Mediumul
Ochii cerului plângeau peste sanctuarul de la Delfi. Nori mari
şi negrii erau fugăriţi de un vânt tare supărat. Din când în când fulgere
brăzdau imensitatea albastră. În depărtare se auzeau tunete şi trăznete
năprasnice, ca şi cum cerul se revolta.
Ea era în acel sanctuar şi ajunsese una dintre cele mai renumite
mediumuri. Provenea dintr-o familie de preoţi care slujiseră lui Apollo
hiperboreanul. În copilărie trăise sub puternica influenţă a ceremoniilor şi a
cântecelor sfinte. Era o copilă complet diferită de celelalte fete de vârsta
ei. Avea un profund dezgust faţă de dragostea fizică. Intuia că aceasta este o
siluire a sufletului ei feciorelnic. Când soarele răsărea se ducea să-l
privească, iar vibraţia razelor şi a curenţilor tainici o duceau în extaz.
Simţea inefabilul, sublimul, cum îi umple sufletul. Auzea muzica îngerilor şi
înţelegea că preoţii nu cunoşteau ceea ce ea vedea, ceea ce ea putea percepe.
Înţelegea graţia, iubirea acelei lumi nevăzute pline de lumină.
Într-o zi a venit la tatăl său un preot tânăr şi frumos. Avea o
privire pătrunzătoare şi fascina cu ochii lui negrii ca smoala, pe oricine
întâlnea. Venise de peste mări şi tări. Studiase şi fusese iniţiat în multe
mistere. De când l-a văzut şi i-a auzit vocea duioasă ca o doină, a fost
surprinsă de senzaţii noi, neştiute, necunoscute până atunci, necunoscute până
în momentul când acei ochi adânci ca marea au privit-o insistent. Cuvintele lui
minunate şi calde îi vrăjesc inima pentru totdeauna.
Sufletul pur şi inima curată
este cuprinsă de o pasiune nebună, care o arde şi o mistue neîncetat. Vroia să
se elibereze din lanţurile acelei iubiri imposibile, nefericite şi nebuneşti,
dar nu reuşea.
Pe măsură ce timpul trece ea uită de acea lume minunată plină de
lumină, de acea lume încântătoare pe care o simţea şi la care avea acces.
Datorită pasiunii ce-i ardea inima, devine sclavă a voinţei,
gândirii şi dorinţelor acelui tânăr preot venit din ţări misterioase. El a
iniţiat-o în învăţătura lui secretă şi a transformat-o în medium.
O punea să doarmă pe un pat din frunze de laur pentru a căpăta
puteri magice. O ducea la un izvor unde-i spunea că trebuie să se îmbăieze în
acea apă cristalină pentru a se încărca cu energie magică. Îi da să bea o gură
de apă de la un izvor secret pentru a căpăta înţelepciune divină. O punea să
inspire fum de la diverse ierburi aromatice, să mestece dafin şi o ducea în
subsolul sanctuarului unde sta întinsă lângă nişte vapori care ieşeau din
interiorul pământului.
La auzul vocii lui armonioase şi domoale ca o baladă, ea se
transfigura şi pătrundea în lumea în care el o trimitea. După ce spunea tot ce
vede în acele lumi, el o readucea din acea stare. Când se trezea era foarte
tristă şi fără vlagă. Cuvintele lui o plimbau printre spirite şi îi spunea cu vocea
lui de înger că acea lume pe care o vede este cea reală şi nu cea în care
trăieşte, care este doar o aparenţă.
Ea era în acel sanctuar de la Delfi şi el îi şopteşte blând:
“Du-te în lumea Întunericului şi spune-mi ce vezi!”
La vocea omului pe care ea îl adora şi-l iubea cu toata fiinţa
sa, simte cum un fior o cuprinde şi pune stăpanire pe corpul ei.
-Ce vezi? o întreabă el.
-Cobor într-un puţ adânc, cu apă rece ca gheaţa. Cobor în
prăpăstiile cele mai întunecoase ale nepătrunsului. În aceste întunericuri
adânci zăresc nişte flăcări şi simt mirosuri insuportabile.
Când ea se scufunda tot mai adânc în acele întunericuri el o
mângâia uşor. Gura şi-o lipeşte flămând de pântecele ei sărutând-o.
Ea ţipă:
-Flăcările îmi ard trupul. Mirosul mă înneacă.
Nu era pentru prima dată când el o atingea şi o poseda când ea
era în transă, plecată în alte lumi, neştiind ce se întâmplă cu corpul ei, în
realitate. El a auzit-o ţipând, dar era stăpânit de nebunia pasiunii cărnii.
-Flăcările mă cuprind, din mijlocul lor iese un monstru care mă
atacă. Nuuuuuu!
Corpul începe să-i tremure tot şi cu mâna tremurândă caută ceva.
Găseşte un obiect şi loveşte cu toată puterea spunând:
-Mori monstrule! Mori! şi loveşte în neştire.
Vede cum din gâtul monstrului tâşneşte sânge şi o stropeşte
peste tot. O fericire nebună, vecină cu extazul o cuprinde.
-Te-am ucis, monstrule! Te-am învins!
Simte că ceva îi apasă corpul. Se trezeşte la realitate,
deschide ochii zărindu-l pe adoratul ei mort şi plin de sânge şi lovituri.
Din pieptul ei se aude un urlet ca de fiară sălbatică.
Îşi duce mâinile pline de sânge la cap nemaisuportând zgomotele
şi vocile care le auzea. Părăseşte sanctuarul, alergând bezmetică, neştiind pe
unde calcă, văzând în urma ei mii de reptile care sâsâiau şi ea fuge, fuge....
Se aruncă de pe o stâncă într-o prăpastie. Vocile au încetat, iar reptilele au dispărut ca prin minune. Se aşterne o
linişte adâncă. Până şi fulgerele şi tunetele au amuţit .
Doar ochii cerului spală cu lacrimile sale acel trup tânăr şi
nevinovat. E singurul ce o plânge, spunând povestea ei celui ce vrea să-l
asculte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu