            

          Părul alb ca neaua îi strălucea în lumina soarelui.O rază dansa pe faţa -i scluptată de timp, ceea ce-l face să clipească repede şi să-şi închidă ochii pentru câteva secunde.

Dintr-o dată devine palid, rămânând cu privirea aţintită în gol. Pe frunte îi apar câteva broboane de sudoare. Îi întind un şerveţel pe care îl ea şi îşi tamponează  fruntea, dar ochii îi rămân nemişcaţi. Pare o statuie. De nu ar respira aş crede că şi-a dat duhul. Îi aduc un pahar cu apă şi câteva cornuleţe, neândrăznind să-l întrerup din gândurile sale.

 Mă aşez sfioasă  pe scaun, aşteptând să-şi revină, să povestească, fiind conştientă că am în faţa mea o comoară . Cum  îmi place să scriu despre orice, Mos Mitică o să-mi dea o mulţime de subiecte. Cu romanul Singuraticul am ajuns într-un punct mort, iar întâlnirea cu bătrânul e ca o mană cerească.

Nu-mi termin bine gândurile şi-l văd cum ridică mâna şi face un semn, parcă dorind să alunge o vedenie. Se uită la o floare ce era pe masă şi începe să vorbească cu tristeţe în glas: “Taică, pentru câteva clipe am retrăit clipele de pe front. Gloanţele şuierau, obuzele explodau, schijele sfârtecau, schilodeau şi omorau tot ce mişca. Iadul se dezlănţuise şi înghiţea totul. Am simţit o lovitură puternică în piept şi urlând de durere, într-un vacarm nebun, mă târam dorind să se sfârşească totul. După un timp am început să mă scufund şi era atât de bine, nu mai mă durea nimic, când am auzit vocea ei suavă. Nu-mi venea să cred, eram atât de fericit !  Marina, fata pe care o lăsasem în sat, a venit lângă mine, m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Era tare frumoasă! Semăna cu o floare de cireş primăvaratecă. Dintr-o dată se desprinde din braţele mele,şi-mi zice: Lasă-mă să te privesc ! Mi-a fost atât de dor de tine! Atât de dor….!

Ne uitam unul la altul, nemaisăturându-ne privindu-ne. Dorind-o cu nesaţ am observat că iubitei mele îi crescuseră aripi uriaşe şi era înconjurată de lumini şi aurore diafane. Am vrut s-o întreb de ce are aripi, dar nu am îndrăznit.

 Doamne, cât îmi era de dragă ! S-a apropiat iar de mine, m-a sărutat cuminte, a fluturat aripile si a zburat spre stele, lăsându-mă mut. Totul s-a întunecat şi m-am trezit într-un spital de campanie. Un caporal a venit şi mi-a  adus o scrisoare de la mama. Îmi scria că în satul nostru au venit nemţii, iar Marina a încercat să fugă şi au împuşcat-o.

 Ce a fost atunci în sufletul meu ! Câtă  dorinţă de răzbunare am strâns în mine, doar Dumnezeu ştie. Când m-am întors pe front, nu-mi mai era frică de moarte. Am luptat nu numai în ţară,ci am ajutat şi la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Peste 500.000 de soldaţi de ai noştri au luptat,taică, atunci. Era cât pe aci să mor în Budapesta şi în munţii Tatra, doar dragostea pentru Marina mea  m-a ţinut. Ea nu murise, era mai vie ca niciodată în inima mea.

 Stii taică, care e secretul? Ştii ce îţi dă forţă, putere, să te iei la trântă şi cu moartea?

Dragostea, taică. Dragostea e secretul. Eu nu eram singur, ci  eram împreună cu ea.

Să vii pe la mine să-ţi arăt decoraţiile, dar nu mă încalzesc cu nimic, când văd ce s-a ales de ţărişoara mea. Ele nu au importanţă, ci dragostea din inima omului . Dacă ai dragoste ai tot, nu ai dragoste nu ai nimic. Poţi să ai tot aurul din lume, dar dacă nu ai dragoste eşti cel mai nefericit om.

Au trecut peste 70 de ani de când Marina mea s-a dus printre îngeri, dar  o iubesc şi azi ca în prima zi. Din când în când ne mai întâlnim în lumea viselor şi vorbim. Mereu o rog să mă ia lângă ea, să fim împreună. Ce mult am iubit-o, taica ! Ce mult ! “

(Carmen Gigârtu-Drăgăşani)

AMNEZIA

                                                                   -   2-

Ai rămas mut de admiraţie, Asthar ! Special te- am adus în acest loc. E superbă ! Seamănă mult cu izvorul de energie de pe planeta noastră. Îţi mai aminteşti cum ne jucam  când eram mici  ?

-Cum aş putea uita? Ne imaginam, visam că explorăm toată galaxia, până la marginele ei .

-Şi  visul nostru s-a împlinit. Chiar suntem la marginea galaxiei, pe Terra. Ştii, când îmi este dor de planeta noastră vin şi contemplu apa şi cerul.

   În această lume totul este într-o veşnică curgere.  Nimic nu este constant şi definitiv, de la sentimentele oamenilor  până la acest firicel de iarbă, toate se schimbă, se transformă. Nimic nu este durabil, totul este trecător.

Aici vei întâlni suflete din toate colţurile galaxiei, dar nici măcar unul nu-şi aminteşte cine este şi de unde vine. E o amnezie generală. Unele suflete simt că ceva este în neregulă cu ele şi încep o căutare asiduă a adevărului. Drumul lor  este întortocheat,  plin de capcane la tot pasul, se rătăcesc, cad şi se învârt într-un labirint .

- De când am venit încerc să mă bucur de orice. Mi-am desfăcut aripile şi am plutit deasupra acestei lumi, vrăjit de spectacolul creaţiei. M-am lăsat sedus şi mângâiat  de diamantele apei, de mărgăritarele  fulgilor de nea şi de smarldele firelor de iarbă.

E uimitor! Asta este fericirea! Să fii în armonie cu tine însuţi şi cu tot ce te înconjoară,  aşa reuşesc să mă conectez la sursă.

-Tu te poţi conecta, dar ei?

-De şi-ar aminti cine sunt !  Ce suflet minunat au!

- Tu vrei  să-i  ajuţi , dar nu ştiu dacă vei reuşi să îndepărtezi negura şi ceaţa în care trăiesc. Dar, întotdeauna ai avut idei geniale.  

(Fragment-Carmen Gigartu)

ZÂMBETUL FERICIRII

Toată viaţa căutăm fericirea, neştiind că ea sălăşuieşte în interiorul fiinţei noastre, de la venirea în această lume. Ne zâmbeşte ştrengăreşte de cum soseşte, bucurându-se de tot ce întâlneşte.Împraştie raze de lumină, bucurie, încredere şi speranţă. Ne dăruieşte alinare, vindecare, blândeţe, puritate, frumuseţe şi aripi de îngeri. E curioasă, dornică de a descoperi  tainele şi misterele acestei lumi, învăţându-ne pe zi ce trece, tot mai mult despre iubire,fericire şi armonie.Gingăşia, inocenţa, lumina şi zămbetul de îngeraş al Fericirii mă topesc, metamorfozandu-mă  într-un adorator  etern. Zâmbetul fericirii  se citeşte pe chipul ei şi pe al celui care o priveşte, înţelegând adevăratul sens al vieţii.

Carmen Gigârtu

10 Iulie 2018

Drăgăşani

                                „Un copilaş este un înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi cresc.”    Mark Twain

                                         Rătăcit  printre  oameni

                                                           Carmen Gigârtu

Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.

Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte.

Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor.

Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă.

Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul  care-l vede. Simte că el este altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte .

Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi. 

Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi  energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste.

O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală!

Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui.

Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi  se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat.

Din ochişorii lui căprui curg două boabe de rouă. 

Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori.

Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit.......

După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.

În timp ce mioarele păşţeau a început să vorbească cu un firicel de iarbă stingher.

_Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi?

_Aici am răsărit.

-Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie? Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte?

-Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte.

_Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă.....

_Nu poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti....

_Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea.

_O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult.

_Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui.

_A, deci şi tu il cunosti !

_Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu.

_Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu sunt .

_Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine.

_Tu ştii cine sunt eu?

-Nu.Dar, tu, ştii cine eşti?

_Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer.........

Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine...Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsesc peste tot, şi în firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici.

O, ce dor îmi este de steluta mea !

_Sărmanul de tine!

Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: "Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit, tot ca mine".

Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui pârâiaş cu cristalele sale unduioase. Din loc în loc era câte un  curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantică. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda apei  şi i se pare că este un drum care merge.

Nu se poate abţine, simte chemarea ei şi intră în acel drum plutitor.
Îi place atingerea blândă a apei şi  ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:

_Ce frumoasă eşti! Atât de pură! Atât de fină!
_Îţi plac?
_O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
_Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
_De pe o steluţă.
_Acolo nu aveţi apă?
_Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit.........
_Ţi-e dor de steluţa ta ?
_Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
_Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă...
. _Te iubesc, apă minunată!
_Şi eu te iubesc, rătăcitorule!

În altă zi sta pe malul apei, admirând unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele multicolore. Le-a luat în mânuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a apropiat de obrăjori şi  le-a spus în şoaptă:
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.

-Minunat! Pietricelelor,voi vorbiţi la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e cu putinţă.
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că  ne doare, chiar dacă  suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să  vă  aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?

-Bineînţeles că avem. Bolovanul acela gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care străluceşte în soare .

-Ce frumoase sunteţi, pietricelelor!
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase !

-Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de oameni întotdeauna spun adevărul.

Într-o seară bunica a făcut focul în curte şi copilul era fascinat de frumuseţea flăcărilor, de dansul lor straniu. Le urmărea şi i se părea că în acele flăcări sunt fiinţe vii, care se transformă în zâne, zmei, spiriduşi şi iau tot felul de forme ciudate. Adoarme privind dansul magic al flăcărilor şi îşi aminteşte cum pe cerul azuriu al steluţei lui era un soare minunat care semăna cu aceste flăcări.  

 A doua zi a descoperit ploaia şi s-a îndrăgostit de ploaie. Alerga descuţ cu mânuţele întinse spre cer şi dorea să se transforme şi el în picături de ploaie. Dar dintre toate, cel mai mult iubea stelele, fiindcă ştia că acolo sus, printre ele, se află şi steluţa lui, cu care vorbea neîncetat. În fiece seară adormea privind cerul şi ar fi vrut ca stelele să vină la el. Ele îl ascultau şi îi împlineau dorinţa în somn.  

 Visa mereu cerul înstelat şi cum apărea pe el o formaţiune ciudată de luceferi care se ondulau şi dansau printre stele.  După un timp se opreau din acel dans vrăjit şi aruncau pe pământ puzderii de stele, iar el alerga pe câmpuri nesfârşite cu margarete, încercând să prindă în braţele sale micuţe toată ploaia de stele. Şi aşa în fiecare noapte, visele îl umpleau de stele .  

Într-o zi era cu mioarele la păscut în zăvoiul din faţa casei bunicilor. Lângă un anine falnic se odihnea un bătrân. Avea hainele prăfuite şi era tare trist. Băieţelul se apropie de el.  

 -Bună ziua, moşule!  

 -Să trăieşti, copile!  

 -De ce plângi, mosule?  

 -Din cauza oamenilor.  

 -Ce ţi-au făcut?  

-E o poveste lungă.  

-Bunica spune că atunci când eşti supărat e bine să-ţi descarci sufletul. Nu vrei să-mi povesteşti necazul tău?  

 -Cum să-ti spun, ca să pricepi ?  Taică, nişte oameni răi au făcut ritualuri ciudate şi complicate pentru a deschide porţile întunericului. Prin acea poartă pătrund în lumea noastră întunecaţii. Ei îi urăsc de moarte pe oameni şi vor să distrugă rasa umană. Sunt doar şapte oameni în lume care le pot vedea adevărata faţă. Cu cât timpul trece cu atât ei pătrund mai mult în lumea noastră şi pun stăpânire pe tot mai mulţi oameni. Se pregătesc  să distrugă omenirea, credinţa şi adevărul. Legea lor e haosul, desfrâul, amăgirea, minciuna, crima, ura. Ei sunt şerpii întunericului care vor să cucerească pământul.  

 _Moşule, nu mai plânge! Mie nu îmi este frică de şerpi. Priveşte la joiana lui tanti Florica ! Vezi cât este de mare ? Ascultă de nuieluşa mea, dar nişte şerpi care sunt mult mai mici! O să-i trimit eu în împărăţia lor, chiar de-ar fi balauri. Nu m-ai plânge!  

 -Sunt mulţi copile. Au pătruns prin toate cotloanele. Au intrat în palate şi stau pe scaune înalte, dar s-au furişat şi prin colibe.  

 -Stai liniştit, moşule! O să cer ajutorul prietenilor mei cei mai buni şi ai să vezi că o să-i învingem.  

 -Cine sunt prietenii tăi?  

 -Dumnezeu mi-a dat patru prieteni puternici: Apa, Soarele, Pământul şi Vântul.O să mă rog de Apă să-i înece, de Soare să-i topească, de Pământ să-i înghită şi de Vânt să-i ducă în lumea lor. O să închid acea poartă blestemată cu nouăzecisinouă de lacăte.  

 Stai să-ţi şterg lacrimile! Nu mai plânge! O să învingem! Te iubesc, mosule!  

 _Şi eu te iubesc, copil năzdrăvan.

 Era o zi frumoasă de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului, iar băieţelul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte.  

 Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă:  

 -Bunico, cum arată Dumnezeu?  

 -Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare şuviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, frumuseţii, curajului, adevărului, iertării, înţelepciunii, iubirii….  

 -Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico!  

-Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină.  

Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină din care pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.  

 -Ce frumos e Dumnezeu!  Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?  

 -Dumnezeu asta doreşte, dragul bunicii.  Vrei să te duci să uzi muşcata? Cred că îi este sete.  

 Băieţelul se ridică şi aleargă cu găletuşa lui plina cu apă îndreptăndu-se spre floare. Când a ajuns lângă ea îi spune :  

 -Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic?  De ce tremuri? Nu te speria! Am venit să-ţi aduc apă. Bunica a zis că îţi este sete.  

 -Da, sunt însetată şi înfometată de iubirea Lui.  

 -De cine?  

 -Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele....doar oamenii îl cunosc mai puţin. 

 -Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu!  Ce de flori ai!  

 -Da, m-am gătit pentru El.  

 -Eşti atât de frumoasă ! Te iubesc, floricico!  

 -Şi eu te iubesc, pui de om.  

 Aleargă spre bunica fericit, spunându-i:  

 -Bunico, vreau să mă găteşti pentru Domnul !

 -Dacă vrei să te găteşti pentru Domnul, atunci trebuie să te îmbraci cu hainele credinţei, să te încingi cu brâul dragostei, capul să-l acoperi cu vălul iubirii presărat cu steluţele adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iertării şi speranţei, iar în picioare să-ţi pui pantofii curajului.  

 _Bunico, dacă o să mă îmbrac aşa cum spui tu, o să fiu frumos ca floricica?  

 -Dragul bunicii, toţi copiii sunt frumoşi ca florile, ca floricica ta ! 

   

FRAGMENT