REGASIREA

Iubirea! Este aripa  daruita  de Dumnezeu sufletului, pentru ca sa urce pana la el.
(Michelangelo)

                                                 REGĂSIREA

                                                  Capitolul  V

Mariana Cernat privea apusul soarelui.

Era de nerecunoscut. Slăbise foarte mult,  iar părul şi-l vopsise într-o  nuanţă de blond foarte deschis. Doar ochii rămăseseră  aceiaşi şi orbiţi de razele soarelui cuprind cu privirea interioară a minţii un con de lumină al conştiinţei. Analizează zborul ei în imperiul cunoaşterii din ultimul timp. Întâlnise oameni noi, oameni frumoşi, oameni cu suflet bun şi curat care o ajutaseră să treacă peste obstacolele inerente ale vieţii. Se simţea împlinită şi plină de energie, atunci când vorbea în faţa unui grup de oameni despre puterea credinţei în Dumnezeu. Devenise un bun orator  care reuşea să capteze atenţia celor din jur cu mare usurinţă, mai ales că ceea ce propovăduia, ea experimentase, trăise intens. Reuşise să-şi însuşească  o oarecare ştiinţă a jocului, a  mânuirii, a zborului cuvintelor şi a planării peste amănunte.

Atunci când vorbea părea că este un adevărat mesager al   luminii. Un bărbat care o admira foarte mult   i-a spus:"Sunteţi o adevărată magiciană  albă, în această  lume  întunecată. Cu bagheta dumneavoastră fermecată reuşiţi să aduceţi sufletul şi inima omului  la lumină, arătându-i calea spre Dumnezeu". Ea îi zâmbise trist, ştiind că acel bărbat  o diviniza ca pe o preoteasă antică.

De un an de zile ducea o viaţă castă. Când i s-a propus să plece ca misionară în Moldova a acceptat cu bucurie. De mult  îşi dorea să facă o schimbare, încât a acceptat  imediat propunerea lui Octav. S-ar fi dus şi la capătul lumii, doar să nu mai vadă, să nu mai audă. Amintiri, imagini disparate îi trec prin minte şi toate se revarsă, se contopesc într-una singură, iar  lacrimile îi curg amintindu-şi de Ioan. Se gândeşte că a greşit foarte mult când  a vrut să-l  schimbe  pe Vasile.  În zadar a încercat. Nu a reuşit.

” E foarte uşor să arunci cu noroi într-un om.  Dar când analizezi lucrurile profund, începi să înţelegi cauzele care au generat acele efecte.  Vasile are stări de nesiguranţă, nu are încredere în el şi a avut multe frustrări. Poate că fiecare om a trăit astfel de momente, dar sunt şi oameni hipersensibili , la care aceste lucruri sunt mult mai accentuate.  Pare a avea o tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă. Este perfecţionist, preocupat de reguli şi de ordinea lucrurilor. Are un caracter inflexibil. Nu de puţine ori se pierde în detalii, încât nu mai reuşeşte să finalizeze ce şi-a propus. Totuşi, dacă termină un proiect îl verifică de nenumărate ori. Are un standard înalt, dar nu prea ştie să foloseasca eficient timpul.  Întotdeauna este stresat. Are idei fixe despre cum se face curăţenie, cum se cheltuiesc banii..... Nu de puţine ori e zgârcit nu numai cu mine,dar chiar cu el însuşi. Strânge mereu  pentru zile negre. Nu-i plac schimbările, iar dacă intervine ceva neprăvăzut se enervează. Îi place să controleze tot. Are idei fixe, rigide. Am început să cred că noi nici nu avem o relaţie adevărată, ci una artificială. Este rece şi distant. Când se supără nu mai vorbeşte cu mine săptămâni întregi.Vasile e genul omului care se dedublează,care-şi ascunde foarte bine frământările interioare, afişând când indiferenţă când o mină veselă şi fericită. În interiorul lui poate că se simte ridicol, neputincios, deziluzionat. Simt că tot timpul poartă o mască. Încercând să-şi umple golul sufletesc  şi mai ales să scape de gândurile negre care-i dau neâncetat târcoale se aventurează în discuţii sterile, puerile cu orice femeie care vrea să-l asculte, sfârşind cu aventuri de o zi. Se plictiseşte rapid şi porneşte din nou la vânătoare. O singură dată l-am văzut prăbuşit lăuntric, încât ajunsese să nu mai aibă nici un dram de încredere în puterea lui de alegere, în eficacitatea inteligenţei sale. Părea cuprins de frici, de angoase existenţiale  care-l duceau spre un puternic dezechilibru  psihic.

Ştiu că are nevoie de cineva care să-l susţină, să-l sprijine moral. Dar el este un om foarte orgolios, independent, şi nu va recunoaşte niciodată că are nevoie de un suflet care să-l mângâie  măcar cu o vorbă bună sau să-i deschidă ochii, să vadă adevărul. Îşi revenise după accident, dar după un  an  şi-a reluat vechile obiceiuri.

 Am citit undeva că "dacă vrei ca o relaţie să meargă trebuie să aveti aspiraţii şi valori comune, o viziune asemănătoare şi pragmatică asupra viitorului, un ritm similar şi energic, admiraţie reciprocă, şi nu în ultimul rând să existe pasiune şi senzualitate."

În momentul de faţă vreau doar să înţeleg. De ce am ajuns aici? Sunt  doar un om, nu sunt perfectă. Fără să vreau uneori mai greşesc. De aceea, atunci când judec ceva,  încerc să fiu obiectivă şi să privesc totul cu detaşare. Am ajuns la o răscruce de drumuri .

Nu ştiu, poate că ar trebui să fac o schimbare, să fac ceea ce iubesc, ceea ce-mi place.  Poate că ar trebui să schimb ceva în felul meu de a fi. Să nu mai alerg după himere, să nu mai am  aşteptări, să nu mai analizez în exces, să nu mai judec pe alţii şi să-i las în plata Domnului.

 Viaţa e atât de simplă! De ce o complic? M-am rătăcit pe drumul vieţii, dar rătăcirea  m-a dus în final la regăsirea de sine.

Încerc să-mi deschid mintea şi inima pentru a îmbrăţişa binele, frumosul, adevărul, lumina. Încerc să mă ridic deasupra problemelor, să iubesc, să -l iert  pe Vasile , şi aş vrea ca şi el să mă ierte. Suntem oameni, nu suntem  perfecţi !O voce interioară îmi spune:" Fii sinceră cu tine! Secta nu ţi-a adus nimic bun. Magia asta e o prostie. Ai vrut să domini şi ai ajuns sclava unui guru idiot care se crede Dumnezeu. Ţi-ai distrus singură familia .  Ţi s-a spus că tu trebuie să fii  stăpânul şi să stăpâneşti. Acele simboluri deschid porţi spre lumină? Dacă e aşa, de ce ţi s-a spus că daca nu ajungi să fii tu stăpânul simbolului, atunci vei fi posedată de demoni? Gândeşte ! Raţionează!  Vezi cât de mult te-au dus în eroare cu învăţătura lor falsă! E clar ca lumina zilei. Ai fost învăţată să deschizi porţi spre lumea întunericului şi nu a luminii. Iubirea este cea mai puternică magie şi nu cea  care te învaţă gurul tău. Trezeşte-te! Asta-i iubirea pe care a propovăduit-o Iisus? A învăţat pe oameni să stăpânească simboluri  sau să iubească şi pe vrăjmaşi? Nu te întrebi cine sunt? Sunt propria ta conştiinţă. Te rog, trezeşte-te!" 

Urmăreşte cu privirea o stea care înaintează vesel printre luceferii nopţii, ca în cele din urmă să cadă pe pământ. Zambeşte trist gândind:"Până şi stelele mor!Totul a fost în zadar. 
Dar nu orice sfârşit oferă promisiunea unui nou început? Din cenuşa acestei stele  va răsări o floare însetată  de lumină. Sufletul meu a obosit tot rătăcind prin meandrele vieţii, încercând să înţeleagă, încercând să cunoască. Am uitat şi să mai trăiesc. Noaptea, îndoiala, incertitudinea, necunoscutul, nesiguranţa mi-au frământat sufletul în aceşti ani. Încerc să înţeleg raţiunea existenţei umane. Sufletul îmi este bombardat din exterior cu informaţii. Cunoştinţele pe care le dobândesc, erorile în care cad, suferinţele, tristeţile, bucuriile, pasiunile mi-au schimbat nu numai modul de a gândi, dar şi sufletul, încât numai mă recunosc . Oricât m-am schimbat, oricât am evoluat am în mine simţirea binelui şi a răului. Am vrut să pot pătrunde în abisurile fragile şi obscure ale psihicului . Mi-am dorit să pot explora adâncurile şi tainele neştiute ale sufletului . Mereu am tânjit şi am visat după absolut uitând că în lumea asta totul e relativ. Oare încep să semăn cu Sisif?

Trecutul îl dăruiesc lui Vasile şi-l las în urma mea. Dragostea mea pentru el a fost un adevărat pat procustian, un obiect de tortură, un generator de suferinţă, dar în acelaşi timp şi un foarte dureros mijloc de autocunoaştere.
Aripile mi-au căzut şi m-am prăbuşit lăuntric.
Datorită lui am dobândit o cunoaştere atât prin Eros cât şi una prin Thanatos. Cel mai înţelept lucru este să uit, să renunţ la trecut  şi să privesc spre viitor. Limanul spre  care se îndreaptă sufletul meu  e Dumnezeu . "

Ioan Panait închide geamantanul visând la clipa când o va întani pe Mariana Cernat, iubirea vieţii lui. Dintr-o dată geamantanul începe să meargă singur pe covor.  Se deschide şi hainele încep să sară plutind prin aer. Mobila începe să trosnească şi un râs puternic se aude. Se simte complet paralizat. În urmă cu 20 de ani mai avusese o experienţă asemănătoare, dar de atunci acele entităţi  îl lăsaseră în pace, încât aproape uitase de existenţa lor.
Se roagă în gănd:"Sfântă Fecioară, ajută-mă!".
 Acum poate să-şi mişte mâinile. Le întinde şi părea el însuşi o cruce vie. Vrea să deschidă gura, dar nu reuşeşte. Lacrimile încep să-i curgă rugându-se:"Iisuse, ajută-mă! Sfânta Treime, apără -mă!"

 Acea forţă care-l stăpânea, care-l paraliza se îndepărtează.
Totul încetează. Se aşterne o linişte adâncă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Cade în genunchi zicând: " Mulţumesc, Doamne!"

Când Ioan Panait se lupta cu acele entităţi  Crina Constantinescu avea un sentiment straniu de contopire cu universul. Era  conştientă că nu poate să descifreze tainele lumii şi de aceea le potenţează  printr-o trăire interioară profundă. O forţă, o energie stranie  o subjugă şi o obligă să se distanţeze de lume  şi să  privească totul cu detaşare. 
De când se ştie a simţit chemarea de a transcede această lume empirică şi de a face un salt dincolo de realitate. Un impuls venit din subteranul sufletului o aruncă  în sfera misterului, în vâltoarea dorinţei de a cunoaşte taine . Îi place să foreze în adâncimile propriei conştiinţe spre a-şi cunoaste abisurile  crepusculare . Din adâncurile existenţiale încearcă să cuprindă absolutul. Dar nu are cum să-l cunoască. Oricât ar încerca pe calea raţiunii, cu ajutorul logicii şi intelectului, misterul absolutului nu-l poate dezlega. În schimb, cunoaşterea ei intuitivă sporeşte şi mai mult misterul. Ştie că nu poate fi cunoscut, ci doar revelat.

Cade într-o tristeţe metafizică şi spaima de neant, de nimic, împreună cu sentimentul puternic al pierderii luminii pune stăpânire pe ea. Simte că este  înconjurată de o mare de întuneric şi se prăbuşeşte pe podea. Încearcă să deschidă pleoapele, dar îi erau prea grele, păreau de plumb. Nu reuşeşte. 

O voce îi spune:"Nu-ţi fie teamă! Priveşte în interiorul tău! Tu nu eşti doar acest corp...." În interiorul ei vede o reţea întreagă de lumini, după care apare un ecran pe care era harta lumii. Parcurge  Africa de la nord la sud după care ajunge în America. Se trezeşte. Deschide ochii şi se întreabă:"Ce a fost asta? Doamne, ce se întâmplă cu mine?

Oare tensiunea mea interioară e prea puternică şi-mi declanşează astfel de stări? Oare mă pot conecta la cosmic sau a fost un vis, o fantezie a minţii mele?

Se spune că iubirea este un mod de comunicare cu universul. Oare iubirea din mine poate comunica cu iubirea din univers?

Dumnezeu sau poate altcineva a pus o cenzură transcedentă care-mi limitează cunoaşterea, dar din când în când mai  ridică câte un colţ al vălului şi-mi permite să văd puţin din ce este ascuns, provocându-mi o adevărată criză, stricându-mi echilibru lăuntric.

Doamne! Cât aş vrea să pot cunoaşte o infimă taină a universului! Dar el nu vrea să se lase cunoscut, iar eu sper într-o revelaţie şi refuz să-mi asum un destin implacabil. Acum văd dezagregarea cosmică, alienarea fiinţei şi descompunera a tot şi a toate.

Ceea ce văd  îmi provoacă o spaimă existenţială, realizând că rătăcesc fără sens într-o lume absurdă şi strâmbă. Din ce în ce mă simt mai înstrainată de această lume şi aş vrea să evadez din acest spaţiu şi timp. Aspiraţia mea este imposibilă şi dorinţa-mi absurdă,  mai ales că o vizualizez îmbrăcată în doliu cosmic. Aş vrea să mă pot elibera  de galbenul deznădejdii  care m-a cuprins. Aş vrea  să-mi pot determina propriul destin.

Gândul  s-a născut din haosul meu interior şi aspiră la o ordine primordială, la indiferenţă şi ataraxie stoică. Conştiinţa mea prea s-a frământat, prea a fost într-o perpetuă căutare.

Prin câte dileme existenţiale am  trecut! Cât te-am căutat, Doamne! Cum  am vorbit singură în pustiu!

Dramatică e condiţia omului care tinde spre Tine, mai ales  când  trăieşti într-o lume desacralizată şi telurică. Sufletu-mi  tinde spre cer, spre absolut, spre lumină, dar ating doar pământul.

Uneori agonia pune stăpânire pe mine, iar serntimentul neputinţei mă înconjoară  şi mă simt însingurată şi părăsită .  Atunci, în acele momente strig ca Iisus pe cruce:"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"

Adevărul este că tânjesc după un semn divin  şi –mi doresc să  recâştig inocenţa pierdută. Mă simt ca un copac stingher care-şi întinde crengile spre cer, iar rădăcinile efemere sunt prinse în lutul ars şi crăpat. Sufletu-mi trăieşte într-o mare nelinişte şi căutare.

Oare teoriile naturaliste psihanalitice sunt adevărate când explică creaţia ca pe o nevoie de echilibrare psihică, având funcţii terapeutice?

Mă întreb, pentru că verişoara mea Magda a început să scrie. Mi se pare curios acest lucru, fiindcă până acum ea nu a avut astfel de înclinaţii. Să fie scrisul o terapie? Şi dacă este aşa, atunci ce se întâmplă cu ea? De ce se refugiază în scris? Nu este fericită cu prietenul ei mason? Sau are prea multă energie şi trebuie să o consume cumva?  Poate că prin scris îşi satisface unele dorinţe refulate. Sau e altceva? Cine ştie ce se află ascuns în inconştientul ei. Te pomeneşti că acolo se află ascuns vreun zăcământ ancestral.

 Spiritul omului îşi extrage energie de oriunde. O fi având dreptate Freud  cu teoria lui, atunci când pune semnul de echivalenţă între creaţie şi libido nesatisfacut? Nu prea cred în teoria asta. Nu cred că trebuie să mă îngrijoreze acţiunile Magdei. Ea a fost mereu  puternică. Dar fiecare om are şi momente de slăbiciune.

   Imensitatea albastră a cerului este brăzdată de fulgere, iar tunetele se aud din ce în ce mai puternic. Ciudat!

Dintr-o dată s-a  liniştit totul ca şi cum cineva a apăsat pe un buton şi a oprit stihiile naturii. Îmi doresc să fiu un albatros, să zbor spre cerul albastru, rece şi inaccesibil.
 căutând   taine, adevărul şi pe Dumnezeu. Tavanul  camerei începe să se rotească într-un ritm ameţitor.Sper ca de data asta să văd imagini mai clare din trecutul sau  viitorul omenirii .

Era vara pe colinele Tibetului şi  mergea pe o potecuţă îngustă străjuită de pini. Îşi dorea să ajungă la templu, o frumoasă pagodă, gândindu-se la ordinea  eternă a lucrurilor. Se gândea la sensul simbolurilor, la sensul sacrului, la sensul  transmutării interioare prin spiritualitate. Era îmbrăcată într-un frumos sari de sărbătoare, în culoarea cerului. Iubea pământul pe care păşea, venerându-l. Se ducea la templu pentru a cere ajutorul divinităţilor care guvernează universul, să-i protejeze iubirea. 
Din urmă o ajunge  un indian bătrân  cu un catâr alb. După ce-i dă bineţe îi spune:
 "Omul trebuie să fie stăpân pe propriu destin . În interiorul tău eşti la fel cu absolutul. Fiinţa ta este un atman întrupat în materie, o scânteie de divin este şi în tine şi în iubitul tău."
"Cine eşti? "
 "Sunt un călugăr rătăcitor care a căutat o viaţă întreagă absolutul şi am descoperit calea de mijloc."
"Uneori, întâmplarea determină destinul".
"Un om puternic şi-l făureşte singur. Roagă-te zeilor, dar nu aştepta ca ei să-ţi dea totul pe tavă. Luptă  pentru fericire ! Chiar dacă familiile se opun şi toată lumea este împotriva voastră voi puteţi să fiţi împreună.Totul depinde de cât de mare şi puternică este dragostea din inima ta. Îl iubeşti atât de mult, încât ai renunţa la familia ta pentru el?"
"Bucuroasă aş renunţa la tot, doar să fiu cu el. Îl iubesc atât de mult, încât pentru mine el e Brahma ! "
Călugărul se opreşte în loc îşi smulge barba, aruncă toca şi pletele false, iar  ea se aruncă de gâtul lui  spunându-i printre lacrimi: "Te-ai deghizat atât de bine, că  nu te-am recunoscut. "
El îi şopteşte: " De azi nimeni nu ne va mai despărţi, iubirea mea".
"Merg cu tine până la capătul lumii. Eu sunt tu şi tu eşti eu. Eu sunt a ta şi tu eşti al meu, acum şi  pentru totdeauna."
Crina îşi revine şi uimită gândeşte:"Dumnezeule, nu  pot să cred! Doream să văd imagini din trecutul omenirii, nu din trecutul meu ! Am mai trăit  în India acum 200 de ani?”

Închide ochii. Trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc în mintea ei. Simte că  i se face rău .

 Inima  o doare. Trăieşte pe nisipurile mişcătoare ale vieţii, care uneori o ridică, alteori o coboară. Noaptea, întunericul, haosul, infernul a pus stăpânire pe ea?
 Dar nu din haos s-a născut totul?
 Poate că  haosul ce a invadat  fiinţa ei va germina vreun firicel invizibil  care o  va duce spre lumină. Multe noduri are pânza vieţii !
Focul dogoritor al sufletului printr-o alchimie doar de el ştiută produce râuri de lacrimi care se preling pe obrajii Crinei. Închide ochii şi vede haosul primordial,   monştrii care vor să o devoreze.
Oare imaginaţia îi joacă feste?
Gândirea-i devine exaltată şi maladivă?
Depresia începe să-i  dea târcoale ca o fiară înfometată.  Mintea sa pătrunde într-un labirint. Caută, aleargă, după o ieşire. Zăreşte un punct albastru în depărtare. Se îndreaptă spre el  şi se trezeşte în faţa unui lac din mijlocul căruia răsărea un munte care unea cerul cu pământul. Acel munte îi aminteşte de Olimp,  Kogaion,  Sinai,  Meru şi Fudjiana.
Priveşte în oglinda acelui lac  zărindu-şi cerul  interior de un azur minunat. Deschide ochii  şoptind:"Totul este o iluzie.Totul.

Straniul, miraculosul mereu şi-au făcut loc în viaţa mea. Nu de puţine ori mi-am pus nenumărate întrebări în urma experienţelor ciudate,  inexplicabile pe care le-am trăit.

Simţurile mă înşeală? Oare ceea ce vedem, în realitate este altceva? Fără să ştim,trăim in inima miracolului.

 Intruziunea realităţilor enigmatice în viaţa mea mi-au luat liniştea. Am încercat din răsputeri să înţeleg, să-mi explic ce se întâmplă. Am dorit să găsesc o justificare  ciudăţeniilor, dar  totul în zadar.Uneori, caut prin labirintul gândurilor un răspuns. În loc să-l găsesc mă  pierd de tot , învârtindu-mă  într-un timp circular şi tare greu găsesc ieşirea spre timpul linear în care trăim.

Nu de puţine ori viaţa  mi se pare ireală, un vis şi nu o realitate.

O sferă de lumină se apropie de mine, mă rupe de teluric şi mă  inunda cu lumina şi iubirea ei. Strălucirea ei este prea puternică, m-a orbit.

 O voce lăuntrică spune:Caută adevărul în interiorul tău. Iubirea întotdeauna iartă, rabdă, înţelege şi nu aşteaptă  nimic. Are putere, forţă şi strălucire. Adevărata iubire nu poate fi distrusă, nu poate fi ucisă. Ea dăinue în eternitate, fiind  darul lui Dumnezeu . Este în sufletul şi inima ta de milenii. Ea se ridică deasupra nimicniciei umane.  Tu nu ai nevoie de iubirea nimănui. Tu eşti iubire. Priveşte în interiorul tău ! Vezi lumina? Vezi iubirea? Acum  a venit timpul să laşi lumina şi iubirea din tine să strălucească ."

………………………..

Magda tocmai  terminase  de scris primele patru capitole din roman şi se  întreabă  ce se întâmplă cu verişoara sa de a devenit atât de distantă. Zâmbeşte maliţios . E clar că a aruncat pe apa sâmbetei acel gând asemănător arapului care-i tot da mereu târcoale şi o îndemna să -l picteze în culori sumbre pe Vasile. Acum mintea ei este procupată de Crina.

Cine ştie ce se întâmplă cu ea!

Poate a mea verişoară caută elocinţa, piatra filozofală  şi elixirul vieţii !
O fi dorind să vorbească cu Hermes şi să o iniţieze în doctrina hermetică. O fi gândind că Toth sau Nabhu cu ''beţisorul fermecat'' i-or fi scris şi destinul ei.  Sarasvati i-o fi dăruit ceva, sau zeul Odin  i-o fi lăsat vreo rună magica de-a druizilor.
Te pomeneşti că o fi avut nevoie de nişte apă moartă ca să-i sudeze conexiunile rupte şi de nişte apă vie să-i redea din nou acel  zâmbet diafan. O să-i spun că trebuie să-şi are ogorul minţii. Să  planteze nişte brazi, stejari, fagi, tei, sălcii . Fata asta are nevoie de ceva sau cineva  care să o ajute să-şi depăşească condiţia terestră, să o apropie de cer, ducându-i sufletul în extaz. Este prea dură.

Ieri îmi spunea:

“Totul e inversat în lumea de azi. Duplicitatea, viciul, prostia, neruşinarea, nesimţirea, desfrâul au ajuns să fie considerate virtuţi.
Mizeriile acestei lumi   omoară orice ideal. Aripi îi trebuie sufletului bun şi curat pentru a putea zbura pe deasupra abisurilor, capcanelor şi pericolelor vieţii. Trăim încă în caverne, în întuneric. Raţiunea umană pe zi ce trece cedează în favoarea simţurilor primare, a instinctelor. Pe zi ce trece, în loc să evoluăm involuăm şi ne afundăm mai adânc în mocirlă.

 Am privit cu atenţie la ce se petrece în jur şi am observat cum

 patima pentru bani şi fascinaţia diabolică  a viciului şi a persoanelor malefice din anturaj, îi duc pe oameni  pe  ultima treaptă a degradării. Unii au o anumită doză de demonism  în ei, de maleficitate, de magnetism diavolesc. Ştiu să utilizeze slăbiciunile celorlaţi, transformându-le punctele  vulnerabile  în arme favorabile lor. Fascinează şi manipulează cu mare uşurinţă. Sunt buni cunoscători ai firii umane,   par  mereu veseli, binevoitori, seducători, chiar generoşi. În realitate sunt contagioşi şi distrug tot ceea ce ating. Doar studiindu-i timp îndelungat le vei vedea adevăratele feţe, vei observa ce se ascunde în spatele măştilor pe care le afişează .

 Acum e vremea întunericului, e timpul lui. Şerpii întunericului îşi scot capetele şi sâsâie de prin toate cotloanele. Ei nu umblă singuratici, ci în haite.

Un profan nu poate să-i vadă, nu poate să-i simtă, fiindca ei se ascund în spatele măştilor umane. Doar cei încercaţi pot să le vadă adevăratul rânjet diavolesc.

Gândeşte-te la Vasile, cum s-a schimbat! Caracterul lui s-a stricat, pentru că a fost contaminat de boala malignă a societăţii uşuratice pe care o frecventează.
Omul a citit prea multe romane şi a vrut  să experimenteze bucuriile şi farmecele dragostei interzise, pasiunea, extazul, delirul, înfrigurarea fericirii când îşi privea vreo amantă în ochi. A vrut  să cunoască plăceri noi, a făcut jurăminte, a fost şi e avid după îmbrăţişări, sărutări, cuvinte şoptite ce-i patrund în suflet cu sonorităţi cristaline. Toate aceste lucruri pe care le-a citit în cărţi,  si-a dorit să le experimenteze şi cred că le-a experimentat.

Ştii, uneori mă uimesc  gândurile  care trec prin mintea mea. Parcă legiuni întregi de  demoni  îmi trimit astfel de reflecţii, distrându-se la  spectacolul stupid pe care-l joacă nişte  păpuşi umane mânuite de sforile resentimentelor, geloziei, frustrărilor, emoţiilor, instinctelor.

 Toţi suntem nişte actori aruncaţi pe scena vieţii şi alergăm, ne zbatem, trudim din zori  până seara. Când dorim linişte, pace, armonie, cel cu coarne  îşi vâră  coada, trimiţându-ne fel şi fel de gânduri  negative. Adevărul este că vreau să mă rup de lume.

  Sufletul meu se îndreaptă spre o direcţie simplă, clară şi incontestabilă.
 Am învăţat să construiesc, să creez,  să lupt, să am curaj şi  încredere în forţele mele. De azi încolo iubirea mea va fi tăcută şi va părea uitată şi pierdută.  Ea va rămâne  neştiută, necunoscută, nevăzută. “  

 În ziua următoare  Magda era acasă la Crina. Fără să vrea îşi aruncă ochii pe monitorul calculatorului . Verişoara sa scrisese următorul mesaj:''Nu cred că are rost să ne întâlnim. Mereu te ţin îmbrăţişat în inima mea şi-mi ajunge atât.  Nu-mi trebuie mai mult. Nu vreau nimic, nu-mi doresc nimic. Mă mulţumesc cu visele în care te îmbrăţişez şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că exişti. Restul nu are importanţă."

Se aud paşii Crinei, iar Magda se aşează pe fotoliu întrebându-se  cui îi era destinat acel mesaj. Verişoara sa apare cu o tavă pe care erau două ceşti cu cafea aburindă spunând:

_Timpul trece şi lasă cicatrici.

_Totul trece. S-a stins iubirea ta?

_.Nu , Magda. Iubirea mea nu se stinge niciodată. Nu depinde de ceea ce se întâmplă în exteriorul meu.  Ea m-a dus mai aproape de cer, de Dumnezeu, de adevăr.

_Crezi că fericirea e  ataşament, încredere, admiraţie...?

__Nu ştiu ce este fericirea. Dar dacă vrei să nu ai decepţii, atunci detaşează-te de tot şi de toate. Eşti dezamăgită doar cand ai aşteptări .  Suntem sclavi şi avem o mulţime de stăpâni.

Suntem sclavi ai statului, ai legilor, ai dogmelor, ai teoriilor, ai religiilor, ai sentimentelor, ai ambiţiilor şi nu în ultimul rând ai destinului orb. Libertatea e doar un vis, o iluzie.

_Ai devenit pesimistă.

_Nu, sunt realistă.

-Ce crezi despre Vasile Cernat?

_ Nu am nimic cu el. Singurul lucru care m-a deranjat  şi pentru care l-am condamnat a fost că nu a făcut mai mult pentru a-şi salva soţia din ghearele acelui guru.

_Crina, ce putea să facă?

_Dacă i-ar fi demonstrat că o iubeşte, ar fi reuşit.

_Ei, nu ai văzut ce articole minunate i-a dedicat! Ce declaraţii i-a făcut! Mi-au dat şi lacrimile, atât de tare m-au emoţionat cuvintele lui pline de dragoste, de admiraţie, la adresa soţiei.

_Nu a făcut nimic din tot ce spui.

_O, ai văzut ce poze frumoase cu nevasta şi-a pus pe facebook?

_Da. A pus  poze cu  târfele alea două, ca să-i demonstreze  că imediat  găseşte  altele. Ştii, chiar îmi este milă de soţia lui. Femeia aceea este singură pe lume. Nu are pe nimeni, decât pe mama ei, care este  în vârstă.

_Da, Crina. Dar alegerea a fost a ei. După  mine e singura vinovată. A ales secta şi şi-a părăsit familia. Ea a plecat, nu a gonit-o el.

_Nu poţi ştii ce a fost în mintea ei. Oamenii  când nu  sunt fericiţi  se refugiază în ceva. Unii se droghează, alţii devin alcoolici, alţii afemeiaţi....iar unii cred că religia e salvarea.

Din nefericire, trăim într-o degringoladă spirituală, în care toţi cred că deţin adevărul şi inventează tot felul de practici, care mai de care mai stranii, mai ciudate, care-l atrag şi-l farmecă  pe omul slab de înger. Da, ai dreptate. Alegerea a fost a ei. Dar dacă vezi un om că vrea să se sinucidă, tu stai nepasătoare  şi nu faci nimic pentru a-l împiedica de la acel gest?

Nepăsarea, indiferenţa faţă de ceea ce se întâmplă semenului nostru e un mare păcat. Doar oamenii fără suflet, egoişti şi aroganţi pot trece nepăsători pe lângă un individ care vrea să-şi ia viaţa.

_Nu e chiar acelaşi lucru. Aici e vorba de o alegere spirituală.

_Da , o alegere greşită care îl duce pe individ la pierderea sufletului.

_Dacă omul alege o religie, din dorinţa nebună de a capăta puteri miraculoase, de a domina, atunci singur alege iadul şi nimeni nu e vinovat pentru această alegere.

_Majoritatea cad în capcana acestor noi religii din dorinţa de a face bine, de a ajuta semenii. Ei au intenţii bune, dar sunt aburiţi, înşelaţi. Unora chiar li se spală creierul .

Of, Doamne! Eu nu pot să înţeleg de ce oamenii vor să fie sclavi ai unui guru care se crede Dumnezeu ?

Oare în ADN-ul uman cineva a făcut modificări? Chiar e o conspiraţie care  avrut şi urmăreşte  să  transforme omul într-un rob?

_Oamenii cad în capcana acestor noi curente spirituale din dorinţa de a comunica cu lumina.Sunt învăţaţi să deschidă porţi spre lumea întunericului minţindu-i că lucrează cu lumina.

_Lucrează cu lumina întunericului..

_Uite, la asta nu m-am gandit!  Ai dreptate! Fiecare are lumina şi învăţătura sa. Iisus le-a aratat oamenilor calea iubirii, iar avatarii noi ere le arată  drumul stăpânirii, manipulării şi forţei.

_Fiecare cu lumina , cu învăţătura lui. Alegerea e a fiecărui individ în parte. Avea dreptate Buddha când spunea:"Îndoieşte-te de toate. Găseşte-ţi propria lumină."

_Poate că mulţi ar alege calea iubirii, dar nu ştiu să iubească, nu ştiu nici măcar ce înseamnă iubirea.

_Iubirea e în  om şi  aşteaptă să fie descoperită. E ca un fluture închis într-o crisalidă care aşteaptă să zboare. Fiecare  trebuie să descopere acea iubire , acea comoară, acea lumină din interiorul lui.

…………………………….

Era o zi geroasă de noiembrie. Copacii îşi etalau crengile îngheţate în lumina blândă a soarelui. Vasile Cernat era acasă şi  avea în braţe un buchet mare de trandafiri . Rupea câte o petală dintr-un trandafir şi o arunca pe pat gândindu-se:

Pot lupta împotriva iubirii? Pot înăbuşi sentimentele? Pot să-mi smulg  din inimă cel mai bun, cel mai frumos sentiment? Nu. Orice ţi-ar spune raţiunea , iubirea te îndeamnă la lucruri nebuneşti pe care nu credeai  că eşti în stare să le faci. Mă pot  elibera de cel mai nobil sentiment? Şi de ce aş face acest lucru?

A, pentru a face pe plac celor din jur, pentru a nu fi judecat şi considerat imoral. Ce prostie! De ce să renunţ la iubire pentru alţii? De ce să renunţ la propria-mi fericire? De gura lumii sau de gura unei ţărănci    cum e Crina, care mereu mă judecă  şi face pe moralizatoarea? Să-şi vadă de familia ei şi să nu-şi mai vâre nasul  în viaţa mea. Crina e o incultă. În mintea ei au rămas reminiscenţe ale înclinaţiilor  religioase, fanatice, creştine. Nici un om nu poate fi sigur de infailibilitatea gândirii sale, numai ea e sigură că eu o să ajung  în iad.

Mi-a zis: "În iad o să  putrezeşti! Nu ai făcut nimic să-ţi salvezi soţia din ghearele acelui guru. Nu vreau să cred că eşti atât de rău, încât îţi convine de minune situaţia asta. Acum eşti liber să te destrăbălezi cum vrei şi cât vrei cu  nimfomanele din jurul tău. Poate te îmbolnăveşte vreuna şi te saturi de mândre."

Dar eu nu mă pun la mintea Crinei.  Sunt un om inteligent  şi am s-o ignor. Nu are decât să zică câte vrea, că  nu-mi pasă. Cuvintele ei sunt egale cu zero pentru mine şi i-am spus acest lucru. I-am scris că vreau să ne întâlnim, să ne vedem, dar nu vrea.

Nu pot  să  renunţ la iubire. Acest sentiment  e singurul care-mi umple sufletul şi mă face cu adevărat om. Acolo unde există iubire, există şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Diavolul încearcă să-şi vâre coada  creând tot felul de situaţii neplăcute, dar tocmai greutăţile, obstacolele, arată cât de puternică este dragostea. Poate şi Michiduţă e necesar, având  rolul lui. Fără el ne-am plictisi îngrozitor.

Azi sunt prea plin de iubire şi încep să-l văd şi pe diavol într-o lumină pozitivă. Încerc să văd doar binele din orice întâmplare, fenomen. M-am plictisit de gândirea negativistă, acum o experimentez pe cea pozitivistă. Aşa se întâmplă când iubeşti: vezi totul în roz.  Poate am mai evoluat un pic, vorba Marianei.

Sunt fericit.

O să aranjez petalele  de trandafiri în forme de inimioare . Gata! Am terminat! Şampania şi paharele le aşez  pe noptieră lângă pat.  Noua mea iubită trebuie să apară. Nu ne-am văzut niciodată, azi e pentru prima oară. Am găsit-o pe facebook şi m-am îndrăgostit de ea nebuneşte.

Pe hol se aud paşi şi o bătaie discretă  în uşă. Deschide , o ia în braţe, o sărută şi îi şopteşte cu vocea tremurândă:

_Ai venit, iubito... ai venit.... Ce dor mi-a fost de tine!

Dragostea mea, niciodată nu am iubit pe cineva cum te iubesc pe tine. Nu mai pot trăi fără tine, iubire. Nu mai rezist fără tine..  Tu eşti comoara şi fericirea mea. Fiecare gând şi fiecare faptă  se îndreaptă  doar spre tine. Ţi-a plăcut declaraţia de dragoste pe care ţi-am făcut-o pe blogul meu?

_ O, iubitule! Ai scris că ţi-ai dori să-mi strângi trupul, să-mi săruţi buzele. Ai mai spus că în fiece dimineaţă  m-ai trezi cu o mângâiere, iar seara m-ai adormi cu un sărut, că ai face dragoste cu mine de mai multe ori pe zi şi că-mi admiri perfecţiunea corpului şi mersul meu senzual. Ai zis că-mi dai like din 5 în 5 minute pe facebook. O, ce frumos ai spus  că vrei să navigăm împreună prin viaţă căutând fericirea .

_Şi am mai scris că fără tine nu exist, nu am energie, nu trăiesc. Te-am rugat să vii iubito, să fim mereu împreună.Tu ai devenit sensul vieţii mele Vrei să fii sotia mea?

_Ce spui?

_Te rog, sufletul meu !

_Este imposibil.

_Am vorbit cu Mariana. Eu voi fi liber în curând. Totul depinde doar de tine.

Tu eşti fericirea mea.

O ia în braţe  şi acoperind-o cu sărutări, cu mângâieri începe să o dezbrace şoptindu-i.

_Sunt atât de fericit, atât de fericit, că eşti în braţele mele. Te iubesc, sufletul meu drag. Te iubesc, fericirea mea. Stii, în ultimul timp m-am întrebat care e scopul vieţii mele şi am găsit.

_Care e scopul vieţii tale, dragule?

_Tu, iubito. Vreau să te căsătoreşti cu mine.

-Nu se poate.

-De ce?

-Femeia îşi aruncă peruca şi izbucneşte în râs.Acum înţelegi de ce nu se poate, dragul meu soţ? Doar suntem căsătoriţi de 27 de ani.

-Mariana ! Nu te-am recunoscut! Ce mult te-ai schimbat! Dumnezeule ! Nu pot să cred că tu ţi-ai luat o altă identitate!

-Am vrut să văd cum procedezi când te îndrăgosteşti.

-Ai reuşit ! M-ai făcut să mă îndrăgostesc din nou de tine. Azi ne-am regăsit .