vineri, 17 iulie 2015

PEŞTERA

 Această povestioară o dedic Elenei Cernătescu, un înger care ne priveşte dintre stele.


Peştera
Carmen Gigârtu

Fii atent la gândurile tale, pentru că ele vor fi cuvinte.
Fii atent la vorbele tale, pentru că ele vor fi fapte.
Fii atent la faptele tale, pentru că ele vor deveni obiceiuri.
Fii atent la obiceiurile tale, petru că ele vor fi caraterul tău.
Fii atent la caraterul tău, pentru că el va fi destinul tău. (Talmud).


Era un sfârşit de septembrie însorit. Cerul părea mai albastru decât oricând, iar nori uriaşi şi albi acopereau vârfurile semeţe ale  munţilor ce se zăreau în depărtare. Prezentul şi-a pus destul de puternic amprenta asupra Laurei şi îi invadează violent simţurile şi gândirea.
Se priveşte în oglindă. E palidă. Ochii nu mai au strălucirea de altădată, par stinşi şi adănciţi în orbite. Cearcăne vineţii au început să apară în jurul lor. Îşi ridică mâna stângă cu greutate şi  pipăie sânul. Simte un nodul de mărimea unei nuci. Ştie  ce va urma: chimioterapie, căderea părului şi în final întunericul. E viaţa ei. Nimeni nu are dreptul să o târască prin spitale, dacă ea nu doreşte. Vrea doar linişte. L-a rugat pe doctor să-i spună adevărul, cât mai are de trăit. El a fost sincer şi i-a spus:”După mine cam trei luni, dar eu nu sunt Dumnezeu să ştiu exact. Dacă veneaţi mai devreme vă extirpam sânul, dar acum e prea târziu, e mult prea târziu”.
Totul se întâmplă cum vrei Tu, gândeşte Laura privind cerul prin fereastra deschisă.
Se pare că mă iubeşti tare mult de vrei să mă iei la Tine. Vezi? Sunt calmă, nu mă plâng, nu mă vaiet şi nici nu mă revolt întrebându-Te: De ce?
Ştii, nu mi-e frică de moarte, fiindcă sunt convinsă  că mă  va ajuta să ajung la Tine. Dar ei vor suferi îngrozitor cănd vor afla că unicul lor copil este pe moarte. Nu, nu trebuie să afle. Nu o să mă internez la oncologie şi nici nu o să fac citostatice. Oricum, totul este în zadar. Destinul îmi este pecetluit.
În drum spre oraşul unde locuia priveşte copacii de pe marginea drumului care începuseră să-şi piardă frunzele ruginite şi găndeşte:"Viaţa omului se aseamănă cu o frunză. La început e mugure, frunză tanără, mândră şi frumoasă, după care, odată cu trecerea timpului se îngălbeneşte şi se dezlipeşte de trupul obosit, slăbit si bolnav."
O durere surdă pune capăt acestor gănduri. Opreşte maşina şi ea doua calmante foarte puternice întrebăndu-se: "Cât o sa mai rezist fără morfină? Sigur, nu mult timp. Cancerul este o boala perfidă, nu ai dureri decât în ultima fază, aşa cum sunt eu acum. Nu am avut nici un simptom. Mă simţeam doar puţin anemică, am slăbit câteva kilograme, fapt ce m-a bucurat că dieta pe care o ţineam a dat rezultate foarte repede. Am avut de câteva ori ameţeli, dar nu am luat în seamă. Doar când mâna stângă a început să mă doară destul de puternic am fost la medic, iar el după ce mi-a facut o mamografie, un RMN şi o tomografie şi-a pus mâinile în cap. Se vedea pe faţa lui neputinţa şi compătimirea.
Asta e ! Nu trebuie să mă plâng, fiecare trăim atăt cât ne este dat."
Ajungând acasă îşi face un duş, se urcă în pat privind iconiţa de pe noptieră şi spune: "Mulţumesc, Doamne! Părinţii m-au crezut.
Ei cred că o să plec să lucrez la o firmă în străinătate. Eu care nu am minţit niciodată, acum a trebuit să mint pentru a-i scăpa de suferinţă, de chin, de durere. Ştii prea bine că am minţit pentru a-i proteja. Acum ce să fac? Spune-mi, te rog!
Am observat că unele animale când simt că se apropie sfârşitul se duc şi se ascund, aşa o să fac si eu. Dar unde să mă duc? Da, ştiu! O sa merg la peştera din munţi. Acolo este locul ideal."
A doua zi cu rucsacul în spate urcă pe potecuţa îngustă care o duce la peşteră. Aerul de munte, mirosul de brad, ciripitul pasărelelor o fac să se simtă mai bine.
 Soarele îşi aruncă cu dărnicie razele sale peste  pământ şi ea se aşează pe o stâncă privind minunata privelişte ce i se desfaşura în faţa ochilor. "Pace, linişte şi frumuseţe aici printre brazi şi stănci, dar dincolo cum o fi? Şi acolo  există iarbă, copaci, izvoare, soare, nori, stele ? Nu mai este mult şi o să aflu ce se ascunde dincolo de văl. Poate că este mult mai frumos de nimeni nu s-a îndurat să se mai întoarcă.
Bunicul mereu spunea:"Cu siguranţă lumea cealaltă e mult mai minunată de nu s-a mai întors niciunul dintre atâţia care au plecat." Acum şi el e acolo. Aşa că nu o să fiu singură, ci voi fi cu cei dragi mie, cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile, cu străbunicii... Poate că ei mă aşteaptă şi vor da chiar o petrecere în cinstea mea. Doamne! Ce gânduri îmi trec prin minte! Nu are rost să-mi plâng de milă, ci mai bine să văd partea bună. Iar partea bună este că mă voi întalni cu cei plecaţi, că voi explora o altă lume, mult mai fascinantă decăt aceasta. Cine ştie, poate trebuie să plec, fiindcă sufletul meu pereche mă aşteaptă nerăbdator acolo, în lumea cealaltă.
Uneori, se întamplă ca adevărul să-l găseşti întâmplător şi să rămâi uimit când descoperi că o elucubraţie aberantă  este un adevăr pur.
Poate că trebuie să plec  din lumea aceasta, fiindcă acolo mă aşteaptă marea mea iubire.
 În evoluţia mea am avut  momente de stagnare, de regres temporal şi am facut numeroase greşeli inerente.
 Dar de multe ori se întâmplă ca proştii de ieri să devină deştepţii de mâine, iar păcătoşii de azi să ajungă sfinţii din viitor.
De aş putea le-aş spune oamenilor să nu-şi piardă niciodată identitatea şi spiritualitatea. Şi le-aş mai spune să nu le fie frică de moarte.
Strămoşii noştri daci plângeau atunci cănd se năştea un copil şi cântau, se bucurau când cineva pleca în lumea umbrelor. Ştiau că lumea aceasta este o adevărată Vale a Plângerii, iar lumea de dincolo e o lume mirifică. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, dar nu-mi place suferinţa. O urăsc. Ce bine ar fi dacă trecerea de la o lume la alta s-ar face lin, de ar fi ca o adiere de vânt, ca o mângâiere.
Iar mă apucă durerile. Nu mai am nicio scăpare. Trebuie să fac morfina. Bine că nu mai este mult păna la pesteră."

Când intră în peşteră o durere puternică îi străbate întreg corpul de-i vine să ţipe.
Se aşează lângă o piatră uriaşă care era într-un loc mai întunecos şi gândeşte:"Nu are rost să mai trăiesc chinuidu-mă în halul acesta.
 Cu zi ce trece corpul îmi devine o mare povară şi-mi transformă viaţa într-un adevărat iad. Trebuie să termin. Nu are rost să mă chinui şi să aştept să treacă zilele. Acum cât mai pot, cât mai am forţă  o să-mi fac prima şi ultima injecţie şi o să se termine tot chinul. O să-mi fac o doză letală de morfină care mă va duce dincolo. Ştiu că este mare păcat, dar nu este mai mare păcatul ca eu să sufăr ca un câine?
Nu este mai mare păcatul ca eu să mă chinui şi să urlu de durere?"

Se reazemă bine de piatră  şi când să-şi facă injecţia pământul se cutremură, piatra se rostogoleşte şi Laura cade în gol.
Acea piatră astupase sute de ani o intrare  care ducea într-o grotă care era situată la un etaj inferior.
Aude o voce de bărbat : La orice mă aşteptam, dar  să mă trezesc cu o fată căzând din cer peste sacul meu de dormit.....Te-ai lovit?
_Nu.
_Ai avut noroc că ai cazut doar de la 2 m.
_Doamne! Ce cutremur!
_Nu a fost cutremur. Muncitorii dinamitează muntele. Vor să construiască un drum, dar asta ce e?  arătând spre seringa care căzuse lângă sacul de dormit. Te droghezi? Asta-i culmea! Doamne! Nu, nu se poate!  Doamne, te-am rugat aseară când am dormit în sarcofagul Sfântului să mă ajuţi să-mi întâlnesc sufletul pereche şi tu râzi de mine trimiţându-mi pe cap o drogată?
_Nu sunt drogată.
_Am vrut...
_Ia dă tu rucsacul acela care a căzut odată cu tine, să văd ce ascunzi…
_Nu.
 Laura se repede să-l ia de jos, dar el o împinge şi îi smulge rucsacul.
  _Eram sigur! Aici sunt peste zece doze de morfină. Eşti cu iubitul şi vă drogaţi amândoi?
_Nu , sunt singură.
_Ce dracu faci singură într-o peşteră cu atâta morfină?
_ Am venit să...
_Uite ce fac eu cu morfina ta…..
 Se duce spre un colţ al peşterii şi aruncă într-un izvor subteran toată morfina.
Laura se repede la el ţipând:
_Nuuu! Am cancer. Sunt pe moarte. Am nevoie de morfină pentru dureri. Dumnezeule! Ce mă fac acum?
_Adevărat? Nu minţi? Aşa arată un bolnav? Uită-te la tine! Ar trebui să fii palidă, fără vlagă, şi tu eşti roşie ca racul.
_De nervi, fiindcă am dat peste un nebun ca tine. Am fugit de lume să mor liniştită,  să nu afle parinţii că fiica lor e pe moarte şi dau de un bonav psihic care crede că eu sunt sufletul lui pereche trimis de Dumnezeu. Adevărul e că am vrut să mă sinucid, dar atunci a fost zguduitura şi am căzut.
_Norocul meu!  Dacă o făceai rămâneam neânsurat toata viaţa.
 Mă numesc Mircea  Milipov, am 27 de ani, sunt speolog, născut pe meleagurile Ceahlăului şi lucrez la un institut de cercetări din Iaşi. Am mai multe pasiuni, printre care şi terapiile holistice. Asa, că ai dat peste omul potrivit  care te va vindeca .
_Cancerul nu se vindecă, mai ales în stadiul în care sunt eu. Mi-a spus medicul destul de clar.
 În faţa ta e Laura Dragomir, 27 de ani, geolog, ardeleancă de prin părţile Sibiului şi lucrez într-un institut din Cluj.
_Se pare că ne potrivim. Bine că nu eşti olteancă! Mulţam, Doamne!
_Ce ai cu oltencele?
_Am auzit că sunt foarte rele. Cele mai bune neveste sunt ardelencele. Sunt faine!
Deci, tu ai vrut sa mori, iar El, se pare că are alt plan cu tine.
_Ce plan?
_Vrea să te vindeci, să fii nevasta mea şi să-mi faci vreo 5 plozi.
_Tulai, Doamne! Dar tu chiar eşti nebun!
_Sunt convins că ai să te vindeci. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis o fată aşa frumoasă. Ia să fac un pic de lumină să te văd mai bine.
Se indreaptă spre un perete al peşterii şi dă jos o bucată mare de scoarţă de copac.Lumina patrunde inundând peştera.
_ Priveşte! Ce vezi deasupra acestei "ferestruici"?
_O cruce săpată în stâncă.
_Sunt speolog şi de 7 ani caut  înnebunit această peşteră prin măruntaiele  muntelui, iar ieri am descoperit-o. Aceasta este Peştera Sfântului.
_Care sfânt?
_Un sfânt fără nume. Legenda spune că cine doarme pe patul Sfântului 9 zile şi ţine post negru 3 zile se vindecă de toate bolile.
Se pare că în acest loc este o energie benefică foarte puternică, fiindcă eu nu am mâncat nimic de când am venit aici. Nu îmi este foame şi mă simt excelent. De obicei mănânc cât trei, iar acum văd că  mă bântuie anorexia. Aici e ceva straniu.
 Simt acea energie care mă încarcă şi îmi dă fortă, încredere şi bucurie.
_Ciudat! Eu când am căzut aveam dureri îngrozitoare, dar acum ...
_Au încetat. E ceva aici. Mâinile mele o simt.
_Cine ţi-a spus despre acest loc?
_Acum 8 ani eram cu prietenii în vacanţă.
Toate drumurile care duc aici sunt pitoreşti, neântrecute prin bogaţia priveliştilor. Noi am venit atunci pe lângă unda lină, şerpuitoare a apei, dar care se învolburează furios cănd se apropie de munte. După ce am urcat pe poteca principală am ajuns într-o frumoasă poieniţă în mijlocul pădurilor de brazi. Vântul aducea prin unduirile lui un parfum de zmeură. Am traversat poieniţa unde razele soarelui aurii dau strălucire pajiştilor şi stâncilor singuratice. Am mers pe poteca din pădure care ne-a dus sub pripoarele stâncilor. Erau  şi mai sunt şi acum trei stânci care par că tâşnesc din adâncul pământului.
Am ajuns în timpul apusului când soarele părea doar un fir subţire de lumină  care se stinge departe şi colora cerul şi pamântul într-un feeric joc de lumini.
Toţi priveam apusul soarelui când din spatele stâncilor apare o bătrânică cu câteva mioare.
      I-am spus că suntem pasionaţi de munţi, de peşteri şi de legende. Atunci ea ne-a povestit legenda Peşterii Sfântului a cărui intrare a fost astupată de o stancă, în urma unui cutremur, cu câteva sute de ani în urmă. Femeia ne-a arătat zona unde ar trebui să fie.
 De atunci vin în fiecare an aici, dar totul a fost în zadar pană ieri.
Urcam pe potecuţa care duce la peştera din care ai căzut,  cănd am vazut cum o stâncă se dezlipeşte de munte şi  alunecă . Am luat-o prin haţişul pădurii până am ajuns la locul de unde s-a prăbuşit stânca.
Nu-ţi imaginezi ce bucuros am fost...
_Acum văd cât de minunată este această pesteră! Seamănă puţin cu Peştera Polovragi. Sper că aici nu sunt lilieci.
_Nu, nu sunt.
-E o adevărată dantelărie în rocile calcaroase. E o adevărată simfonie de peisaje carstice, care încântă retina prin pitorescul lor deosebit. Natura e cel mai minunat artist, e un scluptor  desăvârşit.
 Ce frumos s-au unit  stalactitele cu stalagmitele formând aceste coloane superbe! Seamănă cu un adevărat altar!
_Da, pare o lume de basm.Un loc rupt  din altă lume.
_Văd că aici în subteran apa nu stă pe loc, construieşte dar şi distruge dizolvând, erodând mereu roca pentru a-şi croi drum.
_Izvorul subteran în care ţi-am aruncat morfina îsi are lăcaşul prin adâncul hăurilor subterane, în lumea adâncă a întunericului de nepătruns. Când ajunge afară iese cu presiune din subteran şi cu un debit destul de bogat  se prăvale de la o înaltime de 30 m, părând din depărtare un fuior de argint viu .
 La ce te uiţi?
_Aici este un zăcământ de magnetită.
_Iar mai spre stânga o sa vezi hematita.
_Parcă un designer a combinat  rocile acestea, negrul magnetitei cu roşul sângeriu al hematitei. Frumos !
_De-a lungul anilor am vizitat aproape toate peşterile din ţară, dar parcă nici una nu m-a obsedat ca aceasta.
_Sunt  peste 12000 de peşteri.
 Mi-a plăcut în mod deosebit Peştera Vântului din Munţii Bihor.
_Are o lungime de peste 47 km, cu nişte meandre spectaculoase.
_Peştera Scărişoara.
_Într-un gheţar de peste 35oo de ani, din perioada jurasicului superior şi care are peste100 de formaţiuni stalagmitice de gheaţă.
_Peştera Şase Iezi de la Mânzălesti.
_În subcarpaţii Vrancei, cea mai lungă peşteră formată în sare. Bănuiesc că ai fost şi la un concert de muzică în Peştera Româneşti din Timiş.
_Trebuia să o vad, doar este  în Ardeal la mine.
_Dar la Peştera Izverna din Mehedinţi ai fost?
_A fost el Jacques Ives Cousteau iar eu cum să nu-mi bucur ochii mai ales că sunt fascinată de speologia subacvatică.
_Frumoase  si interesante sunt: Peştera Urşilor, Peştera Muierii, Peştera Ialomiţei, Peştera Comarnic,Peştera  Dâmbovicioarei, Peştera Micula, Peştera Albastră, Peştera Râşnoavei, Peştera Veterani, Peştera Vartop....
_Şi Peştera Coliboaia cu picturi rupestre foarte vechi, de peste 30000 de ani.
_ Deosebită este şi Peştera Sugau cu picături de aur din Transilvania.
_Sau Peştera Topolniţa din Mehedinţi cu adevărate păduri de stalagmite, cu prăpăstii ameţitoare şi nu în ultimul rănd cu o deltă minerală.
_Recunosc că m-a pus pe gânduri şi Peştera Movile care i-a inspirat pe scenariştii americani, şi a pus pe  jar lumea ştiinţifică.
_Se pare că au fost descoperite acolo peste 35 specii noi.
_Natura este un arhitect neântrecut dacă mă gândesc mai ales la Peştera Altarului.
_Acel loc este un adevărat Paradis necunoscut.
_În acest loc este şi Paradisul dar şi Infernul. Pe amândoua le-am descoperit   aici.
Vino sa-ţi arăt comoara pe care am găsit-o în sarcofagul  Sfântului.
_Ai dreptate! Seamănă cu un sarcofag egiptean, doar că este săpat în stâncă .
_Ştii ce am găsit în el?
_Un schelet.
_Nu.
_O comoară dacică?
_Nu. Mai degrabă o comoara atlantă. Nu ar fi exclus ca Sfântul să fii fost un atlant.
_Acum aberezi, Mircea.
_Am citit undeva, nu îmi mai amintesc unde, fiindcă în ultimul timp am citit tot felul de tâmpenii, că atlanţii au conservat cunoaşterea civilizaţiei lor pentru posteritate în cristale, care vor ieşi la suprafaţa la momentul potrivit. Se pare că eu am dat de cristalele atlanţilor.
_ Ai dat de vreun craniu de cristal?
_Nu. Uite-te ce am aici!
_Ha-ha-ha! Comoara atlanţilor?!  Sunt superbe! De asta m-am făcut geolog, fiindcă iubesc pietrele.
Acesta e un diamant de Maramureş, o floare de mină, piatra sufletului, un cuarţ minunat roz, un cristal fumuriu, o citrina, panaceul universal si o heliotropă. Sunt cristale pure, neprelucrate. Unde le-ai găsit?
_În sarcofag. Cred că cine a stat aici se ocupa cu cristaloterapia.
_ Le-o fi lăsat Paracelsus în trecerea lui prin România.
Privirea Laurei alunecă pe lângă Mircea şi se fixează pe peretele peşterei.
_Ce ai vazut?
Fata se îndreaptă spre peretele peşterei atingându-l.
_Uite şi o cromită!
_Este un produs de segregaţie magmatică a unor magme foarte bazice. Vezi, are un aspect filonian în rocă. Vino să faci cunoştintă cu noua ta casă.
_Crezi că o să stau aici?
_Obligatoriu, până te vindeci. O  să stai 9 zile cum spune legenda.
_Unde este ieşirea?
_Sunt 2km până acolo, arătând  în direcţia opusă.
Laura şi Mircea merg de-a lungul apei subterane  printr-o galerie frumos dantelată, înaltă şi îngustă ca un labirint întunecat,  ajungând  într-o sală uriaşă care se asemănă cu o construcţie gotică.
 Părea un loc feeric, de pe altă planetă.
 Pereţii erau îngroşaţi de scurgerile stalagmitice şi din ei străluceau cristale minuscule. Locul era plin de stalactite şi stalagmite având forme care de care mai fanteziste. Natura crease tot felul de unduiri,  de flori, de discuri, de nuferi,  de coralite, coloane de tot felul , de la cele simple până la cele în formă de palmieri, draperii, perle , domuri şi gururi, ce se formaseră prin acumularea de calcit si alte minerale.
 Formaţiunile de calcit  helictitele  de pe tavan semănau cu nişte flori de lotus, cu farfuriile zburătoare şi  cu stelele de pe cer. 
Erau o mulţime de formaţiuni aciculare în formă de copăcei, braduţi si arabescuri stranii.
_Mircea, ceea ce este aici este o adevărată grădina de calcit, o lume a cristalelor, a splendorilor.
_Am numit acest loc Paradisul, dar nu departe de aici o să vezi şi Infernul.
Părăsesc acel loc mirific şi străbat o galerie care se unduia ca un şarpe.
_Simt miros de sulf.
_Am ajuns.
_Miroase ca în Peştera cu Aburi din Banat. Dumenezeule! Ce prăpăstii!
_Să fii atentă pe unde calci.
_Locul acesta îmi dă fiori. De unde vine zgomotul acesta asurzitor?
-E alt râu subteran care vine din faţă şi se prăvale în aceste hăuri întunecoase.
_Peisajul acesta mă infioară, mă înspăimântă, dar mă şi atrage ca un magnet.
Laura merge pe marginea uneia dintre prăpastii şi priveşte acele adâncuri înfricoşătoare . Părea o stană de piatră cu privirea fixă în hăurile întunecoase.
Dintr-o dată muntele începe să se cutremure şi roci mari se desprind, se rostogolesc şi se prabuşesc în adâncuri. Dar fata pare că nu vede şi nu simte ceea ce se petrece în jur.
Mircea fuge spre ea, o trage de pe marginea prăpastiei şi se întorc în locul unde Laura a căzut, lângă sarcofag.
 Observându-i privirea pierdută în gol o întreabă:
_Ce este cu tine? Ce se întâmplă în mintea ta?
Să nu-mi spui că ai vrut sa te ....
Îi ia faţa în palmele lui vorbindu-i pe un ton poruncitor
_Uite-te în ochii mei !
Fetiţo, să-ţi intre bine în căpşorul acesta frumos că o să te vindeci.
Ea îşi ridică privirea spre el zâmbind ironic. Privirile li se intâlnesc. Laura vede doi ochi mari, negrii şi adânci ca acele hăuri întunecoase în care a vrut să se arunce, care o privesc  insistent şi o domină pierzându-se în adâncul lor.
Aude ca prin vis: "O să te vindeci, o sa te vindeci...." Simte că acei ochi îi scormonesc prin creier şi pun stăpânire pe mintea ei. Aude vocea lui gravă : "O rază de lumină venind din conştiinţa christică pătrunde în corpul tău prin chakra superioară . Lumina o să echilibreze toate energiile şi o să ardă celulele bolnave . O vizualizezi?" Cu o voce slăbită fata-i răspunde:"Da, o vad".
"Acum te umpli de  lumină. Lumina curge lin prin tot corpul tău, prin toate celulule, prin fiecare atom. Ajunge la locul bolnav. Ce vezi? "
Laura şopteşte:
"Lumina se îndreaptă spre un loc întunecos şi ...cred că o să eplodeze." Fata leşină.
Mircea o ia în braţe şi o pune în acel sarcofag gândind:  "Nu-mi place să hipnotizez, nu-mi place să mă joc cu mintea nimănui, dar fata asta e într-o stare depresivă groaznică.
Întunericul, moartea, negativitatea o atrag ca un magnet. Doamne! Chiar a vrut să se arunce în prapastie. Acum o să doarmă mult şi bine.
Între timp o să pregătesc un tratament pentru cancer. Cred că pentru început o să folosesc reţeta celebrei doctoriţe din Canada. Este simplă: coajă de nucă neagră, pelin si cuişoare. Să caut în rucsac. Am aici tot felul de plante, de muşchi, de licheni. De când eram copil am fost pasionat de fitoterapie. Mi-am petrecut copilăria  cu cărţile Mariei Treban în braţe. Da, farmacia Domului este minunată şi neântrecută. O să folosesc şi cealaltă reţetă: lăptişor de matcă, miere de salcâm, polen si propolis.
O să pun la lucru şi cristalele dacă tot le-am găsit aici. Să le pun pe centrii energetici sau în jurul ei? Hm! Cred că o să le aşez în formă de cruce. Nu este deloc indicat să faci cristaloterapie pe un pacient care e dus în lumea viselor, dar mâinile mele ştiu să controleze energiile. Doar am absolvit cea mai renumită  şcoală de terapii alternative din Moscova. Cum spunea maestrul meu: "Milipov, mâinile tale fac minuni. Puţini oameni sunt în lume ca tine. Mulţi se omoară învăţând şi rareori ating performanţa, dar la tine totul este nativ. Tu parcă te joci".
Bătranul Ceahlău mi-a dat această energie.
 Părinţii mei erau pe varful  Toaca  când pe mama au apucat-o durerile facerii . M-am născut într-o frumoasă dimineaţă de august, când deasupra Ceahlăului  a apărut  o hologramă uriaşă în formă de piramidă şi o lumină stranie de culoarea curcubeului îmbrăţişa muntele.
Dacă toţi copiii vin în lume plângând eu am venit în linişte. Cât au insistat ruşii să rămân la ei, dar nu am putut să-mi părăsesc ţara, pământul şi părinţii. Sunt ataşat şi iubesc locul în care m-am născut şi crescut.  Muntele îmi dă energie şi forţă.
Îmi iubesc ţara şi pe românii mei, chiar dacă sărmanii sunt rătăciţi în neguri şi pierduţi printre norii întunecaţi ai vieţii aspre, a timpului tulbure pe care-l trăim.  
O sa vină o vreme când vălul orbirii va fi îndepărtat şi lumina din ei o să strălucească.
Spiritul strămoşilor noştri veghează de dincolo de vreme, de dincolo de spaţiu şi de timp. Ei mereu  lucrează acolo, în alte dimensiuni,  trimiţând energia si iubirea lor protectoare şi vindecătoare. Simt energia şi chemarea lor. Simt energia şi iubirea Cerului şi a Pămăntului.
Din nefericire, am văzut semeni de-ai mei care-şi denigrează ţara şi fraţii, neştiind nimic despre istoria şi lupta  dusă  de veacuri a acestui popor pe acest pământ, după unii blestemat, după alţii binecuvântat. Ei nu  ştiu că fiecare piatră de pe plaiurile mioritice este stropită de sângele eroilor ce s-au jertfit luptând pentru libertate. Aceşti denigratori de neam şi ţară nu sunt capabili să audă suspinele vântului, munţilor, izvoarelor, pădurilor şi  ale mamelor care şi-au văzut copiii ucişi de duşmani, de cotropitori, de întuneric.
 Un popor care îşi ignoră istoria, care-şi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul, aşa spunea Grigore Ureche.
Un popor care nu are conştiinţă nu va avea nici forţă vizionară  şi se aseamănă ''fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte."
Din păcate am vazut  oameni care sunt asemănători  fiarelor pădurii şi demonilor.
Mi-e dor de Ceahlăul meu drag.
Mi-e dor de moldovenii mei şi de părinţi. Inima mea plânge de dorul tău, bătrâne Ceahlău. Sufletul meu tânjeşte după tine şi spiritul meu te cuprinde într-o lungă îmbrăţişare.
O, dragul meu Ceahlău!
Mircea cade în genunchi  în faţa crucii săpate în stâncă rugandu-se:
"Am nevoie  de tine să mă ghidezi. Dă-mi înţelepciune şi energie   pentru a o ajuta pe Laura. Cer si Pământ ajutaţi-mă!
Ajută-mă, Doamne ! Ştiu că tu eşti singurul care o poate vindeca." 
Se ridică şi începe să fărămiţeze şi să amestece plante de leac gândindu-se: "Mă întreb care boală este mai gravă, a trupului sau a sufletului? Mulţi  terapeuţi spun că întâi sufletul se îmbolnăveşte şi după aceea trupul. De aceea pentru  o vindecare completă şi sigură trebuie început cu vindecarea, în primul rând, a sufletului.
Îmi amintesc ca într-o zi a bătut la uşa mea o femeie de 30 de ani care m-a rugat să-i vindec sufletul. Încercase tot felul de terapii, dar fără niciun rezultat. Avea o privire pierdută şi era nespus de tristă când îmi povestea:
"Am trecut prin clipe groaznice şi penibile din cauza lui, dar am trăit mereu cu speranţa că într-o bună zi o să mă vindec si o să reuşesc să mă eliberez.
Niciodată nu am crezut că iubirea te poate duce până în Infern. "
Eu i-am zis:Poate nu iubirea este cea care te-a distrus, ci ura.
"Da, ai dreptate. A fost un amestec de iubire şi ură, încât am ajuns să mă întreb şi eu ce simt. Comportamentul lui îmi provoca uneori milă, alteori silă, şi chiar o mare greaţă. Eram conştientă că pentru mine cel mai bun lucru este să evit să-l văd, pentru că atunci când îl vedeam sufletu-mi se otrăvea. Acest om devenise o otravă pentru mine, care cu  fiecare zi ce trecea  ma ucidea încet, dar sigur. Aşa că-mi impuneam să nu-l mai văd, să nu mai ştiu nimic de existenţa lui. Dar era o particică în inima mea care mereu mă ispitea să trag cu ochiul. El devenise îngerul dar şi demonul care mă chinuia.O parte din mine îl iubea şi altă parte îl ura. Era  în interiorul meu o ură dar şi o iubire imensă. E groaznic să simţi în tine bătălia dintre ură şi iubire,dintre rău şi bine, dintre lumină şi întuneric. Parcă Paradisul şi Infernul sălăşuiau în sufletul meu şi se razboiau între ele pentru supremaţie. Razboiul acesta interior mă duce în pragul nebuniei.
Nu am ajuns la un nivel atât de evoluat încât să iubesc necondiţionat, adica el să facă ce vrea şi eu să tac şi să iert ca un bun creştin. Departe de mine aceste principii creştine pe care nu prea le înţeleg, fiindcă ele nu sunt  pentru oameni, ci pentru supraoameni.
Sunt doar un om şi mai am mult de muncă cu mine însumi,  până să ajung la Omul acela calm, care e impasibil la tot şi la toate. Am făcut yoga, meditaţii, am spus mantre, am privit şi desenat mandale, am făcut asane, mudre, dar totul în zadar. Eu mereu eram agasată de relele lumii interioare care se năpusteau asupra mea ca nişte balauri cu 10 capete.
Mă simţeam cel mai singur şi cel mai pierdut om din lume. Durerea inimii îmi întuneca raţiunea. Mintea mea plutea într-o mare nebuloasă. Îl uram pentru că nu puteam să mă eliberez de el. Parcă eram legată de acel om cu mii de fire invizibile. Un terapeut clarvăzător mi-a zis că relaţia noastră este karmica şi de aceea ....
El a fost omul pe care l-am iubit de când mă ştiu şi-l aşezasem în inima mea pe un  frumos piedestal . El era îngerul şi zeul meu, până într-o zi, când am descoperit că în realitate era  mincinos, ipocrit şi perfid. Atunci cerul s-a năruit peste mine. Ploi de meteoriţi mi-au bombardat sufletul care se destrăma de durere.
 În disperarea amară care m-a cuprins, râurile de lacrimi nu mai secau. Aşa am început să-l caut pe Dumnezeu, dar el nu mi-a răspuns şi încep să cred în inexistenţa lui."
Aici greşeşti! i-am spus.
Eu pot sa-ţi aduc argumente favorabile existenţei lui Dumnezeu. Pot să-ţi argumentez istoric, ontologic.....
Femeia însă era statornică în incredulitate şi mă privea atemporal.
Greşeala ei era că-l divinizase pe acel om. Pentru ea, Dumnezeu era acel bărbat, despre care aflase, într-un târziu,  că o minţea, o înşela şi pe care nu-l putea ierta.
 Pentru el avea toată iubirea şi toată ura din lume. Tot  universul ei  se învârtea în jurul acelui individ care-i înşelase toate aşteptările.
 Până atunci  nu am întâlnit niciun om care să iubească şi să urască cu atâta forţă.  Am întrebat-o vrând să mă conving de sentimentele ei:Daca lui i s-ar întampla ceva rău, ce ai face?
"O! Nu, nu cred ca aş suporta să i se întâmple ceva rău. Îl urăsc, dar şi-l iubesc, chiar dacă este un mizerabil ordinar. E groaznic ce mi se întâmplă. De-ar fi doar ură sau doar iubire, atunci ar fi bine. Dar în mine sunt amândoua."
Şi ce vrei? Să fie doar ură sau doar iubire?
 Femeia face ochii mari mirându-se de o asemenea întrebare şi gândindu-se puţin spune: "Vreau să înceteze zbuciumul meu sufletesc. Vreau să fiu calmă, senină, linistită, indiferentă. Nu vreau ură, nu vreau iubire. Vreau doar vid."
Când vei avea doar vid o să doreşti să-l umpli cu ceva.
"Atunci o să aleg iubirea, dar o formă superioară de iubire.
 Ce minunat ar fi dacă totul  ar fi atât de simplu, atât de uşor, încât să putem singuri şi după bunul nostru plac  să ne umplem vidul sufletesc cu ceea ce este mai frumos, mai superior, cu o iubire pură, mare si minunată care să strălucească în noi, precum soarele pe altarul cerului albastru.
Poate că eu sunt o nebună sau o învinsă a vieţii care-şi risipeşte dezamăgirile şi care nu a ştiut să facă iubirea să rodească.
Mă simt străină şi părăsită, iar în jurul meu nu văd nici o mână întinsă, braţe care să mă îmbrăţişeze, un sprijin sau o protecţie.. Mă simt atât de singură, atât de singură...."
I-am spus:Nimeni nu-i singur.  El este alaturi de tine. Numai că nouă, oamenilor, ne place fetişismul. Ne place să atingem, să pipăim, să mângâiem, neştiind că Dumnezeu nu poate fi atins şi că el nu stă într-un anumit loc, oricât am îngrădi noi locul respectiv. El este peste tot, doar în el trăim şi ne mişcăm. Caută-l în sufletul tău, în conştiinţa şi în inima ta!
Din zbuciumul tău sufletesc, din această singurătate apăsătoare  se poate naste o steluţă minunată, dacă tu vrei .
  Şi mai trebuie să ştii că unelor iubiri le este dat să nu se împlinească niciodată. Încă eşti tânără şi chiar dacă nu ai mai fi, atâta timp cât trăieşti mai există speranţa că într-o zi vei întâlni pe cel care te merită.
Draga mea, nu se merită să-ţi pierzi timpul iubind un om care la rândul lui iubeşte pe alta  şi care se ţine ca un câine credincios, se gudură şi dă din coadă când acea femeie îl bagă în seamă, îi aruncă şi lui câte un os.
 Acea vulpiţă şireată şi ahtiată dupa bani îi oferă ceea ce el doreste: întâlniri, distracţie, destrăbalare, alcool si sex cât cuprinde.
Trebuie să recunoşti că între voi există o incompatibilitate totală. Nu aveţi nimic în comun şi sunteţi totalmente opuşi, la fel cum este albul şi negrul, lumina şi întunericul, raiul si iadul.
Iartă-mă că-ţi vorbesc aşa, dar din ceea ce mi-ai povestit eu asta am înţeles.
 Deschide ochii şi vezi adevărul!
Chiar dacă doare, chiar dacă inima ţi-e însângerată rupe pentru totdeauna acele fire invizibile  cu toata puterea, cu toată forţa de care eşti în stare şi fii tu însuţi. Nu esti un om slab şi nici singură nu eşti. Sunt oameni care te iubesc şi care-şi întind braţele spre tine, dar tu nu vrei să primeşti îmbrăţişarea lor.
 Ştiu că este greu. E tare greu să rupi, să sfărâmi acel fir invizibil care te leagă de persoana pe care o iubeşti, dar când o iubire îţi face rău, când nu este reciprocă, atunci  firul trebuie tăiat .
Privind parcă prin mine îmi zice:"Dacă aş putea şterge tot ce a înscris iubirea în minte  şi-n inimă, toate  umbrele, toate dorurile, toate lacrimile, toate gândurile, toate frământarile care nu mă lasă să dorm!"
Dacă vrei, poti! i-am spus, dar adevarul era că mă simţeam neputincios.
 Eu nu am fost niciodată îndragostit şi vorbeam despre ceva ce nu cunoşteam, despre ceva ce mă depăşea.
Cel ce-i va vindeca sufletul  nu eram eu, ci Dumnezeu, timpul şi ea însăşi. Eram conştient că singurul lucru  pe care-l puteam face era să-i trezesc conştiinţa şi să-i îndrept sufletul  spre Dumnezeu, spre credinţă.
 În minte îmi veneau mereu cuvintele lui Iisus:" Credinţa ta te-a vindecat".
Nu ştiam cum e să suferi din iubire. Am iubit munţii, izvoarele, plantele, dar la capitolul femei am fost indiferent până acum. Niciodată nu m-a interesat culoarea ochilor vreunei femei. Pentru mine mult mai importantă era culoarea cerului, culoarea cristalului din vreo peşteră necunoscută sau a vreunei flori stinghere.
Am văzut femei îndragostite de divinitate şi mă amuza   al lor delir întrebându-mă: Cum or fi văzând ele pe Dumnezeu? Un bărbat brun sau blond cu lungi plete? Uneori, chiar simţeam o repulsie destul de puternică faţă  de acele femei care se credeau mirese ale lui Dumnezeu, uimindu-mă de a lor nebunie.  Mă întrebam: Cum un om poate să acceadă la un asemenea titlu ?
Dar nebunia lumii este mare, aşa că am ajuns să numai mă mire nimic.
Iarta-ma, Doamne! Nu ştiu cum arăţi. Eu  acum te văd ca pe o sferă de energie, iar când eram copil te asemănam cu un bunic îmbracat în alb şi care de bătran ce era se sprijinea într-un toiag.
Ştiu că în om există nevoia de adoraţie. Unii adoră femeia, alţii pe Dumnezeu.
Obiectul adorării se schimbă foarte des în lumea noastră. Bărbatul azi adoră o femeie, mâine alta şi tot aşa mereu. Femeile nu se lasă mai prejos şi fac şi ele la fel.
 Iar printre cei care se cred credincioşi  am vazut destui care trec de la adorarea lui Iisus la adorarea lui Lucifer şi invers.
Am vazut şi nebuni care-şi uită limitele şi exclamă:"Eu sunt Dumnezeu!", ca după un timp să cadă în prăpastia neputinţei spunând: "Sunt doar un vierme!"
Nestatornicia bântuie prin sufletele oamenilor, făcându-i să alerge de colo colo ca bezmeticii.
De când mă ştiu mi-a plăcut jocul.
Pentru mine era o mare placere să mă joc, să par în faţa altora ceea ce nu sunt. Jucam diverse roluri urmărind şi amuzându-mă copios de reacţia celor din jur, văzând credulitatea şi naivitatea lor.
Acum m-am maturizat  şi m-am plictisit  să tot testez oamenii şi să joc tot felul de roluri stupide şi penibile.
De acum o să fiu doar eu.  Mircea Milipov, speolog si bioterapeut. Sunt  un bărbat puternic, curajos, căruia nu-i este frică de nimic, iubitor de adevăr, iubitor de frumos, căutător de lumină, căutator de mituri, de legende, de civilizaţii dispărute, de comori de înţelepciune  şi plin de compasiune pentru cei sărmani, bolnavi şi neajutoraţi.
Lumea este plină de nebuni şi de vânători de himere ce nu renunţă la ele până în ultima clipă a vieţii. Poate că şi eu sunt un vânător de himere. Nu alerg şi străbat munţii în lung şi-n lat căutând comoara înţelepciunii ascunsă  în vreo peşteră adâncă şi neştiută de nimeni?
Cine ştie, poate că într-o zi o s-o găsesc. Privind la lume mi-am dat seama că ceea ce este omniprezentă este durerea.
Am studiat miturile lumii care m-au prins în mreje, în vârtejuri ameţitoare, mi-au dat fiori.
Tot citind şi plimbăndu-mă prin religiile lumii am devenit obsedat de şarpe şi observ cum unii îşi duc viaţa  sub puternica influenţă a şarpelui ispititor al desfrâului  şi cum alţii, foarte puţini, işi duc existenţa sub puterea şarpelui înţelepciunii.
Uneori, credinţa şi îndoiala se duelează în al meu suflet aruncându-mă în abisuri ameţitoare.
Sfinţii se duceau să traiască în pustiu, dar eu am descoperit un pustiu imens în sufletele oamenilor şi am aflat că nebunii sunt cei mai mari specialişti în Dumnezeu. Ei vorbesc mereu cu Dumnezeu şi uneori se cred chiar Dumnezeu.
Sunt fascinat de nemurire, dar prin mintea mea trece uneori un gând care-mi şopteşte:Dacă este o aberaţie? Acest gând să vină de la şarpele ispititor?
Cred în valorile creştinismului,  numai că eu am vazut puţini  creştini adevăraţi, dar copii false destul de multe.
Cel mai mult m-a uimit un pacient care spunea că este total dezamăgit  de oameni, de Dumnezeu şi de Lucifer. Mi s-a părut cel mai intersant caz pe care l-am avut.
Printre pacienţii mei am avut unul cuprins de o mare plictiseală. Omul era o fire erotică, dar femeile  şi dragostea lor îl dezamăgise.
În ultimul timp au venit la mine oameni care aveau probleme sentimentale.
Am învăţat de la ei că o dragoste care moare seamănă cu o stea căzătoare. Străluceşte în căderea ei, după care, praf, pulbere şi uitare.
Un bolnav mi-a spus că el în dragoste este un adevărat vampir.
 Am mai aflat că un îndrăgostit gelos este un  martir. Poate să fie canonizat şi trecut sfânt în calendar.
Cu sinucigaşii a trebuit să lucrez mai mult. Le-am zis că dacă vor neapărat sa-şi ia viaţa, atunci să moară pentru ceva mai bun, mai înalţător, să devină eroi, să zguduie lumea din temelii, nu pentru o târfă de doi bani pe care o găseşti la orice colţ de stradă, prin toate barurile şi cafenelele.
Un pacient  îmi povestea că în fiece noapte se trezeşte în pat cu o femeie mica, slabă, brună cu sanii mici , cu care face amor şi care-l lasă vlăguit şi cu minţile pierdute. Până la urmă am descoperit  amândoi că acea femeie mică şi slabă era vecina lui de palier, o nimfomană pe care am refuzat să o tratez provocându-mi o mare repulsie. Tot timpul era în călduri.
Am tratat  un poet care mi-a dăruit  un volum de poezii scrise de el .
Sarmanul om! Visa mereu să-şi îngroape fruntea între două continente şi să mângaie munţii moi si trandafirii cu miros de roze. Într-un târziu am aflat că acele continente erau sânii mari şi frumoşi ai Mariei,o învăţatoare tânără şi frumoasă pentru care el făcuse o pasiune nebună.
Un stareţ de la o mânăstire renumită îmi aduce să tratez un călugăr care s-a îndrăgostit de o sfăntă pictată pe pereţi. Am aflat că acea sfântă semăna perfect cu Ancuţa o fată care venea în fiece vineri la maslu. Până la urmă călugărul a plecat cu Ancuţa şi acum au  doi copii frumoşi.
Dar cel mai mult m-a amuzat unul pe care l-a adus nevasta că delira tot timpul. Dupa ce soţia a plecat zice:"Domnule Milipov, eu sunt sănătos tun. Nu am nimic, dar îmi place la nebunie să o enervez pe cotoroanţa asta. Este o adevărată scorpie. Cum de m-am însurat cu ea?"
Cu o săptămână înainte să vin aici m-am trezit  cu un individ care avea figură de proxenet. Era înalt, slab ,cu o figură astenică şi cu nasul în vânt. Omul era terorizat de imperativul aparenţelor. Un bun şi talentat observator ar putea scrie un roman întreg despre acest individ, despre psihologia acestuia, reacţiile, revolta, viaţa  interioară şi jocul aparenţelor. Cum se simţea urmărit de temeri, cum pleca noaptea de acasă  ca o cucuvea şi se ducea la întâlniri ascunse de ochii lumii prin cabane şi hoteluri mai retrase. Devenise un foarte bun actor pe scena vieţii, jucând diverse roluri: de amorezat, de om care suferă, de câine batut, de câine credincios, de om neânţeles, singur şi amărât. Acest om era un adevărat cameleon. Era şiret şi întotdeauna obţinea ce-şi propunea. Mereu a dus o viaţă dublă. Acasă cu nevasta şi la distracţii cu amanta. Omul minţise atât de mult încât nu mai era în stare să spună un cuvânt adevărat. Era tipul de om care se prosterna în faţa femeilor ca un creştin în faţa icoanelor. Ajunsese să se creadă mare  ginecolog înşirandu-mi dimensiunile intime ale amantelor.
Avea o plăcere nebună să-mi povestească despre isprăvile sale cu nevestele altora.
Omul se întorsese la origini şi devenise un cimpazeu care ţipa ori de cate ori vedea o femeiuşcă tânără. Avea despre sine o părere foarte bună crezăndu-se un mare ziarist, un mare literat, înşirându-mi premiile pe care le-a luat şi cercurile elevate prin care se învârte, dansând salsa cu o târfă care lucrează în televiziune. Acel grup de elite cu care se mândrea erau în realitate oameni plini de vicii, superficiali, non-valori, pe care această societate bolnavă, putredă, pe cale de descompunere, în agonia ei îi scosese în faţă .
Cand luciditatea îl copleşea, spunea despre el însusi că  ajunsese o gânganie literată atinsă de nevroză.
Trăiesc într-o lume nebună plină de nebuni. Uneori îmi vine să plec, să mă purific, să iau o gura de aer proaspăt, să mă regăsesc pe mine însumi, să uit de nebunia acestei lumi şi de atingerea ei, care începe să devină contagioasă. De aceea azi mă găsesc în această peşteră minunată. Muntele a fost prima şi marea mea iubire.
Acum să mă ocup de Laura.
O să-mi plimb mâinile la o  distanţă de o palmă pe deasupra corpului să-l scanez. Nu este deloc bine! Cancer la sân cu metastază la ficat. Pana acum nu am avut un caz atât de greu. Pentru mine este o  mare provocare. O să reuşesc să salvez această fată din ghearele morţii ? Dacă tu vrei, Doamne, atunci o sa pot.  O să-mi folosec capacităţile native  ca să-i elimin blocajele energetice.
Îi ating uşor cu vârful degetelor zona ficatului.  Dumnezeule! Simt că mi se face rău.
 Trebuie să mă îndepartez  de ea şi să stau jos. Mă simt atât de ameţit….
 O să mă aşez  lângă această  stalagmită conică uriaşă.

După un timp se ridică, ia ce preparase şi ii ridică capul fetei, spunându-i: "Te rog sa bei tot ce-ţi dau. E spre binele tău. Te va ajuta foarte mult. Bravo! Acum o să-ţi pun cataplasme pe sân şi ficat, după care o să dormi liniştită."
Îi desface bluza  aplicându-i pe sân  şi în zona ficatului cataplasme din argilă găsită prin locurile pe unde umblase, amestecată cu alte ingrediente doar de el ştiute. O acoperă  pe Laura şi se îndreaptă spre echipamentul cu care făcea scufundări subacvatice gândind:"E pentru prima dată când preiau o energie negativă atât de puternică din corpul unui bolnav. Parcă sunt un burete care absoarbe toate gunoaiele din corpurile oamenilor. Semăn cu un magnet care extrage răul din corpul pacientului. Am nevoie urgentă de o purificare.  Ce ar putea să mă purifice mai bine decât o scufundare în apa limpede ca cristalul a lacului subteran din Sala Splendorilor, cum a numit-o Laura ?”
Bărbatul echipat corespunzător  se aruncă în apele acelui lac subteran. Găseşte un sifon pe care-l depăşeşte, reuşind să exploreze noi  galerii scufundate. De când a descoperit această peşteră vroia să cunoască carstul inundat, această lume aparte care-l acaparează şi-l fascinează, odată ce a pătruns în labirintul ei.
Este conştient că este  şi o lume plină de pericole pe cât este de atrăgătoare.
 Îşi aminteşte de prietenul său Vasile, un  temerar şi experimentat speolog scafandru  care a explorat solitar  un  astfel de castru, unde şi-a pierdut viaţa, pentru a cunoaşte această lume misterioasă din adâncuri.
 Tot explorând acele galerii inundate observă pe  un perete,  unde adâncimea apei  era foarte mică o pictură rupestră în cărbune. Acea pictură era foarte asemănătoare cu cea descoperită în peştera Coliboaia. Continuând drumul prin acele abisuri  i se descoperă în faţa ochilor o lume fantastică.
O lume de vis era în acele ape limpezi precum cleştarul. Cand işi ridică  privirea spre plafon are senzaţia că deasupra lui este cerul înstelat, dar ceea ce lumina în acel întuneric erau nişte vietăţi mici bioluminescente, ce păreau nişte steluţe albastre minunate. Mircea e uimit fiindcă nu credea să vadă şi la el în ţară această specie rară. Carpaţii sunt plini de mistere şi de minuni. Doar în peştera Waitomo din Noua Zeelandă a mai văzut aşa ceva.
Muntele este plin de viaţă, de mistere, încântă simţurile omului îndrăgostit de frumos, de natură, incită fantezia şi mişcă sufletul până în profunzimile cele mai intime. El are puterea de a te schimba lăuntric, te purifică şi te regenerează.
Aşa-i spusese Vasile Ionescu speologul ardelean cu  suflet de copil şi inimă de aur. El l-a iniţiat acum 7ani în tainele speologiei subacvatice. De la acel om minunat a învăţat o mulţime de lucruri. Îi este dor de el şi ştie că acum îl priveşte zâmbind dintre stele. Îşi  aminteşte cum stăteau amândoi sub o mirifică boltă subterană şi cum şi-a îndreptat privirea spre o nişă de lumină spunându-i: "Destinul  a decis! Pestera este semnul meu."
L-a privit uimit, iar Vasile îi  explică: "Pestera este un simbol mitologic privitor la întoarcerea la origini, la iniţiere, la renaştere.
În multe tradiţii iniţiatice peştera reprezintă lumea. Plotin spunea ca peştera întruchipează lumea noastra. Este şi un simbol al inconştientului, al primejdiilor neaşteptate şi simbolizează explorarea eului interior.
 Deci, noi exploram peşteri, dar în acelaşi timp explorăm şi lumea interioară şi cea exterioară.Ai nevoie de o mare forţă lăuntrică pentru a putea contempla inteligibilul, lumina şi a renunţa la umbre.
Adu-ţi aminte de peştera lui Platon! Spunea că noi traim într-o lume aparentă  în care vedem doar umbre.La el  întunericul peşterii este ignoranţa. Lanţurile cu care sunt legaţi oamenii sunt,de fapt, prejudecăţile, simţurile care ne limitează.
Focul simbolizează lumina cunoaşterii.Suişul spre ieşirea din peşteră este drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială. Contemplarea lumii din afara peşterii este cunoaşterea metafizică, cunoaşterea adevarată prin intelect si raţiune. Soarele simbolizează perfecţiunea.
 Eu am ajuns la concluzia ca evadarea din mediocritate, cunoaşterea adevarată, salvarea din închisoarea condiţiei umane este contemplarea Frumosului  invizibil pe care-l poţi cunoaşte nu numai cu ajutorul raţiunii cum zicea Platon, dar şi cu inima şi sufletul.  
Oricât ar nega filozoful rolul simţurilor, totuşi, am descoperit în om ceva, un simţ aparte, care atunci când se desfaşoară întrece orice închipuire, orice imaginaţie. Acei care au acel simţ, acel ceva  deosebit sunt extrem de puţini în lume.  Sau s-ar putea să fie în fiecare om, dar  să fie într-o stare latentă, de profundă adormire, şi nu ştim cum sa-l accesăm, cum să-l trezim.
 Socrate zicea că cel ce vede cu ochii este în realitate orb.
Băiete, doar cunoaşterea este cea care te va elibera de ceea ce este comun.
Iisus prin apostolul Pavel spune : "s-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit".
De aceea, pentru a înţelege cu adevărat este necesară  intervenţia "duhului de viaţă" prin schimbarea minţii, pentru a înţelege lucrarea lui Dumnezeu .
Ideile de Bine, Frumos şi Adevar să le sădeşti  în sufletul tau.
............................................
 Eşti tânăr, învaţă  autostăpânirea, dar şi exercitarea dreptăţii.
Luptă pentru a fi propriul stăpân având în mâini cheia care-ţi deschide calea spre Adevăr.
Mircea, omul ca spirit al cunoaşterii întotdeauna îşi înalţă privirea spre cer, dorind în adâncul sufletului său să fie în armonie deplină cu Spiritul Universal şi să se unească iar cu întregul din care s-a desprins."
Vasile s-a unit cu întregul şi amintirea lui este vie în mintea  şi-n sufletul lui Mircea.
Pentru el a fost un adevărat mentor, care era  plin de speranţă, răbdător, perseverent, sincer, devotat, iar acestea sunt doar câteva din virtuţile pe care acest ardelean bonom  le avea.Cand l-a întâlnit se zbătea între noaptea ignoranţei şi primele raze ale cunoaşterii. El l-a scos din tenebre şi l-a ghidat spre lumină. Era genul de om cate te îndrumă pe calea virtuţii şi perfecţiunii, reuşind să-ţi cultive dorinţa ardentă de cunoaştere.
Îi spunea: "Mircea, să nu-ţi fie frică să cauţi! Caută adevărul în acest vârtej de forţe spirituale şi încearcă să pătrunzi misterul.Urmează calea înţelepciunii şi frumuseţii. Apostolul Pavel spunea că omul în viaţă are trei călăuze: Iubirea, Credinţa şi Speranţa. Să le urmezi şi tu .Cunoaşterea spirituală este o adevarată aventură interioară şi personală. Exploreaza-ţi propria peşteră şi vei rămâne uimit de ce vei găsi acolo."Când îi vorbea privirea lui se oprea pe câte o stalagmită căutând parcă urmele sacre ale unei geometrii tainice, nevăzute, ascunse şi neştiute de nimeni, care unea misticul şi raţionalul din el.
L-a ascultat şi s-a plimbat prin gândirea filozofică, stiinţifică, teologică şi esoterică. A căutat prin toate gnozele lumii, dar nu a aderat  la nici una, ci a încercat să creeze propria gnoza unind credinţa cu învaţaturile lui Iisus.
A încercat să depăşească condiţia umană, a visat la transcendenţă, la cunoaşterea  valorilor cu adevărat superioare, dar încă nu poate spune că a reuşit.
Cu cât cunoştea mai mult cu atât mintea lui pătrundea într-o mare nebuloasă. Se împiedica în aceste căutari, căzând în abisuri,  şi singurul lucru care-l scotea din acele adâncuri nepătrunse era firul credinţei de care se agăţa să nu se piardă.
De multe ori s-a rătăcit în acest labirint al cunoaşterii şi atunci se întorcea de unde a plecat.
În căutările lui a vrut să găsească "acel ceva" de care-i povestea Vasile, "acel simţ care întrece orice închipuire, orice imaginaţie", dar nu l-a gasit.
 Pe acest drum al căutarilor a murit şi a renăscut de nenumărate ori.
 În minte  i se aprinsese un foc ce ardea tot ce întâlnea, reţinând doar esenţialul.
Pelerinajul lui solitar prin acest labirint al vieţii şi cunoaşterii a fost plin de asperităţi, de obstacole, de lovituri, căderi, greşeli, urcuşuri şi coborâşuri, înaintări şi întoarceri.
Mereu a căutat lumina misterioasă şi ascunsă în acest întuneric care ne înconjoară. Se îndrăgostise de acea lumină care "luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o".(Evanghelia lui Ioan)
Asupra lui s-au năpustit ca nişte vipere norii grei ai întunericului încercând să-l oprească din drum. Furtuni şi ploi torenţiale au încercat să-l doboare, dar el răbda şi iar răbda sperând că într-o zi va vedea razele şi culorile dulci ale curcubeului cunoaşterii.
Când obosea în aceste căutări lungi, întortocheate şi obositoare se odihnea la umbra unui copac strângând puternic în mâini cheia care ştia că-i va deschide uşa cunoaşterii.
O voce stranie mereu îi şoptea: "Deschide-ţi ochii spiritului!
Mereu a cautat adevăratele valori, în această lume obscură în care trăim.
A căutat Adevărul într-o lume care e condusă de minciună. A căutat Binele într-o lume dominată de rău. A căutat cu disperare Frumosul într-o lume în care grotescul, urâtul, goliciunea şi kitschurile  sunt la modă.
A căutat Libertatea într-o lume înlănţuită de ignoranţă.

“Adevărul, binele, frumosul,  libertatea sunt valori pe cale de dispariţie.
Onoarea, demnitatea, dreptatea, sinceritatea, curajul, înţelepciunea  încep să devină perle foarte rare în lumea oamenilor……………………
Uneori, regret că m-am  născut în această lume", aşa-i spusese bunul său prieten Marcel, care acum locuieşte în Germania.
Şi el este un căutător prin acest labirint al vieţii şi cunoaşterii. Într-o zi i-a zis: "Mircea, hai cu mine să vedem comedia umană..."
S-au dus la o cafenea în centrul oraşului. După ce s-au aşezat la o masa îi spune:"Priveşte la aceste femei şi la aceşti barbaţi  cum se aruncă în vârtejul plăcerilor cu o patimă nebună de parcă ar veni sfârşitul lumii.
Dezmăţul, destrăbălarea lor nu cunoaşte limite. Aceste femei au făcut adevărate pasiuni pentru banii bărbaţilor, fie ei tineri sau bătrâni. Uite-te cum se dau în vânt după aceşti aventurieri, care par a fi aducători de mari plăceri şi bogăţii. Ia aminte  la graba cu care  se dăruiesc, care de care mai cochetă, mai mult sau mai puţin dezbrăcată arătându-ne tot ce au. Nu trebuie să ne mai folosim imaginaţia, fiindcă ele ne pun tot pe tavă. Ce fete frumoase, liniştite, surâzătoare!
Dar ce se ascunde sub frunţile astea netede, îmbâcsite de fond de ten şi de pudră?
Îţi spun eu: socoteli odioase, planuri de mărire, de parvenire..........
Urmăreşte-i pe cei de lângă masa noastră."
 Era un bărbat cu părul grizonat, înalt, slab, puţin palid, cu o atitudine de om mândru, stăpân pe el, chiar puţin înfumurat, care privea cu jind o femeie tânară, plăpândă, toată numai lapte şi miere, cu ochi căprui deschis, buze subţiri, pielea albă, părul până la umeri vopsit negru. Femeia ar fi avut o figură plăcută, dar singurul lucru care o strica era nasul prea lung şi ascuţit .
Marcel îi zice: "Vezi vrăjitoarea asta, ai crede că e bunătatea întruchipată, dar e o femeie ahtiată după bani şi după plăceri carnale. Îi place să fie adulată, să i se facă complimente, să i se spună că are ochi frumoşi. Unul i-a spus  că " are ochi de capră" şi ea s-a enervat şi l-a făcut măgar. Micuţa aceasta, nevasta colegului meu de servici  e într-adevar  o mare capră. În timp ce barbatul ei se speteşte muncind ea îşi duce zilele prin baruri însoţită când de unul, când de altul. Pe colegul meu l-a prins în plasă turnându-i  un copil care acum are 5 anisori."
Femeia era imbracată într-o rochie de seară neagră, mulată,cu umerii goi, încălţată cu sandale argintii cu tocuri foarte înalte şi sta picior peste picior, dezvelindu-şi în întregime picioarele.  Bărbatul din faţa ei saliva când o privea şi făcea feţe, feţe, în timp ce ea îi tot povestea o întâmplare comică de la servici. La un moment dat  exclamă: "George, doar suntem oameni liberi!"
  "Da, draga mea, tu întotdeauna convingi pe toata lumea şi mereu ai dreptate. Da, suntem liberi."
"Mircea, ai auzit? El e însurat cu o femeie pe care eu o admir foarte mult şi au un băiat care e aproape de aceeaşi vârstă cu nimfomana asta. Oamenii ăştia sunt liberi?"
"Depinde ce înţeleg ei prin libertate?"
 Toată cafeneau răsuna de o muzică  latino şi cei doi se iau de mâini şi încep să danseze lasciv. Bărbatul avea o expresie sinceră de amorez pasional, cu o frunte largă, nas acvilin şi o gură cu buze subţiri dornică de sărutări fierbinţi. Toată lumea începe să danseze pe acele ritmuri şi privindu-i aveai senzaţia că în faţa ta dansau un grup de canibali, care fumaseră cine ştie ce iarbă cu proprietăţi halucinogene. Camaşa cu pătrăţele a bărbatului grizonat se udă în spate şi broboane de transpiraţie îi apar pe la tâmple, în timp ce o învârtea, o strângea, o răsucea pe acea femeie care-i luase minţile. Dansul s-a terminat. Oboseala se citea pe chipurile lor şi femeile par ofilite, chiar dacă sunt foarte tinere.
Femeia tânără, toată numai zambet, in timp ce se aşează la masă îi spune:"George, mă iubeşti astă-seară?" Bărbatul se înroşeşte de plăcere, se ridică de la masă luând-o de mână şi dispar amândoi pe o uşă mai dosită.
Altă femeie tânără, brună, cu ochii mari şi iscoditori, însoţită de un bărbat înalt binefăcut se aşează la aceeaşi masă unde au stat cei doi amanţi, şi exclamă: "Ce oameni frumoşi! Unde o fi George? "
Bărbatul spune:" Adineauri era aici cu buna ta prietenă. Probabil acum s-au dus să facă dragoste, că mai tarziu s-ar putea să apară şi bărbatul ei."
 Marcel i-a zis:" Mircea, hai să ieşim din cloaca asta de parveniţi şi desfrânaţi. Mă doare sufletul pentru colegul meu. Nu pot să-i spun, fiindcă ştiu că încă o mai iubeşte, dar într-o zi va descoperi singur ce podoabă are la uşa casei şi atunci o va arunca ca pe un gunoi, fiindcă asta e ."
Cand Marcel l-a dus să vădă acea scenă era student în anul I şi ceea ce a văzut l-a impresionat destul de puternic încât a zis: "La naiba cu femeile! Nu o să mă îndrăgostesc niciodată." Şi până acum chiar nu l-a interesat nimeni.
Astfel de amintiri treceau prin mintea lui Mircea, în timp ce se întorcea prin labirintul galeriei care-l ducea la Laura. Ajungând langă sarcofag o priveşte pe fată cum doarme şi un gând aproape obsedant îl urmăreşte.
Incapabil să-şi înfrâneze tainica nerăbdare care nu-i dădea pace îşi pune palmele pe capul fetei vrând să-i  cerceteze trecutul. Învăţase să citească în minţile oamenilor, dar foarte rar  îl interesa ce se ascunde dincolo de aparenţe. Era convins ca nu mai există femei virtuoase şi obosise să tot caute.
Marcel care era un fin observator al firii umane îi povestise: "Nu m-a interesat niciodată falsele straluciri, aparenţele, tentaţia puterii, a controlului, ci din contră mi-a plăcut să trec neobservat, urmărind, observând şi analizând lumea  şi a ei mişcare, care, uneori, pare spiralată, alteori sinusoidală. Omul în acelaşi timp este şi actor, dar şi spectator, care joacă şi asistă la teatru luminii şi umbrelor, la drama cunoaşterii.
În inimă mi-a înflorit pasiunea pentru cunoaşterea   naturii umane .
În creier mi se zbat şi se contopesc un amalgam de concepte şi idei pe care gândirea, raţiunea  încearcă să le pună în ordine.
Iar în suflet simt un dor   nebun, aprope obsesiv pentru absolut, dar găsesc şi ating doar relativul.
Viaţa mea este tulburată de multe pasiuni.
O să spui despre mine că sunt un mare misogin, dar am observat că femeile din ziua de azi vor trei lucruri: bani, sex şi libertate. Pe ele nu le interesează că tu eşti un căutător de lumină, ci  cât este de gras contul tău.  M-a amuzat teribil un îndrăgostit care citea tot felul de cărţi, doar pentru a avea subiect de conversaţie cu femeia de care se îndrăgostise. În schimb, pe ea o interesa experienţa şi performanţele lui în materie de sex.
Pe ele nu le interesează acele sentimente înalte, de fapt, habar nu au ce înseamnă iubirea. Cam acelasi lucru l-am observat şi la bărbaţi.
Uneori, ma întreb spre ce se îndreaptă  această societate? Poate, că totul se întâmplă din cauza rupturii legăturii omului cu Dumnezeu.
În loc să caute adevăratele valori, să-si dorească din tot sufletul să evolueze, majoritatea oamenilor tind spre degradare, dezumanizare şi involuţie.
Parcă au minţile pierdute în ceaţă. Nu înţeleg că iubirea  duce la cunoaştere, iar cunoaşterea este mijlocul, drumul care duce spre adevăr, iar adevărul este cheia  care-ţi deschide uşa spre mult visata libertate .
Încep să cred că omul  îndragostit  e călăuzit în drumurile sale de o stea a cunoaşterii."

Până la urmă "steaua cunoaşterii " i-a condus paşii spre iubirea după care tânjea sufletul lui sensibil  de basarabean. Acest "mare misogin" cum îşi spunea singur a reuşit să-şi facă ordine în haosul său sufletesc şi a întâlnit o braşoveancă cu suflet şi înţelepciune de înger care i-a dăruit trei fetiţe superbe.

În timp ce-şi ţinea mâinile pe capul fetei, Mircea cu ochii minţii vede tot felul de scene din viata Laurei. În acele imagini nu apărea nici un bărbat.
"Curios! Fata asta a dormit toată viaţa  în braţe cu pisicuţa ei gri vărgată. Nici un sărut, nici o îmbrăţişare cu vreun  barbat . De ce? Trebuie sa aflu."
Iar îşi lipeşte palmele de capul fetei concentrându-se destul de puternic  asupra acelor scene, dorind să o găsească pe cea importantă.
"O! Am găsit! Asta e!"
Laura era elevă la liceu când intră în camera unde locuia şi îşi găseşte prietena într-o baltă de sânge cu venele tăiate. Sperită aleargă pe culoarul căminului cerând ajutor. Sună la salvare şi în timp ce încearcă să-i oprească sângerarea o întreabă :"De ce, Corina ? De ce?"
Fata cu o voce stinsă îi răspunde: "Nu pot să trăiesc fără Ovidiu. Viaţa mea nu are sens fără el. Am aflat că  de o săptămână mă înşeală cu Iuliana."
 "Nu inteleg! Chiar nu te înţeleg ! Cum să-ţi iei viaţa pentru un imbecil, un nenorocit, un mizerabil?"
"Laura, nu ai cum să înţelegi, fiindcă tu nu ai iubit niciodată. Tu nu  ai fost îndrăgostită, nu ştii cum este să fii dominată de un astfel de sentiment . Tu nu ai răspuns nici unei priviri, nu ai divinizat pe nimeni, nu ai fost sub infuenţa acelui fior care te cuprinde şi te face să-ţi pierzi minţile. El e totul pentru mine. El e viaţa mea. El e raţiunea mea de a exista."
"Corina, eu nu cred că merită cineva pe lumea asta să-ţi dai viaţa pentru el. Iar daca iubirea te duce într-un asemenea hal, atunci, prefer să nu mă îndrăgostesc niciodată şi să-i trimit la naiba pe toti bărbaţii din lumea asta".
În timp ce o puneau  pe Corina  în salvare, Ovidiu se distra povestind unui grup de fete verzi şi uscate. Laura plină de nervi zice: "E un porc, un măgar, un şarpe nenorocit, iar naiva asta de Corina  a vrut să se omoare pentru acest vierme mizerabil,  pentru acest paianjen otrăvitor, care dacă aş avea putere l-aş strivi fără milă. O gânganie  mizerabilă şi otrăvitoare, asta e ."
Mircea îsi ia mâinile de pe fată şi zâmbeşte amintindu-şi  ce i-a zis un coleg:"Pentru femeie bărbatul este o adevărată grădină zoologică: porc, măgar, maimuţă, şarpe......"
Dacă ar avea putere, într-un acces de furie ar fi capabilă să înfiinţeze un nou   lagăr la Auschwitz şi ar gaza  fără milă toţi bărbaţii, şi după aceea ar afirma cu nonşalanţă că a făcut un mare bine umanitaţii, scăpând-o de astfel de specimene. Ce dură e!
Se pare că nu trebuie să te pui cu fata asta , fiindcă  e răzbunătoare, ia biciul şi loveşte fără milă.
Văd că acea moleculă  daimonică primordială poate produce adevărate tornade în mintea acestei domnişoare transformând-o într-o persoană nemiloasă, intolerantă.

Făra să vrea în minte îi vin cuvintele bătrânului vraci din Bucegi.
"Mircea, omul chinuit de o mare pasiune, înzestrat cu multă simţire şi o mare imaginaţie trebuie să rămână neutru între cele două extreme. Încearcă să ieşi din dualitate şi să priveşti totul cu detaşare. Detaşează-te de această lume, fiindcă moartea este în ea. Majoritatea oamenilor trăiesc dormind şi se trezesc doar când ajung în cealaltă lume. Tu încearcă să te trezeşti  de pe acum şi ridică acest văl care orbeşte omul.
Nu te lăsa prins în plasa amăgirilor acestei lumi şi a  adevărurilor pe jumătate.
Singura cale adevarată spre transcendenţă se află doar în tine. Caut-o! Armonizează-te cu Universul pentru a putea înţelege secretul, pentru a putea pătrunde misterul.
Sufletul oamenilor este plin de cicatrici afective, adânci, dureroase şi neînţelese.  Destinul tău este să-i ajuţi, să facă acest detestabil şi dureros drum în propriile caverne sufleteşti. În tine văd un potenţial enorm de a produce mari schimbări şi de a-ţi depaşi dorinţele personale şi egoiste.
Rob al pasiunii mele am colindat multe ţări pentru a afla leacuri, pentru a vindeca oamenii, pentru a cunoaşte, dar rădăcinile mereu mă trăgeau să vin aici, în aceşti Carpaţi minunaţi.
Dacă omul ar fi conştient  şi ar înţelege cauzele care-l îmbolnăvesc, atunci ar şti să prevină. Mereu am tras nădejde că într-o zi voi descoperi un leac  care să învingă orice boala. Am ştiut mereu că destinul meu este să descopăr această poţiune miraculoasă. Am presimţit acest lucru şi într-o zi când mă aşteptam mai puţin totul mi s-a lămurit în urma unui vis. Cine caută cu toată inima, cu tot sufletul, până la urmă găseşte. Să nu uiţi asta niciodată!
Dacă vrei, poti, chiar dacă totul pare împotriva ta  şi imposibil de realizat. Mereu mi-am plecat urechea la nenumăratele glasuri  ale Universului încercând să le înţeleg. Cand vei ieşi din peşteră mă vei uita, fiindcă aşa este zis, dar va veni un timp când iţi vei reaminti de mine şi de leacul meu." 
 Cum de am uitat de el ?
Bătrânul era un magician care avea darul de a face cuvintele să vibreze în sufletul celui care-l ascultă.
 În sinea mea gândeam că Dumnezeu l-a iubit tare mult de i-a dat un asemenea har.
L-am întâlnit acum 9 ani într-o peşteră din Bucegi. Am stat împreună trei zile, timp în care m-a învaţat cum să prepar acel leac . Când am plecat m-a binecuvântat şi mi-a zis: "Acum  o să uiţi tot."
Când am ieşit afară din peşteră totul s-a şters din memoria mea, de parcă acel lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Să fie acest loc vinovat că mi-am reamintit de Bătrân? Cu siguranţa, aici se întâmplă ceva straniu.
Prin atâtea şi atâtea lucruri care m-a învăţat,  mi-a arătat, explicat  şi acel tratament foarte agresiv împotriva oricărei boli  grave, care se aplică  doar atunci când se crede că omul nu mai are nicio  scăpare.
Am tot ce-mi trebuie pentru a prepara acel  amestec miraculos de care era tare mândru acest  Paracelsus al Carpaţilor.

Laura se trezeşte si primul   lucru  pe care-l observă este crucea de deasupra acelei ferestruici care strălucea orbitor. Închide ochii gândindu-se că visează.. Cand îi deschide privirea i se opreşte asupra lui Mircea care era cu spatele la ea şi cu faţa spre peretele peşterii pe care se afla crucea. Încearcă să-şi amintească chipul lui, dar nu reuşeşte. În minte îi apar doar acei ochi negrii, mari  si frumoşi în care s-a pierdut trimiţând-o în braţele somnului.
Mircea se întoarce şi vine lângă ea.
_Te-ai trezit?
_Da. Pentru ce te rugai?
_Pentru tine. Dormi de trei zile şi trei nopţi. Cum te simţi?
_ Încă nu-mi dau seama ce se întamplă cu mine, şi se ridică uitându-se pe lângă ea.
_Ce este cu hainele astea pe mine?
_Sunt ale mele. Nu-ti stă chiar rau în ele. A trebuit să te schimb de foarte multe ori, fiindcă ai transpirat îngrozitor.
_Nu-mi amintesc nimic.
_O sa-ţi aminteşti. Te rog sa bei acest amestec, pe care acum l-am terminat de preparat. E după o reţetă secretă. O să-ţi facă bine.Te va vindeca, aşa mi-a spus Bătrânul din Bucegi.
Fata înghite tot conţinutul strâmbându-se toată şi adoarme iar.
În ziua următoare când se trezeşte Mircea îi întinde mâna ajutând-o să iasă  din sarcofag. O roagă să mai ia din medicamentul preparat de el şi se aşează amândoi pe sacul de dormit.
_Laura, vreau să cunosc povestea inimii tale….
_Trebuie să mă crezi lipsită de orgoliu, ca să-mi ceri să-ţi istorisesc viaţa mea.
_Dar pe cine să întreb despre tine? Vreau să te cunosc.
_O! Poţi să-ţi imaginezi o mulţime de lucruri despre mine şi cine ştie, poate că sunt adevărate. Oricum, din prima clipă când m-ai văzut ai crezut despre mine că sunt o drogată. Poate că sunt şi o femeie uşuratică. Ce crezi?
_Laura, iarta-mă! Intelege, că atunci când am vazut seringa............Ce puteam să-mi închipui despre tine?
_ Da, ai dreptate.
_Ştiu ca viaţa unei femei începe cu prima ei pasiune.
_Prima mea pasiune au fost pietrele. Prin faţa casei noastre trece un pârau şi primul lucru care mi-l amintesc de când eram copil sunt nişte pietricele albe pe care le adunam din albia acelei ape cristaline. Şi acum mai am la părinţi, în cămăruţa mea, tot felul de pietricele pe care le luam de prin locurile pe unde umblam. Ele au fost prima şi marea mea iubire.
_Eu mă refer la altă pasiune, o dragoste pentru un băiat, daca nu împlinită, poate platonică .
_Pietrele şi pisicuţa mea gri cu ochi de smarald au fost "dragostea " mea. Nu m-a interesat nimeni.
Laura pentru prima data îl priveşte pe Mircea, observând că avea în faţa ei un bărbat tare chipeş.
Era un bărbat frumos, înalt, bine făcut, cu o frunte larg deschisă, nas aristocratic, buze rumene, păr castaniu deschis, tuns foarte scurt, care-i dădea un aer ostăşesc.
 Ochii negri trădau multă vioiciune şi inteligenţă.
Bărbatul îi priveşte chipul  care reflecta nevinovăţie, prospeţime, tinereţe şi puritate. Chipul ei gingaş semăna cu un trandafir care acum începe să înflorească .
Simţindu-se privită, pentru prima dată în viaţa ei se simte copleşită de o mare timiditate, necunoscută până atunci. Priveşte  în jos şi roşeşte toată, devenind mai atragătoare.
 Mircea devine conştient  că sufletul lui începe sa fie însetat după savoarea unei mari pasiuni.
Era genul de om gata să ajute pe oricine şi întotdeauna spunea ceea ce gândeşte.
Nu suporta oamenii uşuratici, fie ei barbaţi sau femei. Dintr-o privire reuşea să-ţi citească în inimă şi-n gând. El înţelegea cel mai mic gest, cea mai usoară tresărire pe chipul oamenilor. Nu agrea  flecarii, batjocoritorii, intriganţii şi vanitoşii. Avea momente când devenea un mare taciturn. Nimeni şi nimic nu-l putea scoate din acea stare în care voit se scufunda.
Fiind atent la reacţiile Laurei observă că vocea ei trăda o emoţie puternică, nouă şi adâncă.
Cuvintele dintre ei par asemănătoare cu un dans care pune în mişcare graţia trupului, chiar dacă  acum vorbeau doar despre roci, gheţari, vulcani şi nodul fusion.
"Ceva se întâmplă cu ea, dar şi cu mine.  Să fie curiozitatea? Să fie dorinţa de a susţine, de a ocroti o fiinţa slabă, bolnavă?
Încep să mă îndrăgostesc de fata asta? În faţa mea să fie dragostea la care am visat mereu?"
Laura îşi urmează frumosul seducător printr-o galerie care părea că nu se mai termină.
Ajungând într-o sala unde, în centru era un lac subteran postvulcanic cu apa fierbinte, care avea o  adâncime doar de 1m, fata palidă şi emoţionată îi mulţumeşte cu un zâmbet plin de o graţie candidă.
 În jurul lacului erau fel şi fel de forme fanteziste create de marea arhitectă Natura .
Ca un artist desăvârşit ce este, crease tot felul de flori, arbuşti, draperii, coloane, un întreg câmp de stalactite şi stalagmite, încât aveai senzaţia că te afli într-o grădină superbă dintr-un palat fermecat, coborât din lumea basmului, mai ales că minuscule cristale colorate străluceau din toate acele forme de vis.
 Involuntar îl strânge de mână şi îi spune: "Cred că am murit şi acum sunt în rai".
Mircea impresionat  de mângâiera îmbătătoare a degetelor ei o priveşte cu nişte  ochi mai stralucitori ca acele cristale care sclipeau de prin pereţi, tavan şi din toate acele forme.
În acel décor de vis  i se pare cea mai frumoasa fată pe care a întâlnit-o.
Privirea lui plină de dragoste o face iar să roşească  toată şi să-şi plece genele. Simte că se pierde cu firea şi inima i se aprinde când el îi ia mâna şi i-o sărută spunându-i că aceasta este "piscina" pe care a descoperit-o ieri şi ar fi bine pentru sănătatea ei să stea cât mai mult, în acest amalgam de  ape minerale carbogazoase, mofete, sofioni şi gheizere. El o să se ducă  să exploreze galeria următoare.
"Această adâncitură de granit este cea mai elegantă scăldătoare creată de natură, pe care am văzut-o.
Parcă este special făcută pentru fiinţe din alte lumi", gândeşte Laura urmărindu-l pe Mircea cum dispărea în întunericul unei galerii.
În centrul lacului era un gheizer care arunca un jet de apă pana la 2m înalţime, iar pe margine erau altele mai micuţe.
Fata era la vârsta dorinţelor nelimitate, la vârsta gândurilor înalte, la vârsta concepţiilor originale. Se simţea bine şi aproape uitase de boala care o măcinase . Se dezbracă şi intră în acel lac care o atrăgea într-un mod straniu.
Se simte ca o floare de câmp sărutată de o ploaie caldă de vară, atunci când picăturile de apă îi ating pielea.
Admirând frumuseţea peisajului în minte îi apar secvenţe din timpul cât zăcuse în acel sarcofag.
Îl vede pe Mircea cum îi da să bea o licoare dulce-amăruie şi cum îi şoptea mereu :"O să te vindeci, o să te vindeci...........".
Prin faţa ochilor îi apar acele imagini în care ape curgeau de pe ea şi el o ştergea şi îi schimba hainele.
Îşi aminteşte cum tremura îngrozitor şi el a luat-o în braţe spunându-i: "Luptă! Fii puternică! O să învingi boala...Luptă!"
Parcă îi simte  şi acum atingerea  mâinilor lui care-i ungeau sânul bolnav, cu un fel de cremă nu prea plăcut mirositoare. Îşi duce mâna la sân, fiind curioasă să vadă cât de mare este acum nodulul.Nu-i vine să creadă. Nodulul disparuse.
Acele amintiri îi produc o emoţie puternică şi lacrimile-i curg mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru acest înger păzitor pe care i l-a trimis.
Se simte ca în apele viitorului, unde îndoiala s-a înecat, iar speranţa  şi încrederea  au renăscut  din nou.
Iese din acel lac  veselă, înviorată, şi dupa ce se îmbracă asteaptă cu nerăbdare, ca după acele draperii, coloane,  perdele dantelate în stâncă, să apară acel înger care timp de patru zile şi patru nopţi veghease la căpătâiul ei  îmbărbătând-o mereu.
Când îl zăreşte simte cum un val de căldură o inundă, se roşeşte toată  şi  obrajii ard.
El o întreabă: "Te simţi bine?"
Nu i-a răspuns, fiindcă lacrimile încep să-i curgă.  O îmbrăţişează spunându-i: "Nu ai de ce să te mai temi. Tot ce a fost rău a trecut. "
Cuvintele lui  sunau ca o harfă magică pătrunzându-i în suflet şi mângâindu-i inima. Mircea o ia de mână şi ea îl urmează în tăcere până ajung la ieşirea din peşteră. Încep să coboare prin pădurea de brazi.
Pe cerul albastru nu era nici un nor, iar soarele strălucea mai puternic ca oricând şi scălda muntele într-o lumină feerica. Floricele mărunte îşi înâlţau petalele zâmbind mândrului astru ce le mângaia cu razele sale..
Liniştea şi pacea înnobilau peisajul îndemnând la visare. Până şi buruienile aveau un farmec anume,  legănându-şi frunzele catifelate în adierea vântului.
Au întălnit un fir de apă şi au mers pe lângă el fără a scoate o vorbă, doar mainile şi le strângeau la cea mai uşoară adiere a vântului .

 Trec printr-o  pădure de conifere şi se aseză pe o stâncă lângă un frumos izvor cu unda repede  şi limpede ca cristalul. În jurul lor predomina verdele, care era presărat din loc în loc cu galben pal, iar deasupra era albastrul mirific al cerului.
Peisajul era măreţ şi încânta sufletul oricui îl privea. Pe stânca care stăteau natura cioplise chipul unui om cu statură herculeană, iar la bază era o pătură de muşchi, care te îmbia să -l atingi.
Emotii şi sentimente îi copleşeau pe cei doi tineri. Amândoi admiră o frumoasă pasăre care s-a aşezat pe ramura unui brăduţ de lângă ei  şi începe să cânte fericită.
Ei stau nemişcaţi pe acea stâncă de granit contemplând verdele ierbii, imensitatea cerului, jocul de lumini din apă, care nu departe de ei  se rostogolea peste nişte stânci abrupte, formând o frumoasă cascadă. Pe malul celălalt al apei era un pâlc de stejari cu trunchiuri noduroase, cu ramuri ca nişte braţe ridicate spre cer, cu frunze care începuseră puţin să ruginească, semn că toamna îşi reintră în drepturi şi devine stăpână peste pământ.
Sufletele celor doi îndragostiţi păreau fermecaţi de  o muzica măiastră, pe care doar ei doi o auzeau.
Ochii bărbatului pe care Laura îl diviniza în gând o urmăresc, şi simte cum un fior dulce o cuprinde şi o îndeamnă să vorbească.
_Frumoase clipe! Chiar îmi doream să fac o baie de soare.
_De când mă ştiu muntele m-a atras şi l-am iubit din prima clipă. În braţele lui mă simt aproape de cer, iar sufletu-mi parcă se dezlipeşte de  trup şi pluteşte în eter, vrând să se unească cu lumea din care a venit.
Aici mă simt iar copil.Sentimentele se înlănţuie şi se îmbrăţişează în lumea mea interioară.
_Si eu am o senzaţie de plutire în sfere înalte. Totul este mirific!
_Când privesc izvorul, iarba, brazii, pietrele, cerul, regret că nu sunt poet, că nu pot scrie un poem naturii si lui Dumnezeu .
_Te înţeleg. Întotdeauna am iubit muntele şi-n faţa maiestuozităţii sale mereu m-am simţit mică şi neânsemnată, precum un fir de nisip rătăcitor.
Parcă un miraj învăluie aceste locuri şi-mi face inima uşoară ca un fulg de nea . Pentru mine această stâncă carpatină va rămâne mai preţioasă decat orice minunaţie a lumii pe care am vazut-o până acum.
_Şi pentru mine acest munte şi acestă peşteră pe care am descoperit-o va rămâne foarte importantă, pentru că aici te-am întâlnit, Laura.
_Aici am trăit ceasuri de deznădejde, de resemnare, dar şi de încântare.
_Speranţa pe care tu vroit ai îngropat-o,  a tâşnit cu putere din adâncul sufletului şi conştiintei tale.  Îi văd razele strălucind în ochii tăi.
_Tu ai fost salvarea mea.
_Salvarea ta a fost Dumnezeu, acest loc cu energiile sale benefice, natura cu magia ei, credinţa, dragostea şi tu însăţi.
_Îi mulţumesc lui Dumnezeu, muntelui şi ţie, pentru vindecarea mea miraculoasă. Am venit aici să mor şi...
_Amândoi am venit aici, fiindcă aşa a vrut destinul.
Maestrul meu îmi spunea:"Consideră fericirea şi suferinţa semenelui tău, ca propria fericire şi suferinţă şi dă-ţi silinţa să sporeşti binele  ca şi cum ar fi al tau". Iar tata mereu îmi repeta când plecam de acasă: "Ceea ce vrei să facă oamenii pentru tine, să faci tu întai pentru ei".
La ce te gândeşti, Laura?
_Îmi aminteam  de ce am venit aici.
_Ai venit să mă întalneşti pe mine.
_Când te privesc simt cum mă îmbrăţişezi cu aripile tale protectoare de înger. Îmi amintesc cum mereu lacrimile-mi ştergeai şi-mi spuneai: "Nu-ţi fie teamă! Totul va fi bine. O să te vindeci."
Ochii tai mereu  zâmbesc şi buzele tale-mi şoptesc ..
_Te iubesc, Laura. Inima  mea îţi aparţine.
_Dumnezeu ne priveşte, cerul ne surâde, iarba ne mângâie, păsărelele ne cântă şi parcă întreaga natură vibrează.
_La iubirea noastră.
_Am căzut în întuneric, iar tu m-ai ridicat. Tu eşti îngerul meu.
_Tu eşti viaţa mea. Tu eşti iubirea mea. Spiritul tău îmi vorbeşte de iubire, de încredere, de viitor.
 Mâinile, sufletele şi inimile noastre se unesc acum pentru totdeauna.
În  faţa lui Dumnezeu, a muntelui, a izvorului, a padurii, tu eşti şi vei fi pentru totdeauna a mea.
_Tu ai fost şi eşti lumina mea. Iubirea ta m-a ridicat din abisuri şi inima mea cântă  simfonia  dulce a iubirii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că exişti.
Tu eşti al meu, eu sunt a ta, în faţa întregului Univers, acum şi pe veşnicie.



Niciun comentariu: