vineri, 3 iulie 2015

CHINURILE IUBIRII

.
                                                   Chinurile iubirii
                                               
CARMEN GIGARTU



 Luna strălucea pe cerul întunecat, iar Alina se îndrepta spre casă. Era palidă, obosită şi mergea încet  întrebandu-se: "Omul a fost creat pentru a fi sclav? Încep să cred că Pământul e un fel de închisoare.  Am fost un spirit rebel, iar acum îmi primesc răsplata trăind  pe Terra?"
Zâmbeşte  privind cerul . ''Oricât de frumoase ar fi stelele pe cer şi oricât de tare ar străluci Luna, fără tine mă simt ca în Infern.
Te ţin mereu îmbrăţişat în inima mea  şi te sărut cu mii de gânduri azurii . Te văd printre stele cum îmi zâmbeşti şi mă minunez de miracolul pe care Dumnezeu l-a creat şi pe care eu îl iubesc. Chiar de nu-ţi pot privi ochii, nu pot să-ţi aud vocea ta cristalină, tu eşti mereu în gândul, sufletul şi inima mea. Cu gândul meu te îmbrăţişez şi-ţi presar flori de dor peste  fruntea îngândurată. Mă joc  în vise cu părul tău  şi ca un copil vreau să mă răsfeţi şi să mă săruţi pe frunte, iar eu cu ulei de trandafir ţi-aş unge braţele  şi dansând pe ritmuri orientale m-aş ascunde după voaluri şi ţi-aş spune încetişor: Te iubesc, dragul meu.  ".
Râde singură  de ce-i trece prin cap.
"Da, de ce să mă plâng, când îmi pot crea singură un vis? Chiar dacă realitatea e aşa cum e, cine mă poate împiedica să  visez la tine? Cine-mi poate interzice să te strâng în braţe, în visele mele? Nimeni."
O privesc îngândurată când intră pe uşă şi mă întreb dacă acea stare euforică a ei  nu vine de la medicamentul cu opiu pe care tocmai  l-a luat?
Privind-o pe Alina mă gândesc că de multe ori se întâmplă ca atunci când eşti dezamăgit, slab şi neputincios să te refugiezi în alcool, droguri, …
Câţi oameni nu fac faţă realităţii şi cad pradă unui viciu sau altul. E mult până începi şi după aceea nu te mai poţi opri.
Îmi aduc aminte de Izabela, o femeie de 35 de ani, frumoasă, cochetă, de la care cumpăram cartofi. Când mă duceam în piaţă ea era la prima masă cu o faţă zâmbitoare. Într-o dimineaţă când am deschis fereastra nu mare mi-a fost mirarea când am văzut-o în faţa blocului, uitându-se în toate părţile. După ce s-a asigurat că nu o vede nimeni s-a îndreptat spre un arbust şi a început să cotrobăie pe acolo. Am rămas încremenită urmărind-o cu privirea. A scos  o sticlă ce părea a fi de bere, s-a uitat iar în toate părţile, a băut conţinutul şi a aruncat sticla pe iarbă. În fiece zi venea şi îşi ascundea provizii de alcool printre tufişuri, după care le consuma când avea chef.
Peste câteva săptămâni când m-am dus în piaţă pe masa ei ardea o lumânare. Femeia murise de ciroză. Soţul ei o părăsise pentru alta, iar ea de durere se refugiase în alcool. Bea să uite de durere.
Câţi oameni nu fac acest lucru? Nefericirea, durerea, tristeţea îi împing în prăpăstiile viciilor.
Am cunoscut cu mulţi ani în urmă o femeie foarte tânără, mică, slabă, mama a unei fetiţe de 2 anişori, care şi-a prins bărbatul cu alta. Şi-a zis:"Lasă că o să-i plătesc eu."
S-a dus la bar unde a cunoscut un inginer şi a avut o relaţie cu acesta  trei luni de zile. Între timp l-a cunoscut şi pe prietenul lui. Aşa  a început să umble din bărbat în bărbat. Îmi povestea fără jenă toate aventurile ei, de parcă ceea ce a făcut era de fală. Uimită de atitudinea pe care o avea, nu m-am putut  abţine să nu-i spun că greşeşte, că oricând se poate îmbolnăvi. Ea m-a privit cu superioritate şi-mi zice:" Dumnezeu mi-a dat-o s-o dau şi nu să mă duc cu ea în rai".
I-am spus că trebuie să se ducă la un psiholog, să se trezească, să conştientizeze prăpastia în care a căzut.
Am întrebat-o :"De ce faci lucrul acesta?Nu-ţi ajung banii? Indivizii ăştia te plătesc?"
Ea  îmi răspunde: "Dar ce eu sunt prostituată s-o fac pentru bani? O fac pentru distracţie. Ne întâlnim, ne plimbăm, mergem la restaurant sau la bar, după care urmează o partidă de amor fierbinte. E distractiv."
I-am zis: "Eu cred că eşti mult mai rău decât o prostituată. De multe ori  prostituatele o fac ca să-şi întreţină familiile, dar tu cred că eşti chiar bolnavă."
De atunci au trecut ani buni în care nu am mai ştiut nimic de ea, iar azi am aflat că a murit de sida.
Ceea ce mi s-a părut foarte ciudat e că în aparenţă părea că are o căsnicie fericită.
Am întrebat-o cum reuşeşte.Mi-a spus :"Am făcut un pact cu soţul meu de dragul fetiţei noastre. Stăm împreună, ne comportăm ca o familie normală pentru  ca fetiţa să nu sufere, să nu fie traumatizată, dar fiecare e liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Noi doi nu mai avem relaţii de mult timp. "
O întreb: "Are el vreo problemă?"
"Nu, dar a zis că-i este silă să mai mă atingă. A aflat că am fost cu doctorul x, cu profesorul y, cu....."
"Şi nu are dreptate?" îi spun.
"Nu am nevoie de morala ta. Îmi trăiesc viaţa cum vreau. Cine eşti tu să mă judeci? Eşti cumva Dumnezeu şi eu nu ştiu?"
Mi-am dat seama că orice discuţie cu ea era de prisos. Şi acum mă întreb câte familii  sunt într-o astfel de situaţie? Câte femei nu vor să se mai alese atinse de bărbaţii lor, ştiind că vin de la amante?
Sunt destule şi, totuşi, se complac într-o astfel de căsnicie, suportă un astfel de om de dragul copiilor şi din cauza vremurilor amare pe care le trăim, din cauza nesiguranţei zilei de mâine.
O întreb pe Alina ce face, cum se simte, mai ales că nu-mi place deloc paloarea ei.
Îmi spune:" Mi-am îmbrăcat inima în roşul iubirii, sufletul în verdele speranţei, spiritul în alb, iar trupul mi l-am înfăşurat în voaluri albastre, liniştitoare. Vreau să mă vindec, chiar dacă boala mea pare să devină incurabilă.
Măcar să visez. Crezi că nu e bine să visez? Crezi că visul este un viciu, moralizatoareo?"
Îi răspund:
"Surioara mea dragă, dintre toate viciile cred că acesta este cel mai inofensiv, dar să nu te pierzi cu totul în lumea viselor şi să uiţi cu desăvârşire de existenţa realităţii. Acum bea-ţi ceaiul, ia-ţi medicamentele şi nu mai pierde timpul pe net."
În sufletul meu eram mulţumită de felul cum se simţea. Era optimistă, veselă, chiar dacă în realitate totul îi mergea prost. Nu se mai lăsase păcălită de acel invid, care reapăruse în viaţa ei  după atâţia ani.
 De data aceasta nu i-a căzut în plasă şi nu a crezut o iotă din tot  ce-i îndruga .
Iubirea aceasta era mai mult o iubire demonică,   distructivă.
Pe undeva era fascinantă, dar îi produsese prea multă suferinţă, prea multă durere.
 Parcă era posedată de o iubire blestemată, de care nu reuşea să se vindece. Îmi aduc aminte cât a suferit din cauza acestui om.
Alina ajunsese cu sufletul gol,  cu mintea pustie, iar lacrimile îi secaseră. Cuvintele păreau şi ele că s-au înecat într-un ocean al tăcerii. Ar fi vrut să plângă, dar nu reuşea. Ar fi vrut să ţipe, dar nu mai era în stare să scoată nici măcar un sunet. Din cauza lui cunoscuse iadul durerii, al dezamăgirii amare. Aceasta se întâmplase cu câţiva ani în urmă. Iar acum el reapăruse din nou să-i tulbure liniştea, somnul, armonia şi echilibrul. Din acea suferinţă, durere, învăţase să se ferească de orice apropiere şi  să nu mai aibă încredere în el. Acum ştia adevărul. Nu vrea decât linişte şi tăcere. Vrea doar să uite că  l-a iubit. Ar vrea să se scufunde într-un abis, să nu audă, să nu ştie, să nu vadă nimic. Ar vrea ca
nepăsarea şi indiferenţa s-o cuprindă, să şteargă tot din minte, suflet şi inimă .
Ştie că de-l va vedea va începe să plângă. Acea dorinţă nebună care o mai necăjeşte din când în când o va putea înăbuşi? A vrut să scape de acest sentiment, de această iubire care a chinuit-o ani de-a rândul, încât a ajuns să creadă că este o obsesie bolnăvicioasă. A făcut tot ce i-a stat în putinţă şi tot ceea ce omeneşte e posibil pentru a-l îndepărta din inima ei, dar se pare că totul a fost în zadar.
A coborât în abisurile interioare vrând să se autocunoască, să-şi cunoască psihicul, defectele şi calităţile. Iubirea ei e asemănătoare cu aceea a lui Theano pentru Pitagora.
 Această preoteasă s-a dus într-o zi şi a îngenuncheat în faţa lui Pitagora rugându-l să o elibereze de o iubire imposibilă şi nefericită care-i mistuia sufletul şi trupul. Tot o iubire imposibilă şi nefericită îi mistiue şi ei sufletul şi trupul, la fel ca lui Theano. Dar el nu e Pitagora şi ea nu e Theano.
 Fiecare om simte şi iubeste în felul lui.
Poate că el niciodată nu-i va atinge sânii ei mici ca nişte mere şi nici nu-i va săruta vreodată buzele, dar ea mereu îl va iubi şi-l va adora ca pe un zeu. Nu e el zeul inimii ei?
E o fiinţă slabă, care nu are tăria, înţelepciunea şi voinţa lui Budha.
Să nu doreşti, că dorinţa e izvorul suferinţei spunea el. Poat
e că de aceea a suferit ea atât, pentru că l-a dorit prea mult .........
Uneori, visează şi se pierde în lumea viselor şi a iluziilor, adorând acea lume pe care poate să o creeze mintea ei.
Ce visează? Numai ea ştie şi nu va spune nimănui, nici măcar zeului inimii ei.
Crede în puterea dragostei, caută adevărul, aşteaptă răbdătoare şi nădăjduieşte la armonie, lumină şi iubire.
Sufletele amândorura sunt create din praf de pulbere de stele, care într-o zi  se vor întoarce înapoi printre stele, la adevărata lor casă.
Dar acum, aici, pe Pământ, între ei universul a interpus un obstacol obscur, un adevărat văl.
Oare câtă artă, răbdare şi cunoaştere le trebuie să rupă acest văl ?
El ar trebui să fie puterea ei, iar ea iubirea şi protecţia lui, dar..............
Gândul lui e roşu, activ, excentric, agresiv şi exprimă dorinţă, excitabilitate, erotism. E presărat cu multe pete portocalii arătând entuziasm, veselie, uneori sarcasm şi dorinţă sexuală.
În schimb, gândul ei este verde, pasiv, încăpăţânat, greu abordabil, dar curios, drept, care se autoevaluează în permanenţă şi vrea siguranţă. E presărat cu sfere albastre, calme, odihnitoare, liniştitoare, arătând că-i place seriozitatea, tandreţea, profunzimea trăirilor şi a sentimentelor.
Uneori gândurile lui o atrag, alteori o îndepărtează provocându-i când tristeţe, melencolie, când optimism.
Prin gândurile ei verzi cu sfere albastre se văd şi câteva puncte minuscule negre care o duc  spre reţinere, uneori spre furie şi alteori chiar spre despărţire.
Prin gândurile amândorura se văd şi pete mari de culoare albă, semn că doresc pace, împăcare, linişte, inocenţă, puritate, virtute.
Oare ce va ieşi din acest amalgam de culori? Va ieşi un tablou frumos sau o caricatură, un rebut, care trebuie aruncat la gunoi?
Minţile lor sunt capabile să creeze frumosul, sublimul, sau urâtul, grotescul ?
Oare ce culori ar trebui să predomine în mintea, spiritul şi sufletul lor pentru a fi doar benefici?
Ale lor gânduri sunt nişte fiinţe vii, tare jucăuşe şi  frumos colorate în toate nuanţele posibile.
Între oamenii care se iubesc există o magie a iubirii, magnetism, culoare, muzică, senzaţie, fericire.
Dar ei se iubesc?
Sau e doar un joc de-a şoarecele şi pisica?
Culorile iubirii sunt vii, strălucitoare, învăluie şi seduc. Energiile celor care se iubesc se împletesc, se mângâie, se îmbrăţişează, se contopesc ca în fotogafiile lui Kirlian.
Energiile lor par mai mult paralele. El vrea sex, iar ea vrea iubire. E dragoste sau nu?
Alina ştie că singură trebuie să lupte cu toate vicisitudinile vieţii.   Uneori viaţa ei pare un infern. Nu mai este nevoie să coboare în Infernul lui Dante  şi să citescă  inscriptia de deasupra porţii :
"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării", fiindcă Infernul pentru ea este aici, în această lume în care trăieşte şi  iubeşte. Prin suferinţă se purifică.
Cum Dante îşi imagina că e condus în Paradis de iubita sa Beatrice, aşa şi Alina visa uneori că ajunge în Paradis alături de el şi străbat împreună cele nouă ceruri, întâlnindu-se  în drumul lor cu spiritele veşnic îndrăgostite şi înţelepte, care au luptat pentru credinţă, dreptate, iubire şi adevăr.
Visează că se ţin de mână şi contemplă împreună fluviul de lumină şi energie divină.
Ea îi mulţumeşte Cerului pentru simplu fapt că el există.  Îl iubeşte şi nu mai ascunde acest lucru. Nu are niciun sens. Poate că va rămâne doar cu visul ei de iubire. Nimeni nu-i poate lua visele, nu o poate împiedica să viseze la el. E singurul lucru care-l mai are şi care o menţine pe linia de plutire. Adoră să viseze, fiindcă, în acea lume  nimeni nu-i frânge aripile, nimeni nu-i  răneşte sufletul. Acolo zboară printre valuri de energie, lumină şi iubire, se joacă cu culorile curcubeului, atinge soarele şi luna, îmbrăţişează cu dragostea ei stelele şi întreg universul.
E  doar o sămânţă de iubire pe care cerul a aruncat-o pe pământ. Vrea să crească, să înflorească, să rodească, dar totul se împotriveşte. Ea se încăpăţânează să supravieţuiască în infernul materiei care o sufocă.
A căzut pe un pământ neroditor. Când a răsărit a fost înconjurată de buruieni şi mărăcini. Firicelul subţire care răsărise tindea spre soare, spre lumină, dar buruienile din jurul ei erau prea mari şi nu lăsau lumina soarelui să ajungă la ea. A rămas un fir plăpând, f
irav, care la cea mai mică adiere a vântului părea că se va frânge. Nu s-a frânt, în ciuda ploilor şi furtunilor care au trecut peste ea. Când întâlneşti obstacole, greutăţi, înveţi să  supravieţuişti, să lupţi. Nu şi-a mai făcut iluzii când Marcel a reapărut în viaţa ei.
 Iubirile mari, frumoase, în realitate  există? O  privesc şi mă întreb de ce nu plânge ?
Parcă intuidu-mi întrebarea îmi spune: "Nu mai am lacrimi. Lacrimile au secat. Intuiam că  nu e iubire, că nu e dragoste. Totul s-a sfârşit. Azi, dragostea noastră  a murit. Adevărul a fost spus.Îi doresc să fie fericit cu oricine doreşte.Atunci când el este fericit şi eu sunt."
Auzind-o ce spune nu pot să nu zâmbesc şi o sărut pe frunte şoptindu-i: "Importantă e iubirea ta şi să nu uiţi asta niciodată, draga mea. Omul când caută iubirea, îl caută pe Dumnezeu."
Alina a acceptat realitatea destul de bine. Nu-şi pierde timpul cu analize şi desfacerea firului în patru. Oricum nu mai are nici un rost.Totul s-a dus şi e foarte bine că lucrurile s-au lamurit între ei. A avut dorinţe, şi-a făcut iluzii şi uite cu ce s-a ales.
 Aşa cred, dar s-ar putea să mă înşel. O cunosc eu în totalitate?
Suntem surori şi ne înţelegem nu numai din priviri, dar de multe ori ştie ceea ce gândesc. Ma priveşte şi îmi spune:
"Iubirea adevărată nu distruge, nu te coboară în infern, ci  te   înalţă. E ca un cer senin,  fără nici un nor.
Suferinţa din iubire e îngrozitoare.
Acum înţeleg, după ce am cunoscut infernul iubirii.
Când iubeşti, întreaga ta fiinţă se deschide, devii profund şi încasezi loviturile direct, în profunzimea fiinţei tale. Suferi groaznic  când ajungi să fii posedat de celălalt, cum am fost eu. "
Iar eu îi zic: "Dar, dacă-ţi înalţi privirea spre cer, Dumnezeu vine şi umple acel gol din sufletul tău, după ce zeul inimii tale a dispărut şi s-a risipit în neant."
Zâmbesc şi o îmbrăţişez. Ea îmi spune râzând : "Aş fi preferat o îmbrăţişare de-a lui, dar mă mulţumesc şi cu una de-a sorei mele ."
Cel mai mult  mă uimea fidelitatatea şi statornicia iubirii din sufletul ei.
Ca întotdeauna, intuidu-mi gândurile zice:"Nu pot trăi, nu pot respira fără iubire. Am renunţat de mult timp să o mai caut în exterior, ştiu că nu o voi gasi niciodată. Ea este aici, în interiorul meu. Lasă-mă măcar să visez, surioară. Nu-mi lua şi visele. Te rog, lasă-mă să-mi creez propriul  meu univers plin de dragoste şi de iubire. Sunt doar un om supus greşelilor, căderilor, tentaţiilor, dar totodată sunt capabilă să văd în inima mea măreţia Iubirii. Eu sunt o fărâmă de iubire din marea iubire, o scânteiuţă din marea lumină."
Lacrimile- mi curg fără să vreau şi îi şoptesc: "Aş vrea atât de mult  să fii fericită, scânteiuţa mea dragă ".
"O să fiu când o să plec . Nu mai e mult. Te rog, îmi mai dai o pastilă din aceea cu opiu ? Vreau să visez că el mă iubeşte."
Chiar dacă realitatea era crudă şi mizerabilă, ea se obişnuise să fugă din faţa ei şi evada în lumea viselor pe care şi le crea singură. O urmăresc cum se  îndreaptă spre fereastră, zâmbeşte fericită şi pluteşte în universul iubirii creat de ea. Vorbeşte singură privind fulgii de nea cum se aştern peste pământ.
"Azi sufletul meu se scaldă în valurile fericirii imaginându-mi că te ţin în braţe şi-ţi privesc ochii. Ca o adoratoare a unui zeu păgân mă închin ţie şi-ţi aduc ofrandă dragostea mea. Inima mea arde  şi simt că mă topesc de dorul tău.
Te iubesc, dragul meu, dar e mai bine ca tu să nu ştii de iubirea mea. Nu-ţi voi tulbura gândurile şi visele niciodată. Eu sunt doar un vis, doar un gând solitar ce se plimbă liniştit prin grădina iubirii. Am fost prinsă în mrejele iubirii şi nu mai pot să mă eliberez. Săgeata ei m-a rănit şi rana nu mai pot să o vindec cu nimic. Se pare ca nu este leac pentru iubirea mea. 
Aş vrea să-ţi spun atât de multe, dar tu nu mă vei asculta, fiindcă ai plecat pe drumul tău crezând că vei întâlni fericirea undeva, poate  într-o cafenea sau  la un colţ de stradă.
Aş vrea să-ţi spun cuvinte adânci ca abisurile mării, dar nu îndrăznesc şi mă opresc.
Aş vrea să aleg cu grijă cuvintele să nu te rănesc, dar nu izbutesc.. Uneori sunt plină de mândrie şi-mi place să te chinui, ca într-un final să mă chinui  tot eu.
Aş vrea să fii lângă mine şi să te privesc  în tăcere.
 Mi-aş încercui braţele în jurul tău şi nu te-aş mai lăsa să pleci o veşnicie. Te-aş transforma într-un mărgăritar şi te-aş purta la gât, ca să te simt mereu aproape de sufletul  meu.
Aş vrea să mă pierd în privirea ta adâncă şi să mă  topesc ca un fulg de nea la atingerea ta.
Dar tu nu mă cunoşti şi poate nu mă vei cunoaşte niciodată, fiindca timpul e scurt şi se apropie de sfârşit.

Acum mi-a mai rămas doar să plâng cu  mii de lacrimi cristaline dragostea pierdută. Ai zâmbit şiret şi nepăsător  când ai spus adio, fără să ştii că iubirea mea  mereu înmugureşte şi înfloreşte an de an pentru tine. Aş vrea o clipă să trăiesc cu iluzia că mă iubeşti şi tu. Dorinţa mea de fericire e veşnică, dar ea nu se poate împlini decât cu tine, iar tu te-ai dus în neant. Nu-mi mai rămâne decât să sper şi să visez, ca într-o zi Dumnezeu va face o minune şi te va aduce înapoi, sufletul meu drag."
Auzind-o ce spune, nu m-am putut abţine şi i-am zis: "La ce să se întoarcă? Să te mintă? Vrei să fii minţită?"
Se întoarce spre mine mirată spunându-mi: "Nu am crezut că mai eşti aici.
Şi să ştii că nu vreau să fiu minţită. Vreau adevărul, indiferent cât este de crud. Acum, visam si eu."
Era tare tristă şi văd cum două lacrimi se rostogolesc pe obrajii ei palizi şi slăbiţi. O îmbrăţişez şi o sărut pe frunte şoptindu-i :"Te iubesc, draga mea. O să trecem noi şi de infernul ăsta."
"Surioară, aveam atâta nevoie ........."
"Mă ai pe mine şi pe Dumnezeu."
Regretam că o trezisem la realitate şi o făcusem să plângă, aşa că i-am spus:"Dacă tu eşti fericită în lumea viselor, în lumea pe care singură ţi-o imaginezi, atunci continuă să visezi şi iartă-mă că ţi-am întrerupt visul".
Pe măsura ce zilele treceau realizam că nu o cunoşteam. Mi-am dat seama că suferă de ceva asemănător cu bovarismul. Visa orizonturi exotice care s-o ridice deasupra platitudinii vieţii, în mijlocul căreia era silită să trăiască alături de mine, într-un orăşel obscur de provincie.
Prin dragostea platonică pentru zeul ei găsise un mijloc de ridicare deasupra banalităţii şi meschinăriei cotidianului. Era simplă, spontană, generoasă, pasională, romantică, care fugea de conversaţii inutile şi sterile, iar uneori era prea credulă, naivă, dar capabilă să-şi ţină în frâu emoţiile şi să-şi domine elanurile sentimentale.
 Părea un copil care se juca cu visele, cu gândurile într-un univers imaginar creat de ea.
Într-o zi mi-a zis:"Ştiu că tu îl urăşti, fiindcă m-a făcut să sufăr, dar vezi, eu îl iubesc aşa cum e: amestec de înger şi demon, lumină şi întuneric, spirit şi materie. Tu ai vrea să uit de existenţa lui, dar nu pot, pentru că el este aici, în inima mea. Şi orice aş face nu pot scăpa de iubirea asta şi nici nu vreau, fiindcă pe o parte îmi face bine. În fiece seară până să adorm îmi imaginez că el este lângă mine şi mă ţine în braţe, iar dimineaţa când mă trezesc parcă-i simt îmbrăţişarea şi sărutul pe păr."
Zeul ei era un om cu oarecari calităţi intelectuale, cu imaginaţie, dar şi puţin amoral, la discreţia împrejurarilor. Era un om indecis, care pendula în dragoste între platonism şi senzualitate. Îi plăceau distracţiile, aventurile şi cocotele intelectuale.
Relaţia lor se cangrenase din cauza falsităţii şi minciunii pe care ea o descoperise. Uneori, când descoperea câte un adevăr dureros devenea impulsivă. Şi totuşi, în sufletul ei visa mereu la acest om.
Într-o zi mi-a spus că detestă realul, o dezgustă şi de aceea preferă o lume imaginară creată de mintea ei. Când trăia în realitate şi nu evada în lumile ei interioare era de o luciditate rece, o buna observatoare şi un critic de temut.
 Îmi spunea:" Trăim înt-o lume a descompunerii morale dominată de un egoism feroce. Dorinţa de câştig a oamenilor  îi transformă în bestii ordinare. Oriunde te-ai uita vezi imoralitate, ipocrizie, ignoranţă, vanitoşi ridicoli cu porniri sadice. Totul îmi dă un sentiment de saţietate, de decepţie şi mă face să fiu sceptică, pesimistă, îndemnându-mă spre izolare. Am ajuns la concluzia că sentimentele sincere, adevărate, porniri cu adevărat nobile le găseşti doar la oamenii simpli. Singura care-mi poate umple inima şi-mi face sufletul să vibreze este doar iubirea, iar fericirea cred că este alcătuită din perseverenţă şi mult curaj."
Mereu speram că o să  uite de iubirea ei, dar mă înşelam amarnic.
Într-o zi eram în grădină şi cu o voce duioasă mi-a zis:"Surioară, doresc să escaladez un munte de înţelepciune, să sorb dintr-un izvor al cunoaşterii şi să decopăr o comoară de adevăr.
Aş vrea să mă plimb prin lumi viitoare, dar şi prin cele de mult apuse. Aş vrea să cunosc începutul şi sfârşitul, lumina şi întunericul, adevărul, iubirea necondiţionată, lumea revelaţiilor divine, dar mai ales aş vrea să-l cunosc pe el, zeul meu, iubirea mea, sufletul meu drag.
Iubirea mea pentru el mereu reînnoieşte, îmi dă încredere, speranţă, pace, mă inspiră şi mă aduce mai  aproape de Dumnezeu.
M-am născut dintr-o mare iubire şi la rându-mi în inima mea sălăşuieşte o  iubire imensă. Vreau să mă scald în fluviul dragostei şi al iubirii pure şi necondiţionate.
In fiece zi mă trezesc cu iubirea mea în gând şi îi trimit o sărutare şi o îmbrăţişare pe o rază de soare.
Nu pot să renunţa la el, fiindcă doar gândul la dragostea mea îmi da o senzaţie de fericire, de bine. Datorită lui m-am redescoperit pe mine, mi-am regăsit propria frumusee şi unicitate".
"M-ai randuit printre învinşi.
Simt că nu-mi este dat nici să înving
şi nici să ies din luptă.
Mă voi cufunda în abis pentru ca să-i ating limitele.
Am să joc jocul înfrângerii mele.
Voi pune în joc tot ceea ce am
şi, când voi fi pierdut totul, voi juca şi fiinţa mea însăşi.
Şi poate că atunci voi fi recucerit totul
datorită totalei mele despuieri."(Tagore)
                                      
După ce a terminat de citit din Tagore spune:" Am cunoscut abisurile ameţitoare, dar  vreau să cunosc şi altceva...."
Dacă eu eram o observatoare rece şi o analistă impasibilă, în schimb ea avea un temperament pasional.
Când visa la el avea o trăire reală, obsedantă şi chiar halucinantă. Uneori, părea dezorientată şi naufragia într-o stare de resemnare şi de profundă deprimare.
Decât s- o văd  într-o melancolie paralizantă preferam să o las să viseze cât vroia. Nu suporta oamenii egoişti, servili, inerţi, slabi, resemnaţi, ignoranţi, care-şi petrec toată ziua bârfind la telefon, pe chat, facebook, risipindu-şi energia în van.
Fugea de rutină, de viaţa vegetativă, cenuşie, de platitudinea existenţei lipsită de idealuri. Acorda o cordială înţelegere şi simpatie celor  plini de energie, care luptau pentru un ideal. Compătimea pe cei sărmani. Avea o mare simpatie pentru oamenii simpli, o sete de viaţă trăită în libertate şi dragoste pentru natură. Chiar dacă era o fire optimistă, extravertită şi energică, totuşi avea momente de nesiguranţă şi nelinişte deprimantă. Semăna puţin cu un personaj cehovian care monologhează tot timpul.
Nu de puţine ori am văzut pe faţa ei o tristeţe diafană şi înţelegeam că  era plecată cu gândurile în lumea ei de vise alcatuită din umbre şi lumini crepusculare. Era prea sentimentală, inocentă, radioasă, afectuoasă şi aplecată spre visare.
Iubea viaţa simplă, pură, în mediul rural, fugind de mediul civilizat care corupe şi distruge omul.
Sentimentele ei  pentru acel om trecuseră prin toate fazele. Evoluaseră de la dragostea pură, la dorinţă, suferinţă, gelozie, obsesie, disperare şi ajunseseră la iubirea necondiţionată.
Gândea profund, pasional, îndrazneţ. Se lupta cu propiile idei şi fantasme. Viaţa  devenise o temă filozofică pentru spiritul ei.
Îi făcea plăcere să coboare în abisurile interioare, propriului inconştient, unde se lupta cu haosul, tenebrele, descoperind straniul, misterul şi regiuni ale propriului spirit neexplorate încă.
Viaţa alături de ea era uneori amuzantă, alteori enervantă. Parcă trăiam pe un ring de dans ondulatoriu care ne ducea când în paradisul creat de mintea ei, când în infernul realităţii cotidiene.
Uneori îmi venea să-i dau două palme, să o zgudui tare să se trezeasca la realitate. Dacă aş fi cunoscut pe cineva care se ocupa cu spălarea creierului, aş fi apelat să-i spele creierul ca să nu mai mă înnebunească cu zeul ei. Într-o zi mi-a spus:"Surioară, el e zeul meu. Uneori e un zeu bun, alteori un zeu rău, dar e al meu şi nu-ţi mai permit să zici nimic rău de el."
Făceam eforturi mari să mă abţin. Pentru mine era prea mult ceea ce îmi spunea şi am început să mă întreb dacă nu cumva a luat-o razna din cauza acelui individ.
Acel om pe care eu nu-l aveam la inimă, fiindcă o făcuse tare mult să sufere, se învârtea într-o lume de mare vulgaritate, amoralitate şi minciună, aşa zisa lume bună. Erau oameni dominaţi de nervi şi sânge, târâţi în viaţă de fatalitatea cărnii.
La ei iubirea reprezintă satisfacerea unor plăceri trupeşti şi nimic mai mult, este doar forma de manifestare a instinctului sexual.
Sunt oameni hărţuiţi de patimi, de impulsuri instinctuale. Sufletele lor sunt pustii, goale şi absente. Nu au  remuşcări privind viaţa lor desfrânată, adulteră.
Au un sistem nervos foarte încordat şi atacă mai tot timpul, crezând despre ei că sunt talentaţi, geniali, aleşi.
 Au ajuns în frunte precum păduchii şi gunoaiele, parvenind, exploatând şi manipulând.
Sunt oameni lipsiţi de idealuri superioare, de orice manifestări de umanitate, isterici , insensibili, meschini, ipocriţi.
Din pricina ei am urmărit o bună perioadă acel grup de animale intelectuale, din care făcea parte şi zeul ei. Astfel m-am convins de hramul pe care-l poartă fiecare, inclusiv acel individ, dar ea o ţinea una şi bună pe a ei.
Auzind-o ce-mi spune am plecat în gradină, nu de altceva, dar tare îmi sta pe limbă să zic ceva rău de zeul ei.
Vine după mine, mă priveşte visătoare spunându-mi:
“Aş vrea să mă manifest în toată splendoarea, să-mi arăt toată stralucirea şi iubirea.”
Eu îi răspund sec şi rece:
“De ce nu o faci? Cine te ţine?”
“Corpul ăsta mă ţine prizonieră. Aş vrea să zbor spre el, să-l mângai, sa-l imbratisez, sa-l cunosc.”
“Păi, nu-l cunoşti? Nu ai văzut destul? Ce naiba mai vrei să ştii despre acest om?”
“Dacă m-am înşelat?”
“Îndoiala asta a ta mă omoară. Oricum nu o să afli niciodată.”
“De ce zici asta? Fiindcă sunt pe ducă şi nu mai am timp?”
“O să te faci bine. Ai să vezi că totul va fi bine, dar trebuie să crezi că o sa te vindeci.”
“Da, poate o să mă vindec cum zici tu şi doctorul, dar nu ştiu dacă vreau. Nu crezi că o fi mai bine dincolo?
Lumină, lumină, explozii de lumină, flori, îngeri, frumuseţe, armonie, pace, arome îmbietoare.....
Trebuie să fiu nebună să nu vreau acolo.”
“Da, dar te înduri să-l părăseşti pe zeul tău? Şi dincolo poate fi şi întuneric, vaiete, suferinţă, ţipete, mirosuri pestilenţiale, groază, ură, frică, durere...”
“Raiul şi iadul le voi explora dincolo.”
“Nu cred că trebuie neapărat să pleci dincolo ca să le explorezi, ele sunt şi aici. Nu crezi?”
“Da. Ai dreptate. Uneori realitaea e un adevărat rai, alteori un iad. Pentru mine, în ultimul timp e un adevărat infern şi de aceea îmi creez singură paradisul, în care zeul meu are rolul principal.”
“Un paradis iluzoriu.”
“Dar lumea asta în care trăim nu este tot o iluzie? Eşti tu sigură că ceea ce vezi este real şi nu cumva este altceva ascuns în spatele valului?
De ce avem simţurile limitate? Poate pentru a rămâne orbi şi ignoranţi. Cine vrea asta?”
“Surioară, începi să ai o gândire luciferică.”
“Eu cred că în orice om stă ascuns un demon sau o legiune întreagă,dar oamenii nu vor să vadă, iar în realitate sângele daimonic primordial îşi face de cap prin venele lor”
”Ce tâmpenii ai mai citit, de vorbeşti aşa?”
“Uită ce am zis. Mă duc să dorm şi să visez că el mă ţine în braţe şi eu îi mângâi fruntea îngândurată.”

După trei zile de la întâmplarea din grădină  mă trezesc cu un telefon de la o verişoară care-mi spune:"Uite-te la ştiri."Am deschis televizorul şi am rămas amândouă înmărmurite. Zeul ei fusese ucis cu 20 lovituri de cuţit de patronul unui bar, fiindcă l-a prins în pat cu nevasta lui. Am privit-o pe Alina care devenise stană de piatră. M-am dus de am îmbrăţişat-o, dar s-a eliberat din braţele mele spunându-mi: " Lasă-mă ! Vreau să dorm!"S-a dus în camera ei şi am bănuit că dimineaţa o s-o văd cu ochii roşii, umflaţi de atâta plâns.M-am înşelat. A doua zi arăta mai bine ca niciodată. Am întrebat-o dacă doreşte să mergem la înmormântare şi a dat din cap că nu.După trei săptămâni eram cu ea în maşină pe un drum de tară. Ne duceam la mormântul lui. Avea în mână un trandafir roşu pe care îl privea în tăcere.Când am ajuns s-a uitat lung la poza de pe cruce. A pus trandafirul pe mormânt  spunând: "Adio, Infernul meu."Din acea zi sora mea a revenit cu picioarele pe pământ. Chinurile iubirii o părăsiseră  şi azi îmi spune că acea iubire a fost o încercare la care Dumnezeu a supus-o.



Niciun comentariu: