miercuri, 13 ianuarie 2016

Esthera

" Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu contează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." ( Seneca)                 

                                                    ESTHERA
                                        Carmen Gigartu

  Mergea repede ca şi cum ar fi vrut să ajungă neapărat undeva. Îşi dorea să fie singură, să plângă încet, să nu o vadă nimeni şi nici ea să vadă pe cineva. Vroia să fie doar cu cerul, pământul şi Dumnezeu. Începe să plouă şi ea încetineşte pasul. Iubea ploaia. Întotdeauna o  iubise şi vroia să-i simtă atingerea rece.
Era conştientă că făcuse o pasiune pentru Ioan Panait şi se întreba câte alte femei se îndrăgostiseră de-a lungul timpului de el. Vocea lui caldă, aproape feminină o cucerise. Era singurul om care-i făcuse inima să-i tresară şi sufletul să vibreze. Dar între timp se întâmplaseră atâtea...
" Simt că se face lumină în mintea mea. Simt efectul purificator al ploii. Parcă mi-a luat  toate gândurile negre.
Orgoliul, trufia, vanitatea, egoismul, gelozia vin de la întuneric, vorba stareţei. Uneori, nici eu nu sunt scutită de asaltul lor. Răul poate fi învins prin bine, frumuseţe şi iubire. În mine există o durere, dar şi o bucurie, o reţinere dar şi un avânt. O sete nebună de libertate şi fericire mă tot chinue. Mereu mi-am dorit să fiu ca ceilalţi oameni care vin la mânăstire. Am visat la o iubire eternă, la o dragoste absolută, şi îmi era dor de o lume ideală. Dragostea m-a înnebunit şi am început să o iau razna? Ce este dragostea?
Pentru mine rămâne o mare taină, un mare mister. Ea te înalţă la cer şi tot ea te coboară în abisul iadului. Face din tine ce vrea. Te suceşte, te învârteşte, te frământă, te dospeşte, încât nici nu mai eşti om. Când iubeşti eşti purtat de val şi forţe mirifice, necunoscute se joacă cu tine cum vor ele. Oare există vreun om care să nu viseze la iubire, la fericire? Nu cred. Dar câţi au parte? Unii sunt norocoşi, întâlnesc fiinţa dorită de la început. Alţii caută o viaţă întreagă şi tot nu o găsesc. Eu am fost printre norocoşi,l-am întâlnit pe Ioan când nici nu ştiam ce este iubirea. Am ajuns la mânăstire, ploaia a încetat şi spre răsărit a apărut un curcubeu minunat. O să stau în grădină să-mi împrospătez sufletul, să-mi bucur ochii şi inima. Aici sunt dealuri înverzite, ape limpezi, flori  multe bucurându-se de ploaie şi de soare, iar peste drum se aud voci cristaline de copii zbenguindu-se.
Buruienile au crescut   libere  printre flori. Îmi pun mănuşile şi îngrijesc florile până vine stareţa.
Cum buruienile au invadat forile, asa se întâmplă şi cu sufletul meu, să fie asaltat de gânduri negative. " După ce a terminat florile de îngrijit intră în sera mânastirii, unde buruienile se luaseră la întrecere cu roşiile, castraveţii, ardeii ,vinetele....
Roşiile începuseseră să se roşească, castraveţii erau plini de rod, fasolea se înălţase până în vârf, iar căpşunile agăţătoare  se căţăraseră şi ele tot mai sus.  Coapte cum erau păreau nişte flori roşii. A smuls buruienile, a săpat şi la sfârşit toate păreau fericite . Când a terminat se înserase de-a binelea. Greierii cântau şi broaştele dădeau un adevărat concert.  O adiere de vânt aduce miros de flori şi de căpşuni. Regina nopţii îşi desfăcuse florile şi umpluse aerul cu parfumul său. Se îndreaptă spre livadă unde vişinii pitici erau plini de fructe dulci-acrişoare, iar  merii, prunii şi caişii îşi lăsaseră crengile până la pământ, pline  de rod. Mirosea a flori de fân, iar Esthera  se aşează pe iarbă privind cerul. De câte ori privea  stelele cu ea se întâmpla ceva curios. Simţea că e alcătuită din praf şi pulbere de stele, şi un dor nebun începe să o chinuiască. "Spune-i, cerule, că mi-e drag! Mi-e tare drag!" Şi trupul îi este fărămiţat de o ploaie de fiori.
"Cât aş vrea să-l alint, să-l dezmierd...." şi îşi imagina că-l atinge şi îşi încolăceşte braţele în jurul lui, că-i simte obrazul fierbinte şi respiraţia caldă. Întreaga ei fiinţă se preface într-un cânt de dor, iar inima îi fuge spre crângul imaginar cu ispite. Gândurile şi sufletul ei plin de iubire se roteau imaginar în jurul lui Ioan murmurând: "Îmi eşti  tare drag! Te iubesc, iubirea mea!"
După ce-şi face un duş sub cerul liber, intră în chilie şi adapostită sub cearceaf visa  fericită la bărbatul de care se îndrăgostise.
A doua zi prin fereastra larg deschisă se zărea chipul frumos al Estherei.  Îi râdeau ochii şi  un zâmbet îi lumina chipul gingaş. Privea culorile răsăritului şi  trandafirii înfloriţi, cum străluceau plini de roua dimineţii. 
Adia un aer îmbălsamat de miresme. Un nor alb ca de zăpadă se plimba pe firmamentul azuriu al cerului, iar soarele strălucea şi ultimile picături de rouă dispăruseră. Aleargă în grădină, se aşează pe valurile de iarbă  şi ascultă cântul păsărelelor vesele, care ţopăiau când pe gard, când pe viţa de vie, când pe ramurile caisului din faţa chiliei.
"De aş înţelege limba lor! Ce or fi spunând? Poate că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru soare, pentru vânt, pentru iarbă, pentru tot. Poate că şi ele iubesc, de cântă aşa cu foc. Inima  îmi este mai uşoară, sufletul mai curat şi gândurile negre care mă bântuiau în ultimul timp  au zburat. Tare aş vrea să ştiu ce face, ce gândeşte, dacă este fericit, dacă mai  mă iubeşte......
Când vine seara  ascult foşnetul frunzelor şi privesc luna printre ramurile înverzite ale copacilor. Gându-mi zboară  mereu la el şi încep să visez cu ochii deschişi. Uneori vorbesc singură, ca acum, şi-mi fac examenul de conştiinţă. Când îndoiala şi incertitudinea mă cuprind,  ma rog la Dumnezeu să mă lumineze.
 Tare aş vrea să-i spun lui Ioan că-l iubesc. Aş fi  fericită dacă ar fi cu mine aici, să ne povestim tot felul de nimicuri la umbra unui copac sau să ne plimbăm îmbrăţişaţi în lumina lunii. Cât este de frumoasă pădurea acum! Dacă ar fi şi el  cu mine! Inima îmi este atât de plină de iubire şi emoţiile mă biruiesc. Cât aş vrea să vedem împreună un răsărit şi un apus de soare, să privim albastrul cerului, să ne bucuram de verdele ierbii, de soare, de aer, de lumină, să ne îmbăiem într-un râu cu apa cristalină.
 Dar ştiu că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Niciodată nu o sa părăsesc zidurile astea reci ale  mânăstirii."
 Şi două lacrimi se rostogolesc pe  obrajii palizi ai Estherei.
După trei ani.
 Deschide fereastra, priveşte cerul senin al primei zile de toamnă şi lacrimile  inundă ochii Estherei.
 Doi flutaraşi tare drăgălaşi se hîrjonesc şi se aşează pe un trandafir, sărutându-se cu aripioarele larg desfăcute.
Se îndreaptă spre pat şi-l priveşte pe  Ioan .
_Vino lângă mine, zice el zâmbindu-i şi întinde braţele spre ea.
Se aşează pe pat lângă el .
_Vreau să-ţi spun ceva. Ştii, m-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că eu te împiedic.
_Ce prostii spui! Ai visat urât?
_Tu ai nevoie de libertate, de distracţii, poate de alte femei. Ca orice om ai plăcerile şi dorinţele tale, iar eu nu vreau să-ţi impun nimic. Ne iubim, dar fiecare avem personalitatea noastră, fiecare avem sufletul nostru, plăcerile şi dorinţele noastre. Nu suntem un singur suflet, nu avem acelaşi gând, ci suntem doi oameni diferiţi şi unici. Fiecare avem  felul nostru de a fi, de a gândi, de a iubi, de a visa. Eu te respect şi te iubesc aşa cum eşti, cu defectele şi calităţile tale, dar nu vreau să fiu minţită.
Nu pot sta lânga cineva care nu este sincer cu mine. Dacă iubeşti pe altcineva spune-mi: "Iubesc pe ...", dar nu vreau să mă minţi şi să te prefaci că mă iubeşti. Eu sunt conştientă de defectele tale, la fel cum şi tu le cunoşti pe ale mele. Vreau doar să fii sincer, să crezi în mine, în dragostea mea pentru tine. Vreau să am  încredere în tine, în iubirea ta, cum am avut până acum. Nu vreau să te ascunzi de mine şi să ajungem doi străini.
De la un timp am senzaţia că te încurc, te deranjez, te agasez. Eu îţi timit trei mesaje , iar tu de abia la al treilea mi-ai răspuns cu răceală şi plictisit.
Mă doare inima că nu pot  ajunge la sufletul tău.
_Esthera, dar sunt aici cu tine. Tu eşti în sufletul meu.
_ Eu nu vreau corpul tău, ci pe tine ca om, ca fiinţă. Da, eşti aici, mă mângâi, mă priveşti, dar... Poate că vreau prea mult, visând la inima şi dragostea ta.
_Dar, te iubesc. Cred că treci printr-o perioadă de criză. Sper că nu eu ţi-am provocat-o. Văd că eşti chinuită de îndoieli, de incertitudini şi  tare neîncrezătoare în mine.
_Cred că era mai corect  dacă spuneai aşa: "Te-am iubit, Esthera, dar vezi, în lumea asta sunt atâtea femei şi eu nu pot să iubesc doar una. Inima mea e generoasă şi le iubeşte pe toate care arată bine".
Un zâmbet maliţios apare pe faţa lui Ioan.
_Ai văzut scena aceea şi  eşti geloasă.
_Poate că sunt, dar niciodată nu ai fost aşa vesel  lângă mine. Uneori, cred că te plictisesc, te agasez, te încurc.
_Esthera, acele două găini limbute şi vesele pe care le-ai văzut în jurul meu, îmi dau senzaţia de cocoş.
_Tocmai de aceea am zis că ai nevoie de libertate, să te simţi bine, să fii  optimist, vesel, fericit, iar pe mine iartă-mă că te-am iubit şi încă te mai iubesc. Dar eu ştiu, am devenit conştientă că tu nu ai nevoie de mine. Eu doar te împiedic, te încurc. Îţi simt răceala şi distanţa. Nu trebuie să te mai prefaci.
Se desface din bratele lui şi se îndreaptă spre fereastră. Lacrimile-i curg şi i se înnoadă sub bărbie. Ştia că el nu o mai  iubeşte, ci doar se juca cu ea.
Aude  uşa trântită.
"Iartă-mă că te iubesc, dragul meu. Singurul lucru care mi-a mai rămas să-ţi daruiesc este libertatea. Fii fericit!" şi se ghemuieşte lângă fereastră plângând.
 "Iartă-mă că te-am iubit! Iartă-mă că te iubesc!" şopteste printre suspine Esthera.
 “De ce a trebuit să te cunosc? De ce ai apărut în viaţa mea? Eram atât de liniştită la mânăstire până ai apărut tu. Aveam 13 ani când mi-a murit măicuţa .  Peste un an, după o boală grea s-a stins şi tătuţu. Până să moară şi-a chemat unica lui soră, care e maicuţă la mânăstire. A rugat-o să mă ia cu ea, să-i slujesc lui Dumnezeu. După patru ani petrecuţi între zidurile reci şi groase ale mânăstirii mă resemnasem cu soarta mea. Nu aveam vise,nu aveam dorinţe, munceam ca un roboţel, când la bucătărie, când la munca câmpului. Când am împlinit 18 ani maica stareţă m-a pus să vând la magazinul din incinta mânăstirii. Într-o zi a trimis altă măicuţă să mă înlocuiască. M-a luat la ea în birou, punându-mi în braţe un dosar voluminos, spunându-mi: “Esthera, o sa vină nepotul meu Ioan să scrie la calculator  aceasta monografie la care am lucrat trei ani de zile. Tu să-i dictezi ca să scrie mai repede. Nu-l mai aştept, mă grăbesc să ajung la Episcopie. Trebuie să apară şi oricum ştie ce are de făcut.”
 Nu au trecut nici cinci minute că pe uşă a intrat un bărbat înalt cu părul lung, prins într-o coadă, cu un cercel într-o ureche şi zâmbind mi-a zis:
“Bună! Tu trebuie să fii Esthera, cea mai tânără măicuţă de aici. Sunt Ioan Panait şi mă  simt onorat să lucrez cu o fată aşa de frumoasă.”
M-am înroşit toată şi mi-a căzut dosarul din mână, mai ales că mă privea atât de insistent cu ochii lui frumoşi şi iscoditori.Simţeam că ceva ciudat se întâmplă cu mine, dar nu înţelegeam ce. M-a luat de mână şi m-a aşezat pe fotoliu maicii stareţe, iar el a luat un scaun şi s-a aşezat lângă mine. În fiece zi timp de o lună de zile petreceam împreună câte două ore în acel birou . Lucram cam o oră pe zi şi restul timpului vorbeam despre tot felul de lucruri, de nimicuri. Îşi făcuse un obicei de a-mi lua mâna şi a o ţine între palmele lui, iar eu ma înroşeam şi mă pierdeam toată.
Într-o zi mi-a zis: “Nu ai vrea să alergăm pe câmpuri, să stăm pe iarbă, să ascultăm împreună ciripitul păsărelelor, să culegem flori? Ce frumos e muntele acum! Nu ţi-ar plăcea să urcăm  printre stânci, să fim acolo sus?” arătându-mi muntele prin ferestruica mânâstirii.Mi-a luat mâna şi a dus-o în dreptul inimii,  lipind-o  de pieptul lui, spunându-mi:” Nu ai vrea să ne plimbăm la lumina lunii, să îngenunchem în mijlocul unei poeniţe şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a creat? Eu îi mulţumesc în fiece zi, pentru că te-am înâlnit, Esthera. Îi mulţumesc pentru clipele în care te  pot privi şi-ţi pot auzi glasul tău suav. Viaţa de la   mânăstire, nu-i pentru tine. Vino cu mine!”
“Dar aici este casa mea, lumea de afară îmi este străină.”
“Ştiu că în urmă cu câteva luni ai împlinit 18 ani, acum poţi să decizi singură, nu trebuie să-ţi îngropi tinereţea între aceste ziduri reci şi groase.”
“Preotul ne-a spus că diavolul ne va ispiti să plecăm din mânăstire.”
“Ha,ha!Deci,eu sunt diavolul. Uite-te bine la mine! Vezi, am cumva coarne, coadă şi copite? Aşa mă vezi tu? Uite ce o să facă diavolul ăsta care te iubeşte”, şi m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Am vrut  să mă opun, să zic nu,dar el mă săruta mai cu foc şi până la urmă i-am raspuns şi eu timid.
“ Călugăriţele sunt mirese ale lui Dumnezeu”.
“Tu crezi că Dumnezeu  are nevoie de astfel de mirese, de nişte biete muritoare sau de slujitori? El care a făcut tot şi toate nu are nevoie de nimeni şi de nimic, doar noi, oamenii, avem nevoie de ajutorul lui, să ne ajute şi să ne lumineze. Nu vreau să mă cert cu mătuşa mea, dar ţi-a băgat în cap nişte idei eronate, te-a îndoctrinat….. Uită-te în ochii mei şi spune-mi:
Tu chiar crezi că Dumnezeu te vrea mireasa lui”.
M-am înroşit toată şi lacrimile au început să-mi curgă. “Ai dreptate!Mi se pare cea mai mare nerozie ca un om să acceadă la un asemenea titlu.”
M-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări şoptindu-mi:”Esthera, este un Dumnezeu care vrea doar binele şi fericirea oamenilor,dar oamenii cu micimea judecăţii lor nu-l vor înţelege niciodată. El vrea ca tu să
fii mireasa mea, iar dacă ai accepta aş fi cel mai fericit om.” Am început să plâng mai rău,iar el mă mângâia şi mă săruta şoptindu-mi:”Te iubesc, Esthera.Vreau să fii soţia mea”, când pe uşă  intră  maica stareţă săgetându-ne cu privirea ei rece.
“Esthera, du-te la magazin !’’, îmi spune cu o voce tăioasă. În ziua aceea am privit ore în şir prin fereastra magazinului brâul  de munţi care înconjurau ca un zid mânăstirea. Am contemplat luminile amurgului şi-mi doream ca el să fie cu mine. Aşteptam cu nerăbdare o nouă zi ca să-l pot vedea şi auzi cum îmi povesteşte câte-n lună şi-n stele. Începusem să cred că lumea este mult mai frumoasă în afara mânâstirii şi că destinul meu e altul şi nu acela de a munci ca un sclav, în acea  închisoare cu porţile deschise.
Doamne! Cât îmi doream să treacă timpul mai repede, să-l pot vedea, să-i aud vocea, să-i simt privirea asupra mea. Mă înroşeam doar gândindu-mă la el şi mii de fiori mă cuprindeau. Seara, după slujbă, când am vrut să mă duc în chilie, după o tufă mare de liliac a apărut el,  spunându-mi să las fereastra deschisă.
Am ajuns în chilie cu inima bătându-mi atât de tare, crezând că o să-mi sară din piept.Am deschis fereastra privind frumuseţea cerului şi a lunii. Am auzit nişte paşi şi dintr-un salt el era lângă mine. M-a privit  în ochi şi m-a sărutat. Mi-am pierdut capul răspunzându-i, mângâindu-l şi sărutându-l cu pasiune, cu  disperare. Ca prin vis am auzit uşa trântindu-se şi vocea stareţii :”Ce ţi-am spus, diavole, să nu mai calci pe aici….”
El m-a luat de mână şi am sărit pe fereastră. Am alergat printre tufele de trandafiri, am ajuns în spatele mânăstirii şi am ieşit printr-o spărtură din gardul gros de cărămidă care împrejmuia totul.
Am alergat ţinându-ne de mână peste tarlalele de grâu, de porumb, până ne-am oprit în spatele unei case impozante, dar foarte vechi.
_Am ajuns. Asta e casa bunicilor mei.
_Ce o să le spunem?
_Nu locuieşte nimeni aici. Bunicii au murit de mult, dar ştiu că de acolo unde sunt,  ne dau binecuvântarea lor.
_Tu stai singur ?
_Eu locuiesc în Sibiu, dar când am timp vin să mă recreez, să-mi încarc bateriile . Am avut o copilărie fericită, am fost răsfăţatul bunicilor.
Mă ia  în braţe şi intrăm în casă.  Era un hol imens şi foarte înalt, în care era o canapéa, două fotolii de piele şi o  măsuţă. Era zugrăvit într-o nuanţă de albastru asemănătoare cu albastru de Voroneţ. Pe toţi pereţii erau tablouri mari şi vechi.
_Aceştia sunt bunicii mei, şi-mi arată un tablou imens pe un perete. Bunicul a fost artist, pictor de biserici. De pe perete ne priveau doi bătrânei simpatici. Deschide o uşă arătându-mi o cameră spaţioasă.
 _Aici a fost biroul bunicului. Am lăsat-o aşa cum era. Nu am făcut nici o modificare. De fapt, sora mea Marina a fost cu ideea să nu schimbăm nimic. Ea e mai  ciudată. Ne spune dinainte când se întâmplă ceva.
_De unde ştie?
 _Nu ştiu. Când am plecat mi-a spus râzând :”Du-te, Ioane! O să-ţi găseşti iubirea într-o mânăstire.” Am crezut că glumeşte, dar acum văd că a avut ca întotdeauna dreptate.
Îţi place camera de lucru a bunicului?
Biroul bunicului se compunea dintr-o masă lungă de stejar lăcuit, un şevalet,  un colţar, o măsuţă rotundă  pe care trona un patefon după timpuri şi un raft plin cu cărţi  vechi.
_Seamănă cu biroul stareţei.
_Nu-mi aduce aminte de ea. Sper să nu îndrăznească să vină aici.
M-a facut diavol, asta nu i-o iert mătuşei mele.
_Poate că ar trebui să-i mulţumim,  datorită ei ne-am cunoscut.
_Datorită pasiunii ei pentru istorie.
_Ea de ce s-a călugărit?
_E o poveste lungă. A iubit foarte mult un bărbat,dar a murit într-un accident cu o săptămână înainte de nuntă. Dupa înmormântare ea a plecat la mânăstire şi s-a călugărit. Nu o să vina după noi. Ştie ce înseamnă să iubeşti.Vino să-ţi arăt restul casei. Aici ne servea bunica masa.
Pe un perete era  o oglindă mare şi foarte veche care imita perfect oglinzile de cristal veneţiene, cu o ramă de ipsos vopsită în bronz auriu,  cu tot felul de arabescuri, de îngeraşi, sfinţi şi înflorituri. În mijloc era o masă lungă din stejar cu 12 scaune înalte scluptate şi lăcuite.Pe peretele de sub oglindă era un dulap lung , înalt doar de 90 cm.
_Aceasta e uşa care duce în dormitorul bunicilor. Marina când vine  doarme aici.
Era un pat mare destul de jos cu picioare groase din lemn masiv, încadrat de două noptiere şi un dulap lung cât peretele cu oglinzi în mijloc.
Bunicul a avut mobilier vechi Ludovic al IV, Empire, dar intrase cariile în el şi l-a vândut la licitaţie. Pe atunci nu credeam că aceste piese de mobilier vechi valorează ceva, dar  a luat bani frumoşi pe ele. Când eram copil îmi împuia capul cu arhitectura Renaşterii, a Barocului, a Rococoului. Visa să devin arhitect şi nicidecum fermier. Ei ne-au crescut de la 5 ani ,de când am rămas orfani. Părinţii noştri au murit într-un accident groaznic de maşină, împreună cu cel care trebuia să fie soţul mătuşei mele. Stareta ta m-a iubit ca pe copilul ei. Ea este sora mamei şi  a fost singura supravieţuitoare a accidentului.
 Bucătaria, baia şi camera mea sunt singurele care au fost modificate. Să-ţi aduc nişte schimburi de ale Marinei. Cred că o să-ţi vină bine. E la fel ca tine . Aprinde televizorul şi-l văd că rămâne uimit de ştirea care se difuza.
_Nu, nu pot să cred . Pe băiatul care s-a sinucis îl cunosc, a fost coleg cu mine. Femeia pentru care s-a sinucis era   vulgară, aventurieră. Nu, nu pot să cred.
Lui nu-i mergea bine în ultimul timp, nu mai avea nici un loc de muncă,trăia din ajutorul de somaj şi făcuse o adevărată pasiune pentru o femeie  care-l înşela cu primul venit. Într-un final şi-a dea seama ca George Ladima, personajul lui Cezar Petrescu din Patul lui Procust că Emy a lui era o târfă.
_Şi fetelor bune şi cuminţi li se pot întâmpla astfel de lucruri. Am auzit şi de fete care s-au sinucis din dragoste.Şi o fată poate da peste un bărbat vulgar, afemeiat de care să se îndrăgostească, să facă o  pasiune sau o obsesie şi să ajungă la concluzia că a iubit cu disperare un desfrânat,un  om care nu o  merită.
Niciodată nu am înţeles de ce cei buni, cei nevinovaţi mor şi rămân în viaţă cei răi.
_Poate că aşa le-a fost scris. Uite o pijama de-a soru-mi. E nouă, are eticheta pe ea. Baia e în capătul holului.
Până îţi faci  duş  pregătesc ceva de mâncare.
Am stat în baie cam mult şi la un moment dat a ciocănit şi m-a întrebat dacă sunt bine.
I-am răspuns că vin imediat. Mi-am dat seama că nu-l cunoşteam şi fugisem cu un străin de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Dacă o să ajung şi eu în culmea disperării şi o să mă sinucid ca acel băiat?  Ioan pusese masa în sufragerie şi când m-a văzut desculţă şi în pijama a rămas ca o statuie.
_De ce mă priveşti aşa?
_Nu ştiu.
Iartă-mă, am uitat să-ţi aduc o pereche de papuci.
Se întoarece repede punându-i la picioarele mele şi zice:
_Nu ştiam că ai un păr atât de frumos. Nu ştiu mare lucru despre tine, Estera.Această ştire m-a bulversat. Se întâmpă ceva ciudat cu mine.
_Ţi-e frică să nu ajungem şi noi ca…..
_Sincer, cred că m-a luat valul şi pe mine. Te iubesc, dar nu vreau să profit de tine. Vreau  să ne cunoaştem bine, să nu facem o greşeală  pe care mai târziu să o regretăm.
_Tot la asta mă gândeam şi eu în baie, că nu ne cunoaştem şi m-am îndrăgostit nebuneşte de un străin.
La masă nu am fost în stare să mănânc nimic. Aveam o stare ciudată. Îl iubeam, dar îmi era teamă de necunoscut.
_Văd că nu  te ai atins de nimic.
_Am mâncat la mânăstire şi nu-mi este foame.
_Eu nu am mâncat, dar după ceea ce am văzut chiar nu mai pot să mănânc. Sărmanul, Mihai! Unde te poate duce dragostea! Pe mătuşa a dus-o la mânăstire, pe Mihai pe lumea cealaltă şi începe să lăcrimeze.

M-am dus lângă el şi  i-am şters lacrimile, iar el m-a luat în braţe şi a început să plângă ca un copil. Într-un târziu mi-a zis să-mi aleg ce cameră vreau. Nu am zis nimic, am făcut doar  un semn că îmi este indiferent, iar el  m-a dus în camera Marinei. A făcut patul, m-a sărutat pe frunte şi a plecat.
L-am auzit când s-a dus la baie şi m-am furişat în patul lui.
_Vreau doar să te simt lângă mine, îi spun.
_Esthera!
Mă ia în braţe şi mă leagănă ca pe copilul mic. Mă simţeam atât de fericită şi fără să vreau lacrimile-mi curgeau de fericire. Mă strângea în braţe şi mă săruta pe păr.
_De ce plângi, iubirea mea?
_De fericire.
 Am adormit îmbrăţişaţi, fericiţi şi cuminţi. Învăţată cu programul de la mânăstire, m-am trezit  dimineaţa devreme. Soarele nu răsărise, iar noaptea încă mai era stăpână, dar stelele dispăruseră. De undeva se auzea  un cocoş cântând. Mâinile lui şi prin somn mă ţineau înlănţuită. M-am ridicat uşor să nu-l trezesc şi m-am dus la baie. Am cotrobăit prin dulăpioare şi am găsit o periuţă  de dinţi nouă. Am constatat mai târziu că erau multe lucruri noi, nefolosite, în casa aceea. Se pare că Marina era  prevăzătoare. M-am dus în camera ei şi mi-am ales o fustă lungă roşie dintr-un material foarte subţire şi un tricou alb. De pe o noptieră, dintr-o ramă de  argint,
 îmi zâmbea o fată tânără, blondă cu ochii negri ca mura câmpului .
M-am dus în bucătărie, am făcut ordine, am pregătit micul dejun. L-am pus pe o tavă şi m-am dus la Ioan în cameră. Dormea ca un prunc şi  îmi era teamă să nu se trezească din cauza mea. Când m-am apropiat să pun tava pe măsuţa din colţul camerei, a deschis ochii şi a zâmbit.
_Dumnezeule, ce semeni cu sora mea!
_M-am îmbrăcat cu hainele ei.
-Nu, nu la asta mă refeream, dar şi ea are acelaşi obicei ca tine, să vină la mine cu tava. Noi suntem gemeni, dar ea s-a născut prima şi întotdeauna m-a tratat ca pe fraţiorul cel mic şi neajutorat. E tare mămoasă.
Şi fizic voi două semănaţi, decăt ca ea are părul puţin mai deschis ca al tău. Când era mică o poreclisem “oaia”.
_Sper să-mi ierte îndrăzneala că i-am luat hainele.
_Stai linistită. M-ai scutit să mă duc  să-ţi cumpăr şi afişează un zâmbet maliţios.
Hm! Ce bunătăţi ai pregătit!
_Ce-am găsit prin frigider.
_De unde ai luat ceaiul?
_ Am văzut un fir de sunătoare  cu flori atât de galbene şi frumoase, încât  nu am rezistat…
_Ha,ha,ha!
_Am pus şi coada şoricelului.
_Era tot un fir frumos, nu?
_Era superb, avea florile  albe ca zăpada.
_Şi nu ai rezistat până nu l-ai cules cum nici eu nu mai rezist dacă nu te sărut.
M-a sărutat, iar eu m-am înroşit  toată. Am mâncat amândoi, ne dădeam unul altuia şi după fiecare înghiţitură ne sărutam. A urmat o săptămână de răsfăţ, de dezmierdări, de sărutări, de îmbrăţişări cuminţi. Nu am ieşit din curtea casei, decât el se ducea peste drum unde era un magazin şi cumpăra ce ne trebuia. În 5 minute se întorcea. Am hotărât să ne ducem la mătuşa lui, pentru că  vroia să mergem la Sibiu şi  nu aveam nici un act de identitate. Ne era teamă de reacţia ei. Ne aşteptam la o mare şmutruluială, dar  când ne-a văzut ne-a întâmpinat zâmbind şi a chemat-o pe mătuşa mea. Ne-au urat să fim fericiţi şi să avem mulţi copii. La orice ne asteptam, dar nu la o aşa primire. Am mai plecat  şi cu daruri, economiile  ambelor mătuşi de-o viaţă .
În ziua următoare eram în tren spre Sibiu. Trenul alerga ca un şarpe printre munţi,  tuneluri,  păduri de brazi, de stejar, prin văi strâmte. Stam rezemată cu capul de pieptul lui Ioan  şi priveam frumuseţea neasemuită a naturii. Vedeam câmpuri cu maci,  margarete, boschete de roze sălbatice roze, albe şi roşii. Cu inima împăcată  şi încântată de frumuseţea peisajelor care  se derulau prin faţa ochilor mă simţeam fericită şi în armonie cu întreg Universul. Totul vedeam într-o lumină nouă, feerică. Parcă trăiam un vis şi-mi era teamă să nu se termine. Îl iubeam pe Ioan ca pe Dumnezeu şi când am văzut o bisericuţă m-am rugat în gândul meu la Dumnezeu să mă ierte pentru ceea ce simt. Îl înţelegeam pe Mihai, băiatul  care s-a sinucis, ştiam că nici eu nu aş mai putea trăi fără iubirea mea. Ioan însemna totul. El era aerul pe care-l respiram, era apa pe care o beam, soarele care mă lumina. Era totul. Devenise raţiunea mea de a fi, de a exista.  Era fericirea, iubirea  şi viaţa mea.  M-a făcut  să simt fiorul dumnezeiesc al iubirii  şi  extazul pasiunii. O  fericire imensă copleşea sufletul meu  când mă  îmbrăţişa şi îmi  atingea  buzele  cu un sărut,  care ne  transforma într- o singură  fiinţă.  Vedeam un bărbat demn, mândru, măreţ, senin, tandru, iubitor. Nu-mi plăcea cercelul şi i l-am luat spunându-i că l-am pierdut , dar e mai frumos fără el şi  i-ar sta mai bine  fără plete. Mi-a zis că se va tunde foarte scurt când ajungem la Sibiu. În mintea mea îl comparam cu Zeus, cu Apollo ,cu Ahile, Paris şi Ulise. Îl asemănam cu un erou dintr-o tragedie antică şi fără să vreau mi-am amintit ce spunea filozoful grec Democrit:”lucrurile cele mai plăcute devin cele mai neplăcute”, când nu se respectă măsura. Oare şi în iubire, dragoste, trebuie păstrată o anumită  măsură ?
Pentru mine era cel mai frumos om din lume şi fără să vreau mi-am adus aminte de adepţii lui Pitagora care spuneau  că frumosul depinde de măsură, proporţie, ordine şi armonie. Sofistii ziceau că frumosul depinde de plăcerile văzului şi auzului. Socrate lega frumosul de valorile binelui şi adevărului, iar Platon de frumuseţea sufletească, de spiritual. Mă uit la el şi parcă-l văd pe Ghilgameş sau pe Nala din Mahabharata.În minte îmi vin cuvintele:”Nu orice Eros e frumos şi vrednic de laudă; ci numai acela care ne -mbie să iubim în chip frumos. Rău este iubitorul de rând, cel ce se-ndrăgosteşte de trup mai mult ca de suflet. Se-nţelege că nu-i nici statornic, ca unul care nu se îndrăgosteşte de ceva statornic. Căci odată ofilită  floarea trupului ce a iubit, dragostea’’ zboară şi dispare’’ dând de ruşine multe  vorbe şi făgăduieli ce-a făcut. În schimb cel ce iubeşte însuşirile sufleteşti, tocmai fiindcă are această înzestrare superioară rămâne îndrăgostit întreaga viaţă, ca unul care se contopeşte cu ce este permanent.” (Banchetul_Platon)
“Si orice om, oricât de străin de muze ar fi fost mai înainte, devine creator de artă de îndată ce Eros s-atinge de el”(Dialoguri)
O să mă închin ţie, Eros, ” cel mai frumos şi mai bun dintre zei”, zeu cumpătat, viteaz, drept şi puternic, tu care ai puterea să transformi omul cel mai neînsemnat într-o torţă de iubire, care alungi înstrăinarea şi tristeţea din sufletul oamenilor, îndrumător, plin de daruri, mântuitor.
Am citit undeva că puterea sufletului omului e prin natura ei  dublă. Pe de-o parte există dorinţa care-l târăşte pe om când într-o parte, când într-alta şi pe altă parte este raţiunea care-i spune în ce direcţie să meargă.Raţiunea trebuie să comande dorinţa. Când am fugit din mânăstire cine a comandat, dorinţa sau raţiunea? Am fost învăţată de mătuşa mea să nu mă intereseze aparenţele, zorzoanele, ci veşmântul sufletesc, calităţile morale ca:dreptatea, curajul, chibzuinţa, blândeţea, omenia, generozitatea. Seneca spunea că statornicia în virtute este considerată semnul de recunoaştere a omului superior. Ce este omul?
Un amestec de spirit şi materie, lumină şi întuneric, înger şi demon, o fiinţă complexă, contradictorie, dornică de cunoaştere, de adevăr şi capabilă de autodepăşire. Dacă uneşte  frumuseţea cu virtutea atunci  trăieşte într-o deplină seninătate sufletească şi are o judecată sănătoasă, bazată pe adevăr şi conştiinţa binelui, spunea părintele la slujba de duminica Floriilor. Frumuseţea exterioară, spunea tot el, duce de cele mai multe ori la o tinereţe desfrânată şi o bătrâneţe ruşinată. Aş vrea să  raţionez pur, nobil şi sublim, dar sunt doar un om. Trăiesc, iubesc, sperând  în frumos, bine şi adevăr.
Trenul merge, Ioan doarme şi eu  gândesc la cât îmi este de drag acest om,  cu un un suflet atât de frumos şi de bun.
Nu de puţine ori  până să-l întâlnesc am fost cuprinsă de o nelinişte metafizică. Mă simţeam atât de mică în lumea aceasta mare. Aveam sentimentul că nu mai există dreptate, că totul este trecător, că nu putem afla adevărul. De când mă ştiu m-am îndoit de multe lucruri. Unii spun că e bine să te îndoieşti, alţii că este rău.  Cred că este mai bine să te îndoieşti, decăt să crezi în cineva sau ceva care este fals.Totul este relativ. Uneori şi simţurile ne înşală.  Am ajuns  adepta sofistilor? Cineva a pus o cenzură ca omul să  nu ajungă la adevăr? Oare şi iubirea este relativă? Ce întrebare prostească pun!  Atâţia oameni se iubesc într-un anumit timp şi după aceea se despart, se urăsc. Nu vreau ca iubirea noastră să fie trecătoare. Vreau să dureze mereu.
 Absolut,absolut… Oare nu toţi filozofii au căutat de-a lungul timpului esenţa, absolutul?
Thales vedea esenţa în apă, Heraclit în foc, Platon în idei, Socrate în bine. Alţii văd esenţa în energie, absolutul în Dumnezeu.
Descartes zicea că sigură este îndoiala, cugetarea. Spinoza susţinea că sigură este substanţa-Dumnezeu, iar Leibniz  monada. Locke afirma că numai prin simţuri putem cunoaşte, prin experienţă. Berkeley era convins că materia nu există , ci doar spiritul. Viaţa şi materia sunt un vis al spiritului? Interesant ce a spus acest episcop! Să fie adevărat? David Hume spune că nimic nu există în realitate. Totul să fie o iluzie? Hm!  Chiar şi Kant a zis că lumea este un vis după anumite reguli ale raţiunii şi sensibilităţii. O s-o iau razna dacă mă mai gândesc  la ce au zis alţii .Dacă Ioan tot doarme  şi eu sunt atrasă de metafizică care “nu e protuberanţa pâlpâitoare a unei fragile subiectivităţi psihologice, nici cristalul unei năluciri în încăperea căruia s-ar refugia cutare decepţionat. Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reânoită a unui mod existenţial, care ţine constitutiv de fiinţa omenească.”(Blaga)
 Mai bine citesc Diferenţialele divine ale lui Blaga. Dupa Trilogia cunoaşterii,Trilogia culturii şi Trilogia valorilor nu pot să  nu citesc şi Trilogia cosmologică. În ultimul timp m-am relaxat  citindu-l pe Puşkin, pe Guy de Maupassant, iar acum mă întorc din nou la prima mea  iubire Lucian Blaga. Caut în geanta lui Ioan după carte, dar mi-am adus  aminte că a ramas  pe masuţă din hol. O găsisem în camera Marinei şi citisem doar câteva pagini. Privesc dealurile verzi, pădurile frumoase, munţii ce se zăresc în depărtare, cerul limpede şi senin. Admir  frumuseţea naturii şi gândesc la cât de bun, răbdător şi minunat este bărbatul din viaţa mea. Când am ajuns la Sibiu  un vânt căldicel adia şi parcă ceva tainic din interiorul meu mă îndemna doar la fapte bune, gânduri nobile şi  frumoase. Întreaga-mi fiinţă era îmbăiată într-o aureolă de lumină dulce, senină şi plină de iubire. Mergeam ţinându-ne de mână pe străzile lungi ale Sibiului şi îi spuneam că în oraşul lui predomină stilul gotic. El mi-a spus  ca o să vedem toate stilurile, de la cel bizantin, brâncovenesc , baroc, rococo, până la cel victorian şi  modernist.
……………………….
Pe măsură ce zilele treceau descopeream o profundă încredere în sentimentele mele şi ale lui. Eram atât de fericită! Odată cu iubirea găsisem comoara liniştii adânci, a armoniei, a bucuriei, a împlinirii. După două zile am plecat la Păltiniş. Era o zi de iulie cu pământ uscat, cer arzător, fierbinte, încât nicio vietate nu mai era la vedere.Toate se ascunseseră prin frunzişul copacilor,  sub boscheţi la umbră. Pe vârful munţilor zăpada scânteia în lumina lină a soarelui. Era o panoramă încântătoare. Ne-am oprit să facem poze. Măreţia muntelui mă făcea să mă simt mică,insigfiantă, o biată fiinţă care calcă alături de omul iubit pe potecile bătătorite de munte.Un vant adia şi se juca prin părul nostru. Am luat-o printre stânci, urmând o potecuţă care mergea  pe creasta muntelui, mărginită pe o parte de un povârniş abrupt.Îmi era teamă să privesc.Simţeam că mă ia cu ameţeli când priveam acele adâncimi prăpăstioase care se desfăşurau sub noi.Tot urcând printre brazi şi stânci am dat de un izvor cu unda limpede ca cristalul, care sălta vesel şi uşor printre pietre şi stânci. Ne-am răcorit spălându-ne şi jucându-ne cu stropii de apă.
Am trecut de cealaltă parte a apei şi am ajuns într-o poieniţă cu un covor de iarbă verde crud, presărat cu flori mici albe, care  ne îmbia să ne aşezăm. Spre sud se zărea o frumoasă pădure de stejari seculari, cu trunchiuri foarte groase. Prin poieniţă se vedeau ici -colea câte o stâncă de o formă ciudată care-mi amintea de trovanţii de la Costeşti. Unele erau negre, altele verzi, gri, iar câteva atât de  albicioase  de parcă erau din zăpadă. Am stat jos şi ne-am contemplat unul pe altul minute în şir.  Trecuseră  7 zile de când dormeam împreună, îmbrăţişaţi, cuminţi, iar atunci nu ştiu cum s-a întâmplat de ne-am pierdut minţile amândoi.
Îmi doream să mă pierd, să mă contopesc, să mă topesc, să fim doar o singură fiinţă. Ce mult îl iubeam! El era dragostea,iubirea, viaţa şi fericirea mea. Eram fericiţi, doar noi doi, muntele, cerul, iarba , copacii, izvorul. Ce puteam să-mi doresc mai mult?
După 5 zile ne-am întors la Sibiu şi ne-am dus la o terasă. El îmi spunea:
’’Trăim într-o lume duplicitară, cu oameni care duc o viaţă trândavă, destrăbălată, care-mi provoacă un profund dezgust şi cu alţii care muncesc din greu, care de abia îşi pot duce viaţa de azi  pe mâine.
Câtă discrepanţă! Diferenţa dintre ei este năucitoare. Unii traiesc în lux şi desfrîu iar alţii în sărăcie şi mizerie. E dreptate în lumea asta? Uneori, cred că nu.
Lumea, viaţa asta este o junglă, în care hoţul, târfa, ipocritul, parvenitul o duc bine, iar omul cinstit, curat, se zbate în nevoi. Cu cât eşti mai hoţ, mai mincinos, cu atât urci pe scara socială şi  poţi ajunge chiar un mare politician. Uitându-te în jur vezi oameni cum aleargă înebuniti dupa bani, neştiind că banul nu aduce nici fericirea, nici iubirea, nici armonia, nici linistea, ci doar o zbatere şi o alergare zadarnică. Alergatul după bani duce la o viaţă plină de orbecăieri prin întuneric, iar în final duce la moarte şi la pierderea integrităţii morale.
Dacă ai bani poţi cumpăra orice. Poţi face o femeie să-şi ridice fusta,  dacă este ahtiată după bani şi plină de vicii. Poţi să obţii un post bun……”
Mă  uitam la el cum vorbea cu patos şi-l admiram tăcută. Un bărbat îl roagă să se ridice pentru a-i  spune ceva confidenţial. S-au îndepărtat  şi am simţit că sunt privită cu insistenţă de o femeie tânără, foarte elegantă . A venit la masa mea şi mi-a zis:
_Sunt Smaranda Dumitrescu, de profesie psiholog şi vreau să ştii că-l iubesc pe Ioan. O să fac tot ce-mi stă în putere pentru a fi al meu. O să lupt pentru el.
Eu am făcut ochii mari  şi intrigată i-am spus:
_Mă numesc Esthera, dar nu înţeleg ce vreţi de la mine?
_Ce vreau? Tu eşti proastă?  Ioan te-a scos dintr-o mânăstire şi rău a făcut. Probabil i-a fost milă de  tine. Cel mai bine e să te întorci de unde ai venit, fetiţo. Ce-i poţi oferi tu lui Ioan?
_ ?!
_Îţi spun eu: nimic. Eşti o piatră de moară pentru el. Nu ai studii, nu eşti educată. Eşti un nimeni, o nulitate. Uite-te la tine cum arăţi ! O ţărancă de la coada vacii !Asta eşti. Tu crezi că Ioan o să se căsătorească cu tine? Mută-ţi gândul, prostuţo! Eşti o analfabetă care-l trage în jos. De l-ai iubi cu adevărat l-ai lăsa liber. Eu pot să-l ajut în carieră. Cunosc mulţi oameni importanţi. Mă învârt în cercuri elitiste, am bani mulţi. Pe când, tu..? Priveşte-te în oglindă! Ai fost vreodată în vreun salon de înfrumuseţare ?
_Nu am nevoie, arăt bine şi fără….
_Ha,ha,ha!
_De ce mă urăşti?
_Îmi provoci silă.
_Şi totuşi, ţi-e frică de mine.  Ţăranca  analfabetă  e conştientă  că Ioan  o iubeşte  şi o preferă chiar dacă vine de la coada vacii, în locul domnişoarei psiholog foarte bogată şi sofisticată.
Aud vocea lui Ioan în spatele meu:
_Bună, Smaranda! Ce mai faci? Ce-ţi face fetiţa?
_Nu ştiam că ai o fetiţă? Cine-i tatăl? Întreb.
_Un foarte bogat om de afaceri din oraş, zice Ioan.
_Iartă-mă, dragul meu, credeam că eşti tu. Smaranda a venit foarte pornită pe mine  şi am crezut că are vreun drept asupra ta.
 Smaranda, cred că tu ai nevoie urgent de un psihiatru, mai ales că ai o fetiţă şi eşti căsătorită.
_Cum îţi permiţi, ţăranco?
_Doamnelor! Vă rog! Nu vreau circ, calmaţi-vă!
Smaranda, te- am rugat să încetezi  cu urmăririle astea penibile şi să încerci să te vindeci de obsesia  bolnăvicioasă pe care ai făcut-o pentru mine. Înţelege! Eşti o femeie măritată, ai un copil, un soţ care te iubeşte. Ce vrei de la mine? Ţi-am mai spus: Nu sunt de vânzare.  Nu mă poţi cumpăra cu banii şi relaţiile tale. Lucrurile astea îmi repugnă. Eşti o femeie foarte frumoasă , dar eu nu te pot iubi. Nu-i pot porunci inimii. Inima mea e dăruită Estherei.
_ Acum eşti orb, nu vezi adevărul. Când te saturi de ea să mă cauţi. Ai să vii în genunchi la mine.
Ioan dă din mână a lehamite şi îmi spune:
_Priveşte la tinerele de aici! Ce observi?
_Sunt foarte elegante şi foarte frumoase.
_Partenerii lor cum ţi se par?
_Cam bătrâni pentru ele. Ţoţi au peste 45 ani.
_Aceşti bărbaţi au familii acasă,  dar nu le pasă. Toţi sunt oameni cu bani, care-şi permit amante tinere, studente, care se vând pentru bani, haine, maşini. Nici ei nici ele nu-şi fac procese de conştiinţă. Neruşinarea şi nesimţirea crasă de care dau dovadă întrece orice închipuire. Mentalitatea bărbaţilor şi femeilor din aşa zisa lume bună este că pot cumpăra  orice îşi doresc. La ei totul este  de vânzare, totul are un prêţ. Uneori, lumea asta îmi face greaţă. Neruşinarea şi materialismul tinerelor din ziua de azi întrece orice închipuire.
 Iubirea a dispărut şi a fost înlocuită cu sexul, plăceri de o clipă. Mă întreb spre ce se îndreaptă omenirea ? Unde va duce desfrâul, destrăbalarea, neruşinarea şi imoralitatea asta?
_Nu toţi sunt aşa.
_Slavă Domnului! Mai sunt şi oameni serioşi, cuminţi. Ştii ce mi-a placut la tine?
_Nu!
-M-a atras tristeţea din ochii tăi, surâsul melancolic, puritatea şi naivitatea ta. Aveai o nuanţă de mister, de adâncime  pe care doream să o explorez. Cineva mi-a zis că am o fire complicată, filozofez prea mult, uitând să mai  trăiesc.
_Am observat că uneori te pierzi în discuţii fără sens, uitând definitiv de mine, de noi. Ce fel de om eşti, Ioane?Ai năvălit în viaţa mea ca o furtună şi m-ai abordat direct cu o nonşalanţă dezarmantă.
_Stii, atunci cand te-am văzut mi-am zis:”Ea va fi a ta, Ioane”.  Te-am simţit că eşti altfel, că eşti pe placul sufletului meu. În preajma ta mă simt împlinit, fericit, liniştit. Esti ca un balsam pentru sufletul meu.
_Eu,balsam? Dar cine ţi-a rănit sufletul, dragul meu?
_Viaţa cu urcuşurile şi coborâşurile ei.
_Ai avut deziluzii multe?
_Nu pot să spun că am avut, fiindcă nu m-am implicat, dar observând, analizând ceea ce se întâmplă în jurul meu deveneam pesimist. Totul îmi provoca un profund dezgust. Nu mi-a plăcut să joc rolul de bufon pentru a intra în graţiile vreunei domnişoare. Îmi plac femeile demne,  semeţe, luptătoare, modeste,  graţioase, pline de candoare, dar cu un comportament sobru, chiar arid.
Ascultam imperturbabilă tot ce spunea, sorbindu-l drăgăstos cu privirea. Îl iubeam cu toată fiinţa mea şi nu aş fi conceput existenţa mea fără el.
_Niciodată nu am fost robul sau câinele credincios al vreunei femei cum fac mulţi. Nu m-am lăsat ameţit de vreo pasiune trecătoare. Până acum mereu am fost cu picioarele pe pământ, raţiunea a avut mereu întâietate.
După şase luni m-a învăţat să lucrez pe calculator şi fără să vreau am dat de nişte mesaje. Unele erau neinteresate, dar unul mi-a atras atenţia.

Dragul meu Ioan,

M-a bucurat tare mult mesajul tău, dar m-ar fi bucurat şi mai mult de ţi-aş fi auzit glasul tău domol de ardelean, care sună ca o baladă. Oricât aş vrea să uit nu pot să-mi scot  cu niciun chip din minte clipele petrecute împreună în India.Acum fac munca de misionariat. Am plecat din Piteşti şi  am închiriat o garsonieră în Focşani . Pe Vasile îl văd foarte rar şi atunci când ne întâlnim ne certăm. O perioadă, după accidentul lui ne-am înţeles foarte bine, dar de un an de zile am hotărât să trăim fiecare cum ne place, doar suntem oameni liberi. Ca întotdeauna el este foarte pornit împotriva credinţei mele. Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi scriu?  Probabil crezi despre mine că sunt o fiinţă comună, ştearsă, cu preocupări insignifiante, de nu ai mai dat nici un semn de viaţă  timp de trei ani de zile. Chiar mă întreb ce te-a apucat să-mi scrii după atâta timp? Ori eşti fericit, ori ai necazuri, ori ţi-ai adus aminte de noi. Să  ştii că eu nu te-am uitat şi-n fiece zi mă rog pentru tine. Îţi aminteşti ce fericiţi eram în oraşul iubirii? 
                                                                             Cu dor,
                                                                                     Mariana Cernat


Am citit şi recitit acel mesaj de nenumărate ori. Când a venit Marina acasă am întrebat-o dacă Ioan a fost plecat din ţară.
_Da, a fost în patria vedelor, în India. Nu ţi-a povestit? Probabil a crezut că nu are importanţă sau poate a uitat. Şi-a dorit tare mult să uite acel episod dureros din viaţa lui.
_Dureros?
_Soţul tău şi fratele meu a fost foarte îndrăgostit de soţia  lui Vasile Cernat, un  fost coleg din şcoala generală. Pentru ea s-a dus în India, dar întâmplarea a făcut ca soţul ei să aiba un accident şi Ioan a renunţat la ea pentru el. A considerat că e inuman să-i ia omului nevasta când era pe ducă. Se interesase de viaţa acestuia, care nu ducea o viaţă de sfânt , ci din contră. De aceea a  şi îndrăznit s-o caute în India acum trei ani. A suferit mult, tare mult. De când s-a despărţit de Mariana nu a mai vorbit cu nimeni, până când te-a găsit pe tine în mânăstire. Îţi mulţumesc, Esthera.
_Pentru ce?
_Tu l-ai ajutat pe fratele meu să se vindece de acea dragoste, de acea obsesie, de acea fixaţie pe care o făcuse pentru femeia lui Vasile.
Nu am vrut să mai ştiu nimic. Mi-am dat seama  că Ioan nu era în totalitate sincer cu mine.
 Îmi ascunsese acea iubire. Cu câteva luni în urmă îmi spusese că el nu a fost robul niciunei femei, că nu s-a ameţit cu pasiuni trecătoare. Însă  acum descopeream că iubise cu o foarte mare pasiune nevasta altuia, iar fantoma trecutului bântuia printre noi şi cei doi foşti amorezi comunicau şi acum.
Am simţit o durere acută în inimă,  am devenit palidă şi parcă toată fiinţa mi se dezagrega în neant. Dacă episodului cu Smaranda nu i-am dat nici o importanţă, acum totul pentru mine lua proporţii apocaliptice. Ştiam că nu pot să lupt cu o femeie ca Mariana Cernat, şi mai ştiam ca acesta e sfârşitul iubirii mele cu Ioan. Înţelegeam că el se legase de mine în speranţa că are s-o uite, dar totul a fost în zadar. Într-un final  nu a mai rezistat şi i-a scris. Încă o mai iubeşte.
 O, Doamne! Rău mă pedepseşti. A avut dreptate Smaranda? Locul meu era la mânăstire? Nu, nu pot să mai mă întorc acolo. Simţeam că înnebunesc. Lacrimile-mi curgeau iar capul mă durea îngrozitor. După câteva ore de plâns şi chin îmi spun:Asta e! Trebuie să trec şi peste acest moment. Doar nu o să mă sinucid ca Mihai. O să încerc să mă prefac că nu ştiu nimic, să văd cum evoluează lucrurile.
Seara  a stat ca de obicei pe calculator. Ştiam că o să-i răspundă şi toată noaptea nu am putut să dorm de curiozitate,  dar nu am îndrăznit să mă uit decât atunci când a plecat de acasă. Îi scrisese:

Iubita mea,
 Nu a fost zi în aceşti ani să nu mă gândesc la tine, să nu-mi amintesc de noi, de frumoasele clipe petrecute în oraşul iubirii. Am crezut că mor fără tine. Nu ştii prin ce clipe chinuitoare am trecut.
Deznădejdea mă urmărea la fiecare pas. Fără tine mi se părea că viaţa nu mai are niciun sens. Am început  să cred că iubirea e o otravă dulce, care te ucide încet. După ce ne-am despărţit am umblat bezmetic, năuc, de ajunseseră cunoscuţii să mă întrebe dacă nu cumva mă droghez. Ce puteam să le spun? Că descoperisem drogul iubirii în persoana ta şi fără tine eram terminat, nu mai puteam trăi, nu-mi  mai găseam liniştea. Ar fi râs de mine, ar fi spus că sunt un om slab.
Ajunsesem să-mi fie mie milă de mine, de neputinţa mea de a te uita.
Ce mi-ai făcut, Mariana?
 De ce nu pot să te uit?
 De ce şi acum visez că te ţin în braţe, că-ţi ating buzele, că-ţi mângâi sânii?
Doamne,ce dor îmi e de tine!
Tu ai fost şi eşti mereu în gândurile, în inima, în fiinţa mea. Mi-e dor de tine, Mariana. Te iubesc, dragostea mea.
                       Cu dragoste,
  Ioan Panait

Nu pot să spun ce am simţit când am citit. Sentimentele năvăleau în valuri ce mă inundau , de la deznădejde şi disperare  până la furie.
Îmi repetam mereu: Fii calma! Fii calma! Nu rezolvi nimic dacă plângi, dacă te agiţi. Ăsta e adevărul crud! Priveşte-l şi înfruntă-l!
Am căutat şi am găsit pe chat conversaţiile lui Ioan cu soţul Marianei.
_Ce faci,Vasile? Esti bine?
_Sunt bine şi liber să-mi fac de cap, fiindcă a mea nevastă a devenit o fanatică religioasă şi a plecat tocmai în Moldova ca misionară a sectei.
_Te-ai refăcut repede după accident?
_Da,în trei luni am fost ca şi nou. Dar din cauza scandalurilor cu nevasta, ba că e geloasă, ba că eu sunt un înapoiat şi nu pricep nimic din învăţăturile maestrului m-am îmbolnăvit de inimă. Mai am probleme cu plămânii,  cu stomacul şi cu colonul, aşa că  mă îndop ca un curcan toată ziua  cu medicamente .
_Ia şi tu medicamente naturiste. Încearcă cu aloe,  argilă, ceaiuri..
_Cine să-mi facă ceaiurile, dacă a mea nevastă a plecat la dracu în praznic?
_Bănuiesc că ai tu o amantă.
_Păi aia vrea doar sex, dans, muzica, distracţii, orgii…
_Dacă  vrei să trăieşti mult  îţi faci singur şi o  laşi mai moale cu distracţiile. Ce e prea mult strică. La vârsta noastră trebuie să fim cumpătaţi.
_Tu ce mai faci? Tot cavaler tomnatic eşti?
_Nu . M-am nenorocit şi eu ca tine. M-am căsătorit cu o călugăriţă. Ne înţelegem bine. Ea a fost un adevărat balsam pentru inima mea . A fost o adevărată terapie.
Când am cunoscut-o  sufeream îngrozitor  din cauza unei femei pe care am iubit-o şi încă o mai iubesc. Nu e drept faţă  de soţia mea, dar nu îi pot poruncii inimii.
 _De ce nu te-ai însurat  cu femeia aceea?
_E măritată.
_Putea să divorţeze.
_Lucrurile sunt puţin mai complicate. Ca un fraier mi-am făcut probleme de conştiinţă, de morală.
Mă simţeam vinovat că despărţeam o familie,  mai ales că soţul ei îmi fusese amic.
_Câti aşa zişi amici sunt în realitate amanţi !
_Asa eşti şi tu?
_Eu să fac excepţie de la regulă? Să-ţi spun una tare, frate. Nevastă-mea îmi tot scotea ochii cu una. Aşa că am scris pe blogul meu că aia e amanta mea .
_Îţi merge mintea! Psihologie inversă. Strigi adevărul în gura mare şi nimeni nu te crede. Toţi cred că este o glumă.
_Exact. Iar amantei i-am zis:”Iubirea noastră nu e o umilinţă, ci o mândrie”. S- o fi văzut-o ce satisfacută era. Aşa că am dus proştii de nas, iar nevestei i-am inchis pliscul. Îţi mai aduci aminte de Crina Constantinescu.
_Da, fata cu codiţe împletite, a fost colegă cu noi.Ce este cu ea?
_Îţi spun altădată. Am primit mesaj să mă duc la terasă.
_Cu  amanta?
_Da, vine şi bărbatul ei . Dar e un tăntălău şi jumătate. Nu vede, nu aude, nu vorbeşte.
_Soţul ideal pentru târfe.
………………………………….
Când am citit nu-mi venea să cred. Deci eu am fost un fel de terapie. Eu trebuia să-l fac s-o uite pe nevasta lui Vasile. Dumnezeule! Ce-am făcut? Cum am căzut într-o asemenea capcană? Omul ăsta nu mă iubeşte.  În mine a văzut asemănări cu Mariana, amândouă credincioase, cu frică de Dumnezeu. Eu sunt o înlocuitoare, un fel de pastilă care-ţi ia dorul momentan, care te ameţeşte puţin, dar nu vindecă. De ce Doamne? De ce ai permis să fiu minţită, înşelată? Mie îmi spune că mă iubeşte şi acelei femei îi spune acelaşi lucru. Ce fel de om e? Îi place atât să filozofeze, să facă o adevărată disertaţie despre etică, morala, conştiinţă, şi  ce face cu mine?
Cât este de moral? Face pe prietenul cu Vasile, dar nu-i spune că acea femeie pe care o iubeşte e nevasta lui. Minte cu neruşinare.
 Perfidul! Ipocritul! Îl urăsc!? Doamne, iartă-mă! Nu lăsa furia să-mi otrăvească sufletul.
O! Se pare ca Mariana răspunde foarte prompt. Să văd ce i-a scris.

Dragul meu,
Timpul nu a reuşit să te scoată din inima şi sufletul meu.Nu a fost seară să nu mă gândesc la tine, să nu adorm cu tine în gând.
 Am crezut că tânăra ta soţie te-a făcut să mă uiţi. Sentimentele mele  nu s-au schimbat. Au rămas şi vor fi aceleaşi şi cand vom ajunge dincolo de stele. Te iubesc,dragul meu.  Am înţeles gestul tău de acum trei ani, dar după cum vezi raţiunea nu-i poate comanda inimii. Ştiu că tu ai  vrut  să fiu fericită, dar nu pot să fiu decât cu tine.
Iartă-mă, Doamne! E un păcat ceea ce fac acum, dar dragostea pe care o simt  pentru tine e mai puternică decât orice şi-mi întunecă  judecata. Uneori, cred că o să ajung în iad din cauza acestei iubiri.Dar iubirea duce doar spre rai, spre divin, nu-i aşa,dragul meu? Mă simt măgulită că şi acum reuşesc să-ţi acaparez gândurile. Te iubesc, iubirea mea.
                     Cu dragoste,
                                      Mariana

După ce am terminat de citit am ridicat ochii spre cer şi am întrebat: Doamne, ce zici? Taci? Te joci cum vrei cu destinele noastre. Poate  habar nu ai de iubirile  gângăniilor ăstora bipede. Numai noi  credem că îţi pasă şi că totul vine de la Tine.  Te interesează că  plâng  şi sufăr acum? Încep să cred că nu. Probabil ai alte treburi mult mai importante. Te pregăteşti de apocalipsă. Nu mă interesează apocalipsa aceea, lupta dintre lumină şi întuneric, fiindcă pentru mine acum e apocalipsa. Am devenit rea, parcă sunt posedată , dar te-aş întreba : Cu ce Ţi-am greşit , Doamne? Eu nu sunt Iov. Nu am răbdarea lui. Luându-mi iubirea lui Ioan e ca şi cum mi-ai lua viaţa. Vrei viaţa mea? Ţi-o dau, nu-mi mai trebuie. Dacă într-adevăr exişti, ia-mă la Tine. Mi-ai face un mare bine. Aşa s-ar sfârşi  chinul meu.
Am început să plâng în hohote . Un gând îmi tot şoptea: “Cere-ţi iertare lui Dumnezeu”.
Altul îmi zicea:”Fii demnă!Fii puternică! Luptă şi scoateţi-l  pe Ioan din minte! Omul ăsta nu te merită!”
Mi-am şters lacrimile, m-am spălat, m-am privit lung în oglindă şi m-am gândit  că Ioan al meu este un bărbat frumos, patetic, poetic, pasional, tandru. În acelaşi timp este  perfid, mincinos, un monstru.
Mi-l imaginam ca un balaur cu şapte capete care toate spuneau” te iubesc” în faţa a şapte femei. De-aş fi un viteaz din poveste  aş lua sabia şi aş tăia cele şase capete.M-am îndreptat plângănd spre fereastră privind  munţii  cum se contopeau cu cerul.Mi-am zis  că trebuie să am şi eu un pic din răbdarea lui Iov, să tac şi să mă las în voia celui de sus. Nu vroiam să ştie că am aflat de secretul lui, că eu am devenit o femeie suspicioasă.  După câteva zile i-am spus că vreau să lucrez, că vreau să fiu independentă şi am hotărât să plec în Italia unde am o rudă care mi-a găsit o slujbă ca infirmieră într-un spital din Roma.
A făcut ochii mari, nu se aştepta la aşa ceva.  Privindu-mă gânditor  îmi spune :
_Vrei să fii liberă?
_E un păcat? Orice om are dreptul la libertate, la independenţă, nimănui nu-i place să fie legat cu lanţuri de altcineva.
_Dar ce căsnicie o să mai avem dacă tu pleci la mii de km .
_Sunt atâtea familii în această situaţie şi căsnicia lor durează. Despărţirea aceasta va fi şi o probă pentru dragostea noastră.
_Iubita mea, dragostea mea ,cum să pleci?
_Vreau să plec. Dacă într-adevăr mă iubeşti îmi laşi libertatea. Iubirea noastră e puternică, va rezista  acestei despărţiri vremelnice.
_Bine,iubito! Fii liberă!  Zboară ca o pasăre spre înălţimile albastre ale cerului.
M-a luat în braţe, m-a sărutat pe frunte şi cu ochii în  lacrimi îmi spunea:
_Esthera,te iubesc. Te iubesc, Esthera. Să nu uiţi asta niciodată.  În sinea mea gândeam că sunt lacrimi de bucurie, fiindcă scapă de mine. Am făcut eforturi supraomeneşti să nu mă înfurii, să nu ţip la el, să nu-i spun în faţă că minte. Aş fi vrut să-i spun că  ştiu că  e foarte fericit că plec. Mă simţeam torturată, exasperată, doream să-i spun verde-n faţă adevarul, dar ceva din interiorul meu mă obliga să tac şi să-mi joc rolul de femeie neştiutoare, credulă,  proastă, înşelată şi naivă.
Zilele treceau una după alta  liniştite, tăcute, cu o aparentă mulţumire şi fericire. Ştiam că sunt ultimile mele zile cu el şi vroiam să fie frumoase. Nu mai urmăream conversaţiile lui pe net. Nu mai vroiam să-mi otrăvesc sufletul citind mesajele de la Mariana sau pe cele care le trimitea el. Nu mai mă interesa nici dialogul lui cu Vasile Cernat.  Era destul de clar că o iubea. Poate că în sufletul lui mă iubea şi pe mine un pic. Poate un bărbat să iubeasca două femei în acelaşi timp? Probabil că da. O mama nu-şi iubeşte toţi copiii? Aşa e şi cu bărbatii care iubesc în acelaşi timp mai multe femei. Ce rost ar fi avut să mă cert, să fac scandal, să-i reproşez? Ce aş fi câştigat? Nimic.Poate doar nervi, lacrimi, uşi trântite. Îmi tot spuneam: Fii prudentă! Fii stăpânită!  Dar azi dimineaţă nu am mai rezistat şi i-am spus ceea ce gândesc. Poate că dragostea celor doi fluturaşi pe acel trandafir din gradină m-a făcut să vorbesc aşa. Nu i-am reproşat nimic, doar i-am cerut iertare că l-am iubit şi-l iubesc. Doar atât. O să-mi fac  bagajele şi o să plec. Aş fi vrut să rămân cu o amintire frumoasă. Aseară am fost într-un local unde s-a întreţinut cu două femei foarte zgomotoase şi vesele. Părea foarte fericit şi vesel, de aceea i-am spus că poate  are nevoie de alte femei.
 Ceea ce a fost între noi  poate nici nu a fost dragoste, ci un fel de patimă, nişte relaţii epidermice . Cine stie? Câte ştiu eu despre dragoste? Nimic. Totul a început cu el şi simt că se va sfârşi cu el. De când este lumea oamenii se iubesc, dar la un moment dat se mai şi plictisesc, se satură unul de altul şi mai vor şi altceva. Nu are rost să fac acum o tragedie. Asta e viaţa!
Dacă el spune alteia că o iubeşte,atunci locul meu nu este aici, trebuie să plec cât mai repede. Nu mai are rost să mă prefac că nu ştiu şi să joc o farsă grotească de prost gust. Orice dragoste are momente de suişuri, de coborâşuri, stagnări, meandre, serpentine, involutie, dar ceea ce se întâmplă între noi este prea fals, prea multă minciuna şi chiar nu mai suport. Uneori îmi venea să sar la el să-i sting verva, sarcasmul şi minciuna, dar mă abţineam. Îmi repetam mereu că în lumea asta sunt probleme mult mai mari, mult mai importante şi nu are sens să  mă consum, să mă enervez, să mă chinui pentru un bărbat care nu mă iubeşte .
Nu mai am chef de nimic. Totul mi se pare în ceaţă, într-o mare nebuloasă. Mă simt străină, singură, lipsită de viaţă  şi am senzaţia că mă  prăbuşesc într-o mare de întuneric înăbuşitoare. Valuri uriaşe paroxistice  de deznădejde, de însigurare mă copleşesc. Aş fi vrut să-i strig în faţă că datorită inconştienţei lui dragostea noastră  s-a fisurat, s-a risipit, s-a dus în vânt ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai are  sens să  comentez prezentul care e mort, trecutul s-a dus, iar în ceea ce priveşte viitorul nu cred că trebuie să mă hazardez abordându-l. Poate că gândesc pueril şi trag concluzii pripite, dar când faptele vorbesc ce-aş putea adăuga?
O să plec, nu o să-l mai văd, nu o să-i scriu, nu o să-i mai vorbesc. Nu sunt dispusă să mă târăsc în genunchi, să mă umilesc pentru o iubire oricum pierdută. Suferinţa, durerea din suflet mă fac irevenţioasă. Înainte de a pleca o să-i scriu câteva rânduri.  Nu sunt genul care spune inepţii ca să treacă timpul. O să-i spun adevărul ca să fie totul limpede, clar ca apa de izvor. Nu mai pot să-mi întreţin iluzia că mă iubeşte. Nu mai reuşesc să mă mint. Sper ca dragostea mea  să nu fie incurabilă. Doresc să-l uit, să mă vindec de această  iubire.  O să-l pot ierta vreodată?
În loc să-mi spună adevărul, asumându-şi răspunderea, el joacă teatru punându-şi masca de soţ iubitor.O, cât este de tandru, de drăguţ! Mai să-l cred. Nu sunt absurdă. Dacă mi-ar fi explicat aş fi înţeles. Dragostea noastră se apropie de finalul ireversibil al morţii. A fost un om fals, nedrept,ascuzându-mi în tot acest timp adevărul . Am trăit în minciună. Urasc minciuna mai mult ca orice pe lumea asta, iar pe alesul inimii mele tocmai l-am zărit îmbrăcat în hainele minciunii .
Am terminat de împachetat, iar scrisoarea am să i-o las pe măsuţa din hol.
Dragul meu,
Vreau să fii liniştit şi fericit. Iartă-mă că nu am ştiut să te iubesc  cum ai fi vrut, că am fost o ignorantă în toate. Am plecat şi nu o să mai mă întorc niciodată. Nu-ţi fac reproşuri, nu-ţi imput nimic. Te înţeleg foarte bine. Poate că aşa a fost destinul nostru: să ne întâlnim, să ne iubim şi să ne despărţim. Îţi mulţumesc pentru dragostea, iubirea, tandreţea şi răbdarea ta. Am ştiut că o sa ajungem aici din clipa când am citit primul tău mesaj către Mariana Cernat. Iartă-mă că m-am prefăcut în toate  aceste săptămâni că totul este în regulă. Nu am vrut să mă cert cu tine. Am înţeles că niciun om nu-i poate comanda inimii. Îţi mulţumesc pentru generozitatea ta şi pentru tot ce mai învăţat în acest timp. Am sperat că iubirea noastră va fi eternă şi nu atât de scurtă. Poate  aşa ne-a fost  destinul.
Iartă-mă că te-am iubit, că m-am îndrăgostit  nebuneşte de tine. Am crezut că iubirea noastră este puternică, că nimic nu o poate zdruncina. Nu am bănuit nici măcar o clipă  că viaţa noastră se desfăşura pe nisipuri mişcătoare, înşelătoare, perfide. Dragul meu, îţi doresc să fii fericit  cu Mariana şi  să ai curajul să-i spui lui Vasile Cernat adevărul.
Să ai parte de tot binele din lume şi  iartă-mă că te-am iubit.
                                                                    Esthera

După şapte luni .
Plouă cu stropi mărunţi şi melancholia mă  învăluie. O să mă delectez cu această revistă pe care mi-a dat-o medicul.
Picturile lui Van Gogh din aceste imagini fac aerul să vibreze. Sunt atât de minunate! Păcat că  a înnebunit. De ce geniul e mereu nefericit şi  singur ?
Privesc picturile lui Michelangelo care emană atâta dinamism, forţă, dar şi suferinţă. Tablourile lui Leonardo Da Vinci mă fac să meditez la efemeritatea lucrurilor. E uimitor cum poate sufletul meu să treacă de la o stare la alta privind picturile acestor mari artişti.  Atatea stiluri ! De la expresionismul lui Van Gogh, la cubismul lui Pablo Picasso, la futurismul lui Umberto Boccioni, la abstractionism şi suprarealism , toate îmi dau  trăiri intense. Contemplând operele suprarealiste ale lui Salvador Dali am senzaţia stranie că păşesc în universuri paralele,  pătrund în abisuri, în vise, în mistere.
Sentimente stranii mă cuprind şi atunci când medicul îmi pune să ascult o sonată de Bach, un lied  de Schubert, o simfonie de Brahms. Când îl ascult pe Wagner am sentimentul că acea muzică vine de la începuturile lumii şi curge în valuri care mă acoperă, mă inundă şi mă pierd. Sunt  prea sensibilă, încât încep să visez o altă lume, atunci când privesc un tablou sau ascult o muzică adevarată?
 Poate că sunt. Acum privesc prin fereastra deschisă lacrimile îngălbenite ale toamnei care   se aştern indiferente şi tăcute. Alene. Ieri erau obraznice şi zgomotoase nelăsându-mă să dorm.
A venit toamna şi a îngălbenit nu numai copacii, iarba, dar şi pe mine. Stau în acest salon de spital şi mă privesc în oglindă cât sunt de palidă, de slabită.
În urmă cu trei luni mi-a apărut la baza gâtului trei ganglioni. După analize şi investigatii care parcă nu se mai terminau, medicul a pus diagnosticul sumbru:cancer în  faza terminală. Ştiu că zilele, mai bine zis clipele îmi sunt numărate. Nu are rost să plâng, la ce bun?
Indiferenţa şi resemnarea naturii m-a cuprins şi pe mine. Cum ea este indiferentă la tot ceea ce se întâmplă aşa am devenit şi  eu. De ce să mă revolt? Pot eu   lupta împotriva destinului implacabil, morţii, care simt că se apropie cu paşi grăbiţi? Îi aud aripile fâlfâind în jurul meu şi îi simt răsuflarea  de gheaţă. Nu mi-e teamă, ştiu că azi voi pleca. Mi-am încheiat socotelile cu viaţa. Am admirat în această lume curajul, spiritul de sacrificiu şi am urât josnicia, minciuna, trădarea, slugărnicia.
Întotdeauna am iubit adevărul şi am încercat să-mi menţin firea calma în ciuda furtunilor vieţii.  Am crezut că o să-l uit, dar nu am reuşit.  Am fost fericită când am fost inconştientă, ignorantă. Când m-am trezit la realitate şi am început să cunosc lumea, tristeţea şi  dezamăgirea au  pus stăpânire pe mine şi mi-a pierit setea de viaţă.
 Am vrut ca iubirea mea pentru Ioan să fie calmă, liniştitoare, fără încercări de a-l influenţa în vreun fel. Doream doar să fiu lângă el şi să-l iubesc. Am înţeles că sunt  o femeie prea simplă, prea comună, cu preocupări insignifiante, iar el merită ceva mai bun decât mine.  Merită o femeie cultă, de lume, care să stârnească admiraţie. L-am iubit atât de mult, încât i-am dat libertatea. Era singurul lucru pe care puteam să –i  mai dăruiesc. Sper că este fericit.
Doamne! Ce mult l-am iubit! Mă întreb dacă dincolo o să-mi mai  amintesc din ce am trăit aici?  Ar fi bine să nu-mi mai amintesc nimic.
Ce mult l-am iubit! Ce mult! Iartă-mă, Doamne! Cine ştie, poate că viaţa fiecărui om e prestabilită. Poate că aşa a fost scris să se întâmple.
Mătuşa  mi-a spus că omul caută în viaţă următoarele: fericirea, plăcerea, siguranţa, dragostea, înţelepciunea şi pe Dumnezeu. Eu le-am găsit pe toate în persoana lui. El era fericirea mea, marea mea dragoste, siguranţa, înţelepciunea şi dumnezeul meu. Când mi-a dat economiile ei de-o viaţă mi-a zis:”Fii bună! Fii răbdatoare!  Fii iertătoare! Fii generoasă! Fii cu adevărat  copilul lui Dumnezeu! Iartă-mă, mătuşică dragă, că nu ţi-am ascultat în întregime sfaturile. Lacrimile-mi  curg  când îmi amintesc de noi doi. Şi-a scufundat privirea în ochii mei şi m-a sărutat, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui şi lacrimi îmi curgeau de fericire. Eram atât de fericită, atât de îndrăgostită, iar el mereu îmi şoptea: Te iubesc, Esthera.Te iubesc, îngerul meu.Te iubesc,dragostea mea. Iubirea mea, nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Sunt atât de fericit că eşti a mea .”
Cineva intră în salon şi îi întrerupe şirul amintirilor.
_Esthera?
_Tu! Visez?
_Îngerul meu! şi Ioan  o ia în braţe. De ce ai plecat, Esthera? De ce?
_Am crezut că pot supravieţui fără iubirea ta. Dar, nu am reuşit. Durerea,  tristeţea, m-au doborât.  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ochii mei te mai pot vedea  înainte de a pleca.
_Esthera,dragostea mea! şi lacrimile îi inundă ochii.
_Nu vreau să plângi. Promite-mi că ai  s-o iubeşti pe Mariana. Vreau să fii fericit.
_Promit, şi o sărută pe obrajii  palizi şi slăbiţi.
_Vreau să ştii că te-am iubit tare, tare mult, dar Dumnezeu vrea să mă ia la el. Să nu plângi! Da?
Şi mâna Estherei cade inertă pe lângă trup.
Ioan începe să plângă deasupra corpului ei.
…………………………………………..
Afară se dezlănţuia  furtuna. Întreaga natură se revolta. Ploua cu stropi mari, repezi şi reci. Vântul urla şi copacii  gemeau.  Ioan merge prin ploaie cu sufletul trist, îndurerat şi pustiit. Nu mai rezistă şi cade în genunchi. Ridică braţele spre cer  strigând: “De ce, Doamne?!”
Marina cu ochii în lacrimi îl ridică spunându-i:”Aşa a fost zis să se întâmple.Toţi ne ducem într-o bună zi. Unii se întorc  mai devreme la adevărata noastră casă, alţii mai târziu. Fiecare cum este programat. Aici, pe Pământ, suntem doar în vizită. Esthera acum este liberă şi fericită. ”




Niciun comentariu: