vineri, 3 iulie 2015

OAMENI SI INGERI




                                                   Oameni şi îngeri
Carmen Gigârtu


Vântul se joacă prin pletele lungi şi albe ale Bătrânului. Câţiva fulgi de nea se aşează în barba lui şi strălucesc jucăuş.
Privirea-i rătăceşte prin ceaţa deasă, încercând să-l zărească pe cel care-i caută pe rătăciţi şi a transmis mesajul în eter. Ridică toiagul spre cer şi ceartă ceaţa care se risipeşte îndată, lăsând soarele să-şi etaleze razele, în unda străvezie a lacului din acel vârf de munte. Pentru o fracţiune de secundă  apare silueta fantomatică a unui vapor uriaş care dispare imediat, în adâncul lacului glaciar. Înţelege acea viziune şi privirea-i se îndreaptă către crestele înalte ale Bucegilor. O vede cum tâşneste din varful Bucegilor drept spre cer. Este frumoasă, strălucitoare şi invizibilă pentru ochii umani.
E o energie care farmecă, cucereşte şi te copleşeşte. Îi urmăreşte drumul spre înaltul azuriu al cerului şi observă cum se uneşte cu celelalte şase energii din Egipt, Mexic, Tibet, Iran,…….. formând o cupolă transparentă de energie care acoperă toată Terra.
Şopteşte pentru sine:”A sosit timpul. Am aşteptat milenii ca cei şapte să se nască, să-i ajute pe sărmanii pământeni.”
Cei şapte s-au născut în corpuri umane. Par oameni simpli, neinstruiţi şi neînsemnaţi. Nu au mers la şcolile înalte alte oamenilor, ci doar la şcolile cerului. Bătrânul i-a dus pe fiecare în parte la acele şcoli dure, puţin asemănătore cu cele spartane, unde învăţau să lupte şi să supravieţuiască în condiţii foarte vitrege.  Învăţau   să domine energiile şi fantasmele demonilor. Zâmbeşte aducându-şi aminte de acel tânar mexican cu mustăcioară, care are ochii atât de adânci şi pătrunzători că poate să vadă până în adâncul pământului. Îi este drag şi frumosul tibetan care se lua la întrecere cu norii sau egipteanul care zbura până la stele cât ai clipi.Îi iubea ca pe copiii lui. Îl îndrăgea şi pe Ioan din Făgaraş care putea să domine orice tip de energie demonică şi care nu avea frică de nimeni şi de nimic.
Cei şapte au venit pe Terra cu misiunea de a schimba lumea, de a făuri o lume nouă. Bătrânul îi priveşte cum vin pe nori, prin undele spaţiului, la Poarta cea Noua a Bucegilor. Sunt tăcuţi, simpli, sentimentali, calculati, puternici. Ei sunt cei şapte salvatori, neştiuţi de nimeni, care trăiesc printre oameni, care locuiesc în corpuri umane, dar nu sunt oameni, ci fii ai cerului.
Lumina a hotărât ca cei şapte să se întrupeze în corpuri umane pentru a  înţelege ce simte un om. Astfel au cunoscut : suferinta, neputinta, umilinta, curajul, dorinta, iubirea…
 Uneori sunt gravi, fiind conştienţi că soarta omenirii depinde de ei. Le-a fost greu să se împace cu propriul lor destin, să conştientizeze că nu sunt la fel ca ceilalţi.
Au fost şocaţi când au descoperit cine sunt cu adevărat şi ce calităţi ascunse cu străşnicie sălăşuiesc în interiorul lor. Acele capacităţi pe care le posedă  or să le folosească doar atunci când se va da semnalul.
Ion, om simplu de la ţară, s-a speriat când s-a dematerializat şi a devenit invizibil. Fiecăruia i-a trebuit ceva timp să se obişnuiască şi să înţeleagă adevărul despre ei înşişi. Pentru ei, Bătrânul este  călăuză, profesor, prieten şi tată.
El a venit pe Terra  în urma războiului de pe Marte dintre Lumină şi Întuneric.
Fata lui a fost rapită de demonii care s-au refugiat în interiorul Terrei. A cerut permisiunea Luminii să supravegheze Pământul şi pe demoni, sperând ca într-o zi  va putea să o elibereze pe Arienne, mult iubita lui copilă din ghearele răului. A aşteptat milenii până când Lumina a hotarat să intervină, trimiţându-i pe cei şapte.
De-a lungul timpului rasa demonilor a fost alungată din multe colţuri ale Universului. Ultimul lor camin fiind Terra, această planetă micuţă de la marginea galaxiei.
Sunt  o rasă foarte evoluată din punct de vedere tehnologic şi al capacitaţilor psi. Pe oameni îi consideră animale, sclavi, unelte vorbitoare. Ca să domine şi să controleze rasa umană, au construit şapte centre energetice foarte puternice pe Pământ.

Bătranul se transformă într-o sferă strălucitoare de lumină şi porneşte pe aripile blânde ale vântului spre crestele înalte ale Bucegilor, întalnindu-se cu cei şapte la Poarta cea Noua . Nimeni nu reuşea să treacă de acea poartă dacă nu avea înscris în adâncul inimii simbolul sfânt al Luminii. Cei şapte necunoscuţi, ghidaţi de călăuzitorul lor ajung într-un loc pe care omul nu l-a văzut, nu l-a visat sau  imaginat vreodată. Acum se hotărăşte soarta Terrei,dacă va mai fi sau nu, fiindcă răul s-a întins ca o caracatiţă peste întreg Pământul. 
Soarele se pregătea să apună când cei şapte împreună cu Bătrânul părăsesc muntele şi se îndreaptă  spre imensitatea cerului.
Doar Ioan din Făgăraş se întoarce, se aşează pe o stâncă dragă lui şi admiră o floare de colţ. Lângă el apare o sferă de lumină care-i vorbeşte:
_De ce, Ioane?
_O!  Din ce lume ai apărut?
Sfera se transformă într-o fată superbă care-l priveşte  în ochi şi Ioan înţelege că trebuie să comunice într-un mod pe care doar ei doi îl ştiau, ca discuţia  să  nu fie interceptată .
_ Ioane ?
_Cum se face că ai auzit, fiindcă nici cel mai iscusit dintre demoni nu poate să audă ce se vorbeşte dincolo de zidul energetic?
_Ştii prea bine cine sunt.
__Da, ştiu cine eşti. Arienne. Ne cunoaştem de atâta timp şi amândoi ştim ce se pregăteşte.
Ne aflăm în pragul unui război cum nu a mai fost niciodată. Întunericul pregateşte mii de soldaţi în laboratoarele subterane.
_Întunericul a condus şi conduce lumea oamenilor de milenii, cu ajutorul celor şapte centre energetice pe care le-a creat pe Terra.
De mii de ani controlează, conduc şi manipulează rasa umană în sensul dorit de ei. Au oameni fideli în toate instituţiile, organzaţiile din lume. Se folosesc în egală masură de bogaţi, de săraci, de creştini, de musulmani, de budisti,…. dar şi de satanişti sau atei. Se folosesc de toti, indiferent de culoarea politică sau religioasă.Ei creează naţiuni, provoacă războaie, numesc preşedinţi fideli lor, inventează religii peste noapte.
_Adevărul este bine ascuns. Omul este în permanenţă dezinformat şi manipulat. Ei deţin controlul aupra finanţelor, economiei, politicii, presei, religiei…
_Scopul este de a-i zăpăci pe sărmanii oameni în acest labirint informaţional. Pentru ei, omul este un sclav, o unealtă vorbitoare, un roboţel din carne, sânge şi oase, o simplă marionetă şi nimic mai mult. De aceea inventează mereu noi metode de control absolut asupra rasei umane.
_Ceea ce este trist, e faptul că îşi duc la îndeplinire scopul urmărit, cu ajutorul celor care-şi trădează rasa, specia, în schimbul unor avantaje materiale şi poziţii sociale cât mai înalte. Din nefericire lumea este condusă de indivizi care sunt fideli demonilor.
__Omenirea nu este condusă de oameni, ci de demoni. Daca  analizezi faptele celor ce conduc, dacă orice om care vede azi discordie, ură, războaie, foamete, săracie, corupţia oamenilor politici, perversiunea şi violenţa, crizele economice, şomajul, lipsa de credinţă a oamenilor în Dumnezeu, ar întelege că nimic nu este întâmplător azi în lume, ci că totul a fost programat pas cu pas, minut cu minut, secundă cu secundă.
_De când am fost răpită de demoni, de-a lungul atâtor milenii, am văzut atâtea civilizaţii, atâtea imperii, atâtea puteri care au pierit în negura  timpului, iar lumea de azi se află într-o mare agonie dinaintea sfârşitului.
_Arienne, lumea de azi este o lume a făţărniciei, o lume plină de paraziţi care se hrănesc cu sângele şi sudoarea celor ce trudesc. E o lume în care tronează minciuna, banul, ura, urâciunea, prostia, nebunia, viciul şi tot ce este rău.
_În momentul actual, singura speranţă luminoasă  este doar moartea şi viaţa dupa moarte.
_Oricine doreşte o viaţă plină de iubire, de înţelegere, de linişte, de armonie, de lumină. Din păcate, fiinţa umană parcă este condamnată să traiască într-o lume nebună, care îşi caută singură sfârşitul.
_Omul a  fost binecuvântat de Dumnezeu cu puterea de a face bine, dar din nefericire a uitat să o mai folosescă. A uitat şi cine e cu adevărat, a uitat chiar şi de Dumnezeu .
_Dacă speranţa ar înflori în inima celui  rănit, dezamăgit de vicisitudinile vieţii, dacă ar iubi cu toată fiinţa, dacă ar căuta lumina, pe Dumnezeu,  în inima sa, în constiinta sa, şi nu ar mai asculta de nebuniile pe care le debitează unul sau altul filozof, guru, maestru,…… care vor doar să manipuleze şi să obţină bani şi faimă pe urma bietelor oiţe rătăcite, dacă  ar scrie cu litere de aur, în inimă, învăţătura simplă şi plină de iubire a lui Iisus, dacă ar căuta adevăratele valori ale vieţii, atunci, acel om ar atinge aripile libertăţii.
_Mereu m-am întrebat: Ce caută omul cât trăieşte?
_Oamenii caută multe lucruri. Unii caută plăcerea, alţii caută bani, averi, faima,  alţii vor sănătate, alţii siguranţă, linişte, şi foarte puţini sunt cei care caută adevărul, înţelepciunea şi pe Dumnezeu.
_Iar alţii caută o viaţă întreagă fericirea, iubirea, sufletul pereche. Arienne, spune-mi, este adevărată teoria reîncarnării?
_Nu o să-ţi spun, singur trebuie să descoperi acest lucru. De ce te preocupă acest subiect?
_Am avut nişte vise ciudate în ultimul timp.
_Ce anume ai visat?
_Mereu visez că sunt cu Irina, dar în fiece vis suntem în altă epocă şi în altă ţară.
În ultimul vis cred că eram prin secolul optsprezece în satul ei, dar nu unde locuieşte acum, ci pe locul unde este bisericuţa veche de lemn.
 În casa noastră era foarte curat şi spre apus trona un cuptor de pământ, unde Irina a aprins un foc. În alt vis eram în Egipt lângă Sfinx. Altădată eram în Grecia antică în perioada Misteriilor, în India când Budha a primit luminarea, în Persia pe timpul lui Zoroastru….
_Nu te-ai visat şi în Atlantida?
-O! Da.
_Da?
_Eram într-un ţinut ceţos şi ne jucam cu cristalele, de fapt, vroiam cu ajutorul lor să înlăturăm ceaţa. Am visat că eram şi în Lemuria, unde cu puterea gândului cream….
_Ha-ha-ha! Nu te-ai visat cu Irina şi pe Soare, Luna, Marte, Jupiter, Saturn, Pluto, Neptun sau pe Nibiru? Sau poate ai visat că voi doi eraţi  primii embrioni cu viaţa în oceanul primordial şi vă priveaţi drăgăstos, plini de dorinţe ascunse.
__Asta  nu am visat şi nu-mi place deloc ironia ta.
_Ioane, visele au o anumită coerenţă şi pot semăna cu un film sau cu o piesă de teatru datorită faptului că există o energie conştientă care astfel vrea să-ţi îndeplinească dorinţele şi aşteptările tale, care în realitate nu sunt satisfăcute.
_Vrei să spui că visele  mele sunt un fel de satisfacere deghizată a propiilor  dorinţe?
_Da.
_O fi şi aşa cum spui tu, dar visele pot să-mi dea şi un raspuns, o rezolvare la problemele care mă frământă.
Arienne, eu cred că esenţa întotdeauna este ascunsă, invizibilă, impalpabilă, inaccesibilă. 
_Ha-ha-ha! Şi tu crezi că esenţa ai s-o găseşti în vise?
Ioane, nu-i aşa că problema care te preocupă pe tine e Irina ?
_Da.
_ Trezeşte-te! Nu vezi că dragostea pentru această femeie te-a prostit şi aproape te-a înnebunit! Încerci să te agăţi de nişte fantasme ale nopţii pentru a explica propria neputinţă. Nu te poţi detaşa de această femeie care te-a rănit, te-a minţit şi  te-a înşelat. Cum poţi să o mai iubeşti, Ioane, ştiind prea bine că ea ……
__Nu pot să o urăsc.
_Nu zic să o urasti, dar de ce nu o ignori?
_Nu pot.
_Sărmanul de tine!
- Nu am nevoie de mila ta, ci de ajutorul tău.
_Nu pot să te  ajut cu nimic. Tu singur trebuie să te ajuţi, să vezi adevărul, să conştientizezi…
 Tu ai fost acela care i-a chemat pe ceilalţi în Bucegi. Aveai nevoie de energie fiindcă te simţeai slab şi neputincios.
_Ariene, nu am crezut vreodată  că am să sufăr atât de mult, că cineva o să mă dezamăgească atât de rău.
_Tot o mai iubesti !
_Vedeam cu ochii mei, citeam şi nu,  nu puteam  să cred………..
_Ai să o poţi ierta vreodată?
_Am iertat-o, dar  cel mai greu îmi este că nu mă pot ierta pe mine, că am fost atât de naiv, atât de credul. Chiar nu mă aşteptam la aşa ceva din partea ei. Nici în coşmarurile  cele mai negre,  sufletul meu nu a fost supus la asemenea încercări. Oare va veni o zi când suferinţa va înceta şi când sufletul meu se va vindeca?
Sufletu-mi este tare trist şi obosit, iar existenţa-mi pare un pustiu imens, în care mi-e teamă să nu mă pierd pe mine însumi printre aceste nisipuri nesfârşite. Alerg însetat printre dunele  vieţii, dar nu găsesc nici o oază, unde să mă odihnesc şi să-mi astâmpăr setea. Nu găsesc nici măcar o boabă de rouă.
_Speră că într-o zi…………
_Că într-o zi voi putea uita ……………..
E o amăgire, Arienne. Durerea din sufletul meu nimeni nu o poate alina.   O iubesc pe diavoliţa asta şi poate că nu e chiar aşa de rea cum pare.
_ Ioane, eşti un bolnav de dragoste incurabil şi  tare dezamăgit că nu ai reuşit să schimbi nimic.
_E o prostie şi o mare nebunie să crezi că poţi schimba ceva. Ceea ce poţi într-adevăr schimba e doar pe tine însuţi şi nimic altceva.
 Uneori  îmi face plăcere să evadez din realitate  şi  să pătrund într-o lume iluzorie, arhaică, nemuritoare şi saturată de lumini şi umbre, cu care ma joc. Îmi place să umblu pe poteci virgine, pline de liane, de pericole şi să visez…..
Ceva s-a întâmplat cu mine. Eu nu mai sunt cel care eram. Parcă o energie stranie a pus stăpânire pe mine  şi mă forţează să fac ceea ce fac.
Acest lucru a început să semene cu un viciu de care nu mă pot lăsa sau cu un microb care mi-a intrat în sânge. Vreau nu vreau mă împinge, îmi dă forţă să merg mai departe.  Când fac acest lucru, pe care tu îl ştii foarte bine, mă eliberez de monştrii interiori. E ca un fel de terapie mascată, voalată.
_O! Ioane, oamenii se cred îngeri şi nimeni nu vrea să recunoască că în interiorul lor e şi ceva rău.
_Asta înseamnă să te amăgeşti singur. Şi eu aveam o părere destul de bună despre mine, dar odată cu această  iubire nebună am descoperit cât sunt de departe de perfecţiune.
Am aflat cât sunt de mic, de slab, de limitat, de neştiutor…..
Vezi, pentru acest lucru trebuie să-i mulţumesc Irinei, femeia pe care am iubit-o ca un nebun.
_Şi pe care  încă o mai iubeşti.
- În fiece lucru rău există întotdeauna şi o parte bună.
_Da, întotdeauna există şi o parte bună  pe care o descoperim de cele mai multe ori destul de târziu.
_Toate rautăţile şi mizeriile pe care le-a făcut m-au ajutat să mă cunosc, să mă războiesc cu mine însumi şi să-mi dau seama cine sunt  şi ce vreau. Doar Dumnezeu ştie prin câte a trecut sufletul şi inima mea. 
_Un  înţelept îşi creează o insulă pe care niciun val nu o va acoperi. Un om priceput, cumpătat, serios, stăpan pe sine  va avea trei ţeluri: virtutea, iubirea şi credinţa. Cel care-şi dedică viaţa adevărului şi al cărui suflet este plin de iubire va reusi, chiar dacă în aparenţă este îngenuncheat şi înfrânt de loviturile vieţii.
_Mi-am dat seama că omul suferă din cauza  ignoranţei. Cu cât  cunoaşte mai mult, cu atât devine mai bun, mai nobil sufleteşte şi dăruieşte uşor toate comorile pe care le-a găsit, pe care le-a descoperit în căutarile, în explorările sale.
Ştiu că tu acum cauţi tăcerea şi  singurătatea deşertului în  propriul suflet.
_ Caut  cheia, mai bine zis  taina stăpânirii de sine.
_Eşti răspunzator de ceea ce eşti. Ai puterea de a face tot ce  doreşti.
_Din propria experienţă  pot să-ţi spun că singurul lucru pe lumea aceasta care mi-a dat  puterea de a supravieţui a fost CREDINŢA.
Credinţa în Dumnezeu  mi-a dat forţa, tăria, puterea de a lupta, de a fi, de a exista.
Am descoperit că  un îndrăgostit nu are teamă de nimic, nu se teme niciodată pentru viaţa sa.
_Da, am vazut mulţi nebuni frumoşi pe care i-am ajutat din umbră. Cel care crede cu tărie poate înfăptui tot ce vrea.
_Şi eu cred cu tărie în ceva, chiar dacă pare pură utopie.
_Atunci, cine ştie, poate şi visul tău se va împlini într-o zi .
_Îi mulţumesc  lui Dumnezeu că există şi mi-a dat speranţă şi încredere. Fără el aş fi căzut de mult în abisurile întunericului.
_Tu ai fost în acele adâncuri.
_Da, am fost şi m-am luptat cu întunericul pentru viaţa mea.
În ciuda nenumăratelor furtuni care s-au abătut, am crezut  cu tărie  în puterea binelui, în dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.
Am observat că cel care ajunge la o conştiinţă de sine îşi formează conştiinţa morală şi începe să fie frământat de mari îndoieli.
_Atunci e călăuzit în viaţă de idealuri înalte de dreptate, de libertate….
_ Cred că unul din rolurile supreme ale vieţii omeneşti este şi lupta pentru întronarea adevărului şi nazuinţa spre măsură şi armonie.
Încerc să înţeleg şi să descifrez sensul adânc al vieţii şi al omului. Visez la o lume plină de armonie şi iubire. Sufletul mă îndeamnă să pornesc în căutări şi să pătrund în profunzimea lucrurilor. 
 Arienne, simt dragostea cerului pentru pâmânt, simt cum cerul doreşte să îmbrăţişeze şi  să sarute Terra, cum vrea să o ferească de rău.
_Iubirea cerului pentru pământ va duce lumea înainte.
O lume moare şi alta se naşte.
Pasiunea ta pentru Irina îmi aduce aminte de Medeea care a iubit cu patimă până la deznădejde, a cărui viaţă a fost  axată pe acest puternic sentiment.
_Da, ea a iubit fără rezervă, sacrificând totul pentru cel iubit ca la un moment dat să fie părăsită. Astfel marea şi nemărginita  ei iubire se transformă într-o mare ură, iar  dorinţa de răzbunare  pune stăpânire pe ea. Astfel idolul devine cel mai mare duşman al ei. Medeea a fost una din tragediile lui Euripide care m-au impresionat profund.
_Te-a impresionat pentru că ai gasit unele asemănări, unele corespondenţe ....
_Este adevărat ceea ce spui.
-Numai că oricât rău ţi-ar face cea pe care-o iubeşti, nu trebuie să permiţi urii sau răzbunării să pună stăpânire pe sufletul tău, chiar dacă aleargă şi-ţi  dă târcoale ca o  fiară înfometată.  Să lupţi cu aceste sentimente şi să le înfrângi. Dacă pun stăpânire  pe tine te transformă în demon. Nu se merită să -ţi pierzi sufletul lăsându-te pradă urii şi răzbunării.
 “Iubeşte fără teamă-zâna vrea aşa
 Şi vindecă-te  mulcomindu-ţi patima”(Euripide)
_Ştiu că m-am născut  pentru a iubi şi nu pentru a urî…Dacă Dumnezeu este iubire, atunci şi noi oamenii sântem  tot iubire, doar suntem copiii Lui.
_Din nefericire germenii răului sunt şi ei ascunşi în sângele vostru şi de aici tragedia. Doar căutând înţelepciunea  poţi ajunge la izvorul fericirii.
_De-ai şti cât imi doresc să ajung la acest izvor.
_Marile idealuri  se realizează pe calea adevărului, condus de conştiinţă . Nimeni nu scapă de suferinţa pe pământ. Îndură cu demnitate şi încredere tot ce îţi este sortit. Uneori, se întâmplă  să cazi victimă  destinului implacabil.
_Mă revolt împotriva soartei, împotriva destinului crud . O vreau pe Irina!
_Ioane! Mă aşteptam la tine să ai idealuri mai înalte, nu să te laşi prins în plasa lui Eros, pentru că nu de puţine ori se întâmplă ca pornirile erotice  să aibă o anumită putere, forţă distructivă.
_O iubesc, Arienne! Şi stai liniştită, că  de azi înainte o să fiu inexistent  pentru ea. Despre iubirea mea pentru ea doar tu şi Bătrânul ştiţi.
Am renunţat  la Irina, dar asta nu înseamnă că nu o mai iubesc.
_Tata  ştie de iubirea ta?
_Lui nu-i scapă nimic, dar nu mi-a zis niciodată .
_Cred că este puţin uimit de ceea ce se întâmplă.
_Da, poate nu s-a gândit că un om se poate îndragosti de una din copilele întunericului, că poate să sufere atât pentru o diavoliţă.
_Suferinţa purifică sufletul omului şi-l înalţă.
_Pe mine suferinţa m-a dus până în abisurile iadului. De multe ori m-am întrebat dacă nu era mai bine să nu fi fost, să nu fi existat.
_ Suferi pentru că inima omului nutreşte deşertăciuni.
_Clipele de fericire sunt atât de puţine faţă de mulţimea suferinţelor, iar la  capăt mă aşteaptă frumoasa doamnă cu coasa pentru a mă îmbrăţişa şi a-mi da o sărutare.
__Te aşteaptă pentru a te elibera de chin. După cum ţărmul este bătut  de valurile mării, de furtuni, de vânt, tot aşa şi viaţa omului este chinuită, biciuită fără cruţare. Omul nu are încotro şi îndură suferinţele cu resemnare.
_În mine simt o energie care mă  ajută, care-mi dă putere de a suporta valurile chinuitoare ale vieţii.
Nu-mi place să mă resemnez, ci să acţionez. Nu pot să renunţ, ci mai bine intervin, chiar dacă este în van.
_Datoria omului este să acţioneze până la ultima suflare.
_Mă simt ca un vulcan care e gata să erupă. Parcă o voinţă oarbă a pus stăpânire pe mine şi nu-mi dă pace.
_Converteşte-te la drumul adevărului! E singurul lucru care-ţi poate aduce linişte şi mulţumire sufletească.
Acest drum este greu şi plin de suferinţe.  La tot pasul   te întâlneşti cu iluzii, fantasme,  pe care o voinţă conştientă  le pune frumos în calea ta.
Mulţi pornesc în acestă căutare, dar foarte puţini reusesc. Nu faci un pas şi altă barieră, altă capcană, alt examen pe care-l ai de dat.  Cănd te aventurezi în necunoscut, cineva neştiut îţi impune bariere de netrecut, te  amăgeşte ridicând   câte un colţişor de la perdeaua dintre lumi, cu scopul de a te provoca, ştiind că eşti un căutător de adevar.
_Mă simt mic, slab, neputincios, în acest corp, dar spiritul meu poate atinge înălţimile celeste.
_Întunericul are o atracţie irezistibilă asupra fiinţei dornice de cunoaştere. Explorezi acest întuneric sperând că într-o zi  vei găsi un strop de lumină.
_Nu am explorat întunericul, dar el m-a căutat, m-a înconjurat, şi simţeam cum mă prăbuşesc şi mă sufoc în braţele lui de gheaţă. Când simţeam că-mi pierd echilibru interior sufletu-mi se agăţa de un firicel de lumină care mă ducea spre Domnul.
 De câte ori viaţa m-a învins, de câte ori m-am prăbuşit în abisuri insondabile, acel fir invizibil de lumină  m-a salvat.
Nu ştiu ce se întamplă cu mine, dar sunt veşnic nemulţumit şi plin de îndoieli.  Uneori mă scufund în imperiul vast al tăcerii şi nu pot accepta nimic fără controlul raţiunii.  Eu nu pot fi închis în carapacea unui sistem sau a unei dogme. Avea dreptate Heraclit când spunea că totul este într-o continuă mişcare, într-o continuă schimbare. Până şi sufletul meu  se metamorfozează.
Dar nu pot fi de acord cu Protagora care a zis  că nu poate exista un adevăr absolut.  Adevărul absolut există şi este unul singur: Dumnezeu.
_Ioane, sa nu devii robul niciunui sistem filozofic, gânditor sau nu ştiu cărei dogme religioase.
_Chiar să vreau şi nu aş putea, fiindcă eu sunt un rătăcitor solitar care merge pe un drum neumblat, meditând la  misterele lumii şi ale omului.
-Viaţa este dinamică, supusă mereu la schimbări, cu urcuşuri şi coborâşuri. Doar cunoscând poţi tinde spre perfecţiune. Totul este în transformare, în schimbare. Nimic nu durează o veşnicie.
Gandeşte-te la misterele eleusine care aproape o mie de ani a fost cea mai importantă manifestare religioasă a grecilor şi s-a dus ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Totul are un început şi un sfârşit.
Întotdeauna cei din umbră s-au folosit de religii pentru a manipula pe sărmanul om.
_Nu am primit o educaţie religioasa, parinţii mei au fost atei, dar o atracţie spre cer am avut de când mă ştiu. Era ceva în mine care se simţea atras de acest mister inefabil.
_De divin.
_Da. Nu sunt un om religios şi nici nu voi fi vreodată, ci sunt doar un  om simplu din popor.  Nu fac parte din clasa cultă care merge la teatru şi la operă şi nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că muntele, natura îmi oferă un spectacol mult mai grandios . Am descoperit că nu am nevoie  de intermediari între mine şi Dumnezeu  şi nici   de ritualuri ciudate. Am respectatat tradiţia strămoşească, dar am ajuns la concluzia că în ziua de azi  nu mai poţi avea încredere în nimeni şi nimic. Toţi, de la oamenii politici până la unii slujitori ai Domnului slujesc banului.  Uneori, revolta inimii mele atinge cote alarmante văzând unele lucruri ce se întâmplă în Casa Domnului. Îmi iau crucea şi icoana  şi plec de unul singur  pe munte.
_ Nu trebuie să generalizezi. Unul din drepturile fundamentale ale fiinţei ar fi acela de a-şi decide singură soarta, de a nu mai fi robul destinului sau sistemelor.
_Şi când te gândeşti că totul e hotărât de energiile lor… 
Suntem controlaţi, manipulaţi de aceste energii.
 _Energiile întunericului pot fi învinse, captate şi transformate din energii distructive  în energii constructive.
Sunt oameni care cred că ei pot orice şi sunt plini  de mândrie, ca într-un final  să cadă înfrânţi, dezamăgiţi.
Cei fideli ai acestor entitaţi au început să creadă că ei sunt chiar zei, că pot stăpâni forţele şi energiile Universului.
-Cred în forţa creatoare, în capacitatea fiinţei de a lupta, de a se elibera de orice robie.
Lumina raţiunii trebuie să strălucească şi să facă  din lume un cosmos armonios şi frumos organizat . Aşa spunea cineva, dar nu mai reţin cine.
_Eşti un visător, Ioane!
_Ştiu, Arienne. Sunt îndrăgostit  de adevăr, de lumină. Sunt îndrăgostit de tot şi de toate. Iubesc deopotrivă şi albul şi negrul. Nu pot să urăsc pe nimeni.
Iubesc în special omul simplu, modest şi plin de demnitate. As vrea să pot transforma întunericul în lumină, răul în bine şi ura în iubire.
-Caută, cercetează  adevărul, fiindcă doar el te poate elibera.
-De ceva timp tot caut,  dar cu cât cunosc mai mult cu atât mă cutremur şi mă revolt.
 Sunt un pelerin care se simte rătăcit în această lume ciudată. Mă simt prizonier, legat cu mii de fire invizibile. Parcă sunt prins într-o plasă de păianjen energetică  din care nu pot să evadez. Oricât aş vrea nu găsesc un portal. _Există unul, Ioane. El a fost creat de Iisus, dar ei au manipulat  şi acest lucru. Ai citit doctrina lor?
_Da, am citit şi sufletu-mi s-a tulburat până în profunzimile cele mai intime.
_Cuvântul este un dar pe care l-ai primit  de la Creator şi ar fi bine dacă  l-ai face cât mai frumos pe buzele tale.
_Uneori, cuvintele par, că au şi ele un suflet care ne încântă sau ne rănesc. Am simţit frumuseţea, dar şi loviturile cuvintelor. Ele ajung la  sufletul meu pe care-l vrăjesc  sau otrăvesc. Au în ele o putere magică, care mă ridică pănă la cer sau mă coboară până în abisurile iadului. După ce am citit câteva din cărţile lor, pot spune că mă simt sosit  din Infern.
Nori viforoşi şi mari furtuni se îmbulzesc, se năpustesc, în a mea inimă, când văd că tot ce este bun şi frumos pe mulţi oameni îi lasă reci şi muţi, iar răul, viciul, grotescul planează ca o molimă asupra lumii.
 Când văd astă lume cu simţiri reci şi înguste  îmi vine să mă ascund, să nu mai simt, să nu mai văd nimic, ci să fug dincolo de soare  şi să visez la o altă lume  cu păduri albastre, cu raze de argint şi aur. Aş vrea să dorm o veşnicie într-o lume cu arome de roze, la umbra crinilor şi să uit, să uit, să uit…..
_Mai sunt încă suflete pure ca cerul senin, mai sunt încă inimi curate ca focul cel mai pur. Priveşte copiii acestei lumi şi vei înţelege că omenirea mai are o şansă prin ei.
_Plânsul mă îneacă şi nu am putere să înving durerea ce mă apasă, ştiind ce li se pregăteşte  acestor fiinţe pure şi nevinovate.
_Aş vrea să ningă cu flori de măr, de piersic, de cireş, peste tine şi să te umple de soare.
Inima să-ţi devină iubire, iar sufletul iertare, fiindcă mângâierea omului e-n iubire şi înălţarea în iertare.
_Nu sunt nici înger nici demon, ci doar un  om care-şi duce viaţa tristă şi amară, visând la o eternă primăvară cu multe flori de cais.Trăiesc într-o atmosferă străvezie şi mă joc cu lumini şi umbre. Mă rog de izvor să-mi vorbească, de pădure să mă înveselească. Văd cum firului de iarbă îi cresc aripi de fluture, cum pietrele dansează, cum frunza cântă îmbrăcată în dantela de spumă a valurilor şi cum eu încet, încet,  dispar transformându-mă într-un fir de nisip hoinar.
_Totul în lume este deşertăciune şi vânare de vânt,Ioane.
_Mă simt pierdut, singur şi tare trist, Arienne. S-a dus, totul s-a dus….S-a dus iubirea mea….
_Nu te lăsa învins de dezamăgire şi de durere, ci renaşte din nou ca pasărea Phoenix. Alungă norii cei negrii din inima ta şi lasă soarele şi iubirea să te inunde. Nu este deloc important că Irina nu te-a iubit, importantă este doar iubirea ta.
Adu-ţi aminte că tu te-ai născut dintr-o mare iubire.
_Da, am fost conceput într-o zi frumoasă de 17 august pe un câmp minunat plin cu flori din Vedea.
Am fost fructul dragostei dintre un tânar învăţător de 23 ani şi o proaspăt absolventă de liceu care avea 18 ani şi o lună. Lumina zilei am vazut-o într-o zi de joi într-un spital de pe meleagurile Vâlcii.
M-am nascut în frumoasa luna mai, când întreaga natură fremăta de iubire. Am deschis ochii când firele de iarbă îşi făceau declaraţii de amor, când frunzele copacilor erau stăpânite de acel fior nedesluşit al iubirii, când căpşunile se îmbujorau  fiindcă soarele le privea, cand primele cirese  îşi şoptesc cât de mult se iubesc. Am venit pe lume   când întreaga natură cânta un imn de dragoste soarelui, iar el trimitea raze dulci şi sărutări nesfârşite întregii lumi, din adâncul nesfârşit al cerului. Dar totul s-a dus……
Ioan era un tânar fecior cu o faţă frumoasă, ovală, aproape feminină. Era înalt, avea părul castaniu deschis, care părea blond în lumina soarelui, cu sprâncene frumos arcuite de ai fi zis că sunt pictate. Ochii erau negrii ca mura câmpului. În ei se citea o mare tristeţe şi  avea un zâmbet enigmatic care parcă ascundea toate misterele lumii. Experienţa  care a trăit-o cu Irina l-a demoralizat şi l-a dus până în abisurile iadului, când a descoperit că femeia pe care o iubea cu toata fiinţa lui  îi era un mare duşman. Dezamăgirea a fost prea mare, prea dureroasă pentru sufletul  lui pur şi sensibil. Arienne dorea să-l trezească la realitate. 
-Îţi repet iar : importantă e doar iubirea ta. Te-ai născut din iubire, exişti datorită iubirii şi cât timp vei fi, iubirea va fi mereu cu tine.
_Ştiu. Fără iubire nu aş putea exista. Iubesc cerul, luna, soarele, stelele, pământul, apa, aerul, focul, iarba, muntele, marea…..întreg Universul, şi as vrea sa fiu poet să pot cânta iubirea sau un pictor să……….
_În ce culori ai picta iubirea?
_În toate culorile lumii, Arienne, fiindcă iubirea este în tot şi în toate.
_Da. Iubirea e peste tot, în orice fiinţă.
Este ceva în privirea ta , în zâmbetul tau, care-mi aduce aminte de stramoşii tai.  În urmă cu peste 2000 de ani şi ei veneau pe acest munte,  ridicau altare şi aduceau jertfe zeilor.
_Respect şi iubesc strămoşii, dar  eu nu cred în acei zei. Cred într-o zeiţă a iubirii, a dragostei, a purităţii, a frumuseţii.
O ador! O iubesc! E atât de frumoasă, de pură, de minunată !
_Ioane, ai devenit un fluture? Ai uitat de Irina şi ai găsit altă floare?
_Nu este ceea ce crezi tu.
_Pe zâna mea nu am văzut-o niciodată în realitate, ci mi s-a arătat doar în vise. Ultima oară i-am vazut minunatul chip înconjurat de o coroană de trandafiri albi şi galbeni.
Arienne, tu vii din Lumină şi o cunoşti. Cum este în realitate?
_Acum înteleg, tu  vorbeşti de Mama Luminii, a Dragostei, a Iubirii, a Mântuirii care-n permanenţă îşi trimite în Univers  razele sale pline de iubire.
_De cate ori am fost lovit şi m-am prabuşit Fecioara Maria îmi apărea în vis. Din chipul ei radiau mii de raze mai strălucitoare ca soarele, care mă înconjurau cu o infinită iubire  şi mă vindecau de toate rănile sufleteşti şi trupeşti.
 O iubesc, Arienne! Mi-e dor de graţia, bunătatea şi zâmbetul ei minunat.
_Te înţeleg. Cine a văzut-o  o va iubi  şi îi va dărui inima sa. 
Când ajungi la o astfel de iubire începi să te vindeci şi să te eliberezi.
Dacă celelalte  iubiri leagă  omul, aceasta este singura iubire  care-l eliberează şi-l vindecă .
Iisus a venit pe Terra să înveţe pe oameni adevărata iubire, dar câti au înteles.....?
Această formă de iubire este singura armă a omului de a învinge răul din el şi din exteriorul lui.
Doar ea, Iubirea, te poate elibera, doar ea e poarta spre libertate. Iisus s-a născut şi s-a  jertfit pentru a deschide  această poartă.  Şi când te gândeşti că totul este atât de simplu, atât de simplu....Trebuie doar să iubeşti.
Un vânt începe să-şi facă de cap şi aduce cu el o negură uşoară. Floarea de colţ devine palidă şi Ioan simte cum un fior de gheaţă îl cuprinde. Vântul pare a fi o fiinţă vie, pasională, care rostogoleşte în dansul lui haotic câteva pietricele, ce par a fi fericite de mângâierea lui vijelioasă, prin oazele de verdeaţă. Băiatul  priveşte fascinat la spectacolul naturii ce pare să se dezlanţuie şi începe să aibă iluzii optice. Câteva puncte luminoase pe munte dansează un joc clar-obscur de lumini şi umbre care îi atrage atenţia. Observă cum acele lumini ciudate au o formă triunghiulară şi se apropie de ei cu o viteză ameţitoare.
_Ciudat! Simt cum o forţă foarte puternică a întunericului se apropie de noi. Sângele îmi îngheaţă, iar privirea- mi se înceţoşează. Nu mai rezist. O să-mi iau zborul spre Făgăraş. Să ai grijă de tine, Arienne!
_Şi tu să ai grijă de tine, Ioane!
După ce Ioan a plecat totul a amuţit. O tăcere adâncă şi misterioasă pune stăpânire peste munte. Arienne priveşte cum acea lumină galben -roşiatică se opreşte lângă ea şi se transformă într-o fiinţă aparent umană.
 Părea un înger picat din cer. Avea părul lung şi blond, o faţă albă ca laptele şi din ochii  albaştri ca cerul senin de vara radiau mii de raze într-o multitudine de nuanţe, când o priveau pe Arienne.
_De ce ai venit după mine, Arulu? Îţi era teamă că o să evadez? Ştii prea bine că nu pot trece de zidul vostru energetic.
_De ce mă vezi ca pe un duşman? Nu eu ţi-am luat mereu apărarea în faţa tatălui meu?
Prin mintea ei se derulează tot felul de imagini, de amintiri, în care Arulu mereu a ajutat-o.
-Îţi multumesc, Arulu, dar.....
_Dar nu poţi să ai încredere în mine, fiindcă sunt fiul Întunericului
 Simt cum timpul şi destinul încep să-mi macine neîncetat sufletul. Poate că viaţa ne-a fost dată  pentru a ne cunoaşte.
Mă simt îmbătrânit şi obosit ca această stâncă bătrână pe care stăm.
_Ce te frământă, ce te doare, Arulu?
_Ce mă chinuie atât de tare, încât aş prefera să nu mai fiu?
 Arulu se apropie de Arienne, îi cuprinde faţa în mâinile sale şi spune:
_Priveşte-mă, Arienne! 
Înţelegi ce spun ochii mei?
Arulu era cunoscut pentru forţa extraordinară ce o emana ochii săi albaştri hipnotizatori. Arienne ştia că a sosit timpul să-l înfrunte. Fie ce o fi o să privească în acei ochi mai strălucitori ca stelele de pe cer.
Privirile  se întâlnesc  şi Arienne are senzaţia că pătrunde într-o lume stranie, necunoscută şi întunecoasă  care o atrage într-un mod misterios. Simte că începe să se piardă într-un labirint fascinant când zăreşte o lumină spre care întinde braţele.
_Nu pot să cred!  Şi în tine este o scânteiuţă de lumină! De unde vine?
_De unde crezi, Arienne?
Ea vine din iubirea mea pentru tine şi am tot sperat că ai să înţelegi şi tu  într-o zi.
Arienne se transformă într-o sferă de lumină şi dispare peste vârfurile Bucegilor.
S-a ascuns lângă o cascadă spumegândă. Dintr-un copac se auzea cântecul unei păsări îndrăgostite care-şi chema perechea. Verdele crud din împrejurimi încânta retina şi te îndemna la visare. Un vântuleţ cald şi blând începe să mângâie florile care se bucurau  şi se înfiorau de această
atingere delicată. În depărtare se auzeau dangătul clopotelor de la o mânăstire. În faţă era un pârâu cu unde dantelate de spumă alb verzuie. Era un peisaj virgin, sălbatic cu stânci abrupte, cu păduri de conifere, cu vagăuni întunecate, cu prăpăstii adănci. Arienne sta lângă cascadă, privea dansul stropilor de apă şi se gândea la tatăl său, la cât de trist ar fi, dacă ar şti că inima sa a fost cuprinsă de fiorul dragostei pentru un demon, care nu este altul decât moştenitorul Întunericului.
Bătrânul i-ar spune:"Fugi de el! Fugi de fiul amăgirii şi al minciunii!"
Totuşi,  a văzut lumina în ochii lui. Simţurile nu o mint, Arulu o iubeste.
Nu-şi termină gândul că Arulu apare lângă ea.
_Aici te-ai ascuns de mine? De ce?
Privirea lui o copleşeşte şi simte cum un curcubeu minunat îi cuprinde inima.
_Mi-e teamă. Facem parte din lumi diferite care se razboiesc între ele. Niciodată lumea ta nu mă va accepta,la fel cum nici lumea mea nu te va vrea. Între noi nu ar trebui să existe astfel de sentimente.
_Arienne, sunt chinuit de patima iubirii...Toate entităţile, că sunt bune sau rele aparţin Universului. Toate avem acelaşi tată, acelaşi Creator.
De când mă ştiu inima mi-a fost veselă şi m-am bucurat la fel ca oamenii de un răsărit de soare, de lumina blandă a lunii, de o ploaie caldă de vară, de o nisoare, ....de frumuseţea stelelor. Alergam prin roua dimineţii şi admiram acel diamant strălucitor şi efemer de pe firul crud de iarba. Mă îmbăiam în unda izvorului cristalin  şi mă bucuram de soare ca un copil. Alergam prin câmpuri, grădini, păduri şi mă luam la întrecere cu păsările cântătoare. Asta a fost până ai aparut tu cu lumina ta de înger şi am înţeles ce este iubirea.
Chiar daca întreaga natura cânta:"Dumnezeu este  iubire!", eu nu am înţeles sensul până ai aparut tu . Nu am înţeles ce-mi spuneau florile, iarba, apa, păsările, soarele, stelele.
Dar acum ştiu că tu eşti ţărmul, iar eu sunt valul. Tu eşti floarea eu sunt vântul.
_Arulu, tu eşti muntele, eu sunt marea, tu eşti pământul, eu sunt ninsoarea.
_Tu eşti lumina, eu sunt întunericul, tu eşti albul strălucitor, eu sunt negrul adânc.
_Tu eşti eu şi eu sunt tu.
_Soare şi lună, noapte şi zi, senin şi furtună. Am alergat şi te-am căutat neîncetat pe pământ, sub pământ şi prin aer sperând că o sa te găsesc. Te-am  căutat în întreg Universul fiindcă nu mai pot să concep viaţa mea fără privirea ta, fără zâmbetul tău, fără blândeţea ta, fără lumina ta de înger. Întunericul mi-a fost mamă şi tată până ai apărut tu, lumina, iubirea  mea. Chiar dacă nu înţeleg şi nu ştiu multe lucruri despre lumină, ador lumina ta şi inima-mi tânjeste dupa ea. Aş vrea să-mi îmbăiez sufletul în razele ei.
_Arulu, amândoi suntem prizonieri ai întunericului, atâta timp cât suntem pe Terra. Lumina este dincolo de zidul energetic care înconjoară pământul ca un şarpe de foc şi oricât ne-am dori nu putem să trecem dincolo de acel zid.
_Doamne! Tu care ai creat tot, Tu care ai grijă de toate făpturile din Univers, protejează te rog, iubirea noastra! O să reuşim Arienne, puterea dragostei noastre va învinge orice obstacol.
_Sper, iubirea mea.
Arienne şi Arulu sunt înconjuraţi de o armonie încântătoare, de o mângâiere misterioasă, dulce şi graţioasă care le învăluie sufletele. Se privesc unul pe altul şi înţeleg că este iubirea divină  care-i binecuvintează şi îi învăluie cu razele iubirii.

Bătrânul sta în faţa peşterii când apare Ioan. Îl salută cu profund respect  şi privindu-l  întreabă:
_Ce s-a întâmplat de sunteţi atât de trist?
Vă cunosc de când eram  copil, dar nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată atât de supărat.
_La orice mă aşteptam, Ioane, dar la asta  nu.
_Nu înţeleg.
_Concentrează-te, gândeşte-te la fiica mea şi spune-mi ce vezi.
_Nu văd nimic.
Bătrânul îşi pune palmele pe capul lui Ioan .
_Acum vezi?
_Doamne!  O văd pe Arienne cu un înger, în locul unde pe timpul hiperboreenilor mândrul  Apollo îşi avea sălaşul,  unde cerul comunică cu pământul, lângă Izvorul Alb în Ceahlău.
_Acela nu este înger, ci   demon. El poate lua orice forma doreşte, chiar să pară şi un înger de lumină. Ascultă ce-i spune.
Arulu privind-o cu multă dragoste îi şoptea:
_Arienne, vreau să te privesc o veşnicie, fiindcă doar tu îmi înseninezi sufletul iubito. Inimă de înger pur, lasa-mă să-ţi sărut aripile albe şi inima să ţi-o ating. 
Tu eşti steaua mea frumoasă, radioasă şi sfântă. Te iubesc cu disperare şi-ţi închin viaţa mea doar ţie, doar ţie stăpâna inimii mele. 
Tu înger minunat, creat din lumina cea mai pură ai reuşit să-mi topeşti gheaţa din inimă şi ai făcut  din ea o grădină cu flori .
 Îţi mulţumesc că exişti, îngerul meu drag.
Aş vrea să-ţi ating cu mii de sărutări frumosul tau păr bălai şi să  mă pierd în aceste minunate fire de mătase, de aur şi  lumină. Îmi doresc ca al tău zâmbet să ma încânte  mereu. .
În ochii tai, ochii fericirii vreau să mă scufund iubito. 
Vreau să te ţin la pieptu-mi  şi cu sărutări fierbinţi să te învelesc, iar mâinile-mi reci la sânul tău să mi le-ncălzesc.
 Aş vrea să gust nectarul acestor două mere rotunde coborâte din rai  şi  albe ca neaua. 
Aş vrea să mă îmbăt de aroma crinului ce-l ţii în mână  şi cu razele tale dulci să mă duci în lumină.
_Ochii tai  mă fac să roşesc, iar cuvintele tale mă topesc.
_O, înger blând şi frumos, a fost scris de la începuturile lumii, în stele, ca tu să-mi mângâi inima cu zâmbetul tău dulce şi curat.
_Când am privit în ochii tăi , am zărit doi aştrii mai strălucitori decât orice stea din înalt, iar pe fruntea ta senină am zărit un luceafăr luminând.
 Înger întunecat ce cauţi iubire şi lumină, în zâmbetul tău m-am îmbăiat.
 Arulu, daca inima ta este pură, Domnul te va auzi şi vei devenii  lumină şi iubire.
_Inima-mi este plină de iubire şi aş face orice pentru tine, chiar şi viaţa mi-aş da, doar să te ţin în braţe iubito.
Bătrânul îşi ia mâinile de pe capul lui Ioan.
_Ajunge! Nu mai suport să-l văd pe  acest demon .
_Pare sincer şi tare îndrăgostit.
_Demonii se iubesc doar pe ei.
_Poate că Arulu nu seamănă cu tatăl său, ci cu bunicul. În lumea noastră, în general copiii seamănă  mai mult cu bunicii decât cu parinţii.
_Ioane, el este fiul minciunii.
-O fi el fiul întunericului, dar se pare că o iubeşte pe Arienne.
_Ioane, ai înebunit şi tu? Ai uitat că demonii au vrut să te ucidă?
_Nu, nu am uitat, dar iubirea lor este atât de frumoasă….,iar a mea  a murit.
_Ce a murit, Ioane?
_Iubirea mea a murit şi am îngropat-o  într-un nor . Sufletu-mi plânge mereu după acel nefericit amor.
 Am distrus şi ultima fărămă de speranţă, şi de atunci durerea s-a adâncit. De dureri sunt învins şi simt cum încet, încet, lumina din mine se  tot stinge. Fără iubire totul în lume e zădărnicie. Aş vrea să fiu orb să nu mai văd al mării val şi a muntelui stâncă fiindca norocul iubirii mele a fost o prapastie adâncă.
 Aş vrea ca lumina să mă topească şi a ei raza albastră să mă scufunde în uitare, să uit tot ce mă doare, că am iubit o visare. Simt că am murit. Parcă sunt  o fantomă care trăieşte în ceaţă şi nu găseşte nicio cărare.
_Ioane, trezeşte-te! Nu te lăsa prins în capcana dezamăgirii, în capcana întunericului.
_Vă rog, nu interveniţi în dragostea lor. Iubirea este cel mai frumos dar, nu toţi avem parte de ea.
_Mă doare inima, Ioane. Copila mea, copila mea…….. 
Doamne!  Doamne, apără-mi copila!
_Doamne, apără iubirea !
Între timp Arienne se făcuse  nevăzută ascuzăndu-se de Arulu care o găseşte.
-Venit-am în Calea Cerului  să te întâlnesc, Arienne. M-am rugat de vânt, de poaie, de soare, să-mi spună unde  iar te-ai ascuns.
_Şi vântul ştrengarul ţi-a şoptit că sunt lângă stânca Dochiei. 
_Deschide-mi poarta spre Lumina, iubito!
Sarută-mă, răpeşte-mă şi du-mă cu tine în Lumină!
_Arulu, eu nu pot să deschid Poarta Cerului.
_"Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer. 
 Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească."(Cantarea Cantarilor)
…………………………
Soarele împrăştia cu dărnicie razele sale peste apele ravăşite şi verzi ale lacului Bâlea. Ioan privea câteva colţuri de stâncă ce ieşeau din apă şi păreau nişte balauri adormiţi pe veşnicie. Nu de puţine ori urca în vârful muntelui şi sta pe marginea  lacului glaciar. Parcă-l chema pentru a-i spune o poveste veche de mult uitată.
Uneori se întâmpla să nu vadă nici la un pas din cauza ceţii dese, care coboară mândră, ca o mare doamnă,   îmbrăţişând cu braţele sale reci muntele bătrân. Acum stă pe o stâncă neagră şi admiră florile roz-liliachii  ale muşchilor şi lichenilor care se bucurau ca nişte copii de mângâierea darnică şi călduroasă a soarelui. Câteva firicele de iarbă se ridicau mândre spre soare şi cântau împreună cu pietrele şi apa un imn soarelui drag.
De câte ori se întorcea în acest loc prin celulele minţii treceau tot felul de amintiri dragi din copilărie. Îşi aminteşte cum sta în iarba deasă sub mărul bătrân din curtea bunicilor, cum îşi umplea sufletul pur de copil cu seninătatea cerului, cu mireasma florilor, cu adierea vântului care-i şoptea mereu ceva de neânţeles la ureche. Iarba din curtea bunicii părea o mare verde, legănată de valuri, iar fluturii zburdau fericiţi printre florile câmpului. De cate ori îşi aminteşte de bunica lui dragă, care-l chema cu un glas dulce şi melodios, inima îi tresare în piept, seţoasă de viaţă, ca în vremurile acelea de demult. A fost fericit. Se mulţumea cu atât de puţin…Era încântat când vedea soarele răsărind, fascinat de frumuseţea stelelor, fericit cand vântul îl mângâia, când picăturile ploii îl săruta şi când fulgii de nea dansau în palmele lui. Se simţea tare iubit când bunica, o femeie plinuţă cu obrăjori roşii ca macul câmpului, cu părul castaniu şi ochi verzi ca smaraldul îl mângâia şi-l săruta cu mare dragoste pe frunte.
Acum a alergat ca un nebun dupa vise. A muncit zadarnic, a căutat raspunsuri la întrebari care-l chinuiau, dar nu a găsit nimic, doar vânare de vânt.
Fericirea a fost cu el în copilărie, în casa bunicii, în grădina plină cu flori, în livada plină cu miresme îmbătătoare, în pâraul din faţa casei bunicilor, unde intra desculţ şi îşi vâra mânuţele pe sub toate răgăliile malului, sperând că o să prindă un peştişor micuţ cu ochii sticloşi.
 A fost fericit în zăvoiul plin de tămâioare, în pădurea de fag şi de stejar plină de mănătărci, mure, fragi şi zmeură.
Îi este dor de acele vremuri, de bunicul lui, un bătrânel frumos de statură mijlocie, slab, cu părul frumos ondulat, cu ochi caprui, vioi, adânci şi pus mereu pe glume. Era tâmplar. Aşa îşi câştiga existenţa şi mereu spunea:”Taică, meseria e braţară de aur. Dacă nu aş fi avut această meserie cu ce-mi hrăneam cei cinci copii?” Se culca la 10 seara şi se scula la 3 dimineaţa. Dacă pentru alţii munca era o corvoadă pentru el era o plăcere. Era mulţumit când dintr-un lemn brut ieşea din mâna lui o uşă, o fereastră pentru o casă.
Se simţea un creator de fumos. Era renumit ca cel mai bun meseriaş. Veneau la el oameni din multe localităţi. Era un artist desăvârşit, plin de nenumărate talente. Înainte de culcare îi spunea povestea lui Zamfirică, o poveste care-n fiecare seară era alta, o poveste în mii de variante. Mintea lui inovatoare mereu scornea noi întâmplări, noi personaje, iar când mai bea şi o duşcă de prună bătrână vorbea numai în versuri de ai fi crezut că este un mare poet.
Straşnic om! Frumos, blând, milos şi generos îi era sufletul.Îşi aduce aminte cum bunicul  a salvat de la înec pe timpul inundaţilor o bătrânică. Bunica plângea de frică că o să se înece şi el fiindcă nu ştia să înoate, dar s-a prins de o cracă de anine şi a reuşit să ajungă la mal cu acea femeie, care nu mai înceta să-i mulţumească. El  i-a spus: “Nu-mi mulţumi mie, ci lui Dumnezeu.”
Îi este dor de  bunici, încât ar vrea să dea timpul înapoi, să fie iar copil.
Bunicul şi bunica au murit demult şi odată cu ei s-a dus şi acea lume de basm, în care Ioan a fost atât de fericit şi de iubit. A plâns mult pe mormintele lor.
Doamne! Ce timpuri! Cum era el un ghemotoc de copil, blond, cu ochi căprui şi cum dormea cu năsucul între sânii mari ai bunicii, care miroseau a busuioc.
 Amintirea poveştilor bunicilor spuse la gura sobei şi la lumina lămpii atârnate în cui, sfaturile, mângaierile lor, îi provoacă o emoţie profundă şi lacrimile îl podidesc.
În vălmăşagul norilor vieţii, chipurile celor doi bătrâni au fost întotdeauna colţul lui de cer senin. De câte ori dezgustat de viaţă, nu ridicase ochii la cer, amintindu-şi de ei, de rugile lor la icoanele din perete.
Coboară muntele şi pătrunde într-o pădure frumoasă de stejar, cu izvoare tainice, cu păsări cântătoare, cu blânde adieri de vânt, cu tufişuri de trandafiri sălbatici care se agăţau drăgăstos de crengile copacilor.
Vântul începe să ridice în forme ciudate praful drumului. Frunzele  dansează un joc straniu, iar câte un brad ratăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul lor ciudat  îi aminteşte lui Ioan de matuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul brazilor:”Ioane, învaţă din greşeala mea!"
Matuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.
Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut. Întâmplarea, destinul a făcut ca ea să se marite cu altul, dar să rămână îndrăgostită de acel om, fără să renunţe la visul ei de iubire. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Chiar dacă era căsătorită cu altul, mirele inimii ei era în altă parte, plecat departe. Era un suflet visător, imaginativ care trăia cu nostalgia primei iubiri, aşteptând mereu, sperand că într-o zi, totuşi, el va apărea. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în părul ei, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori ceea ce îi sporeau farmecul. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară.
Uneori, barbaţii îi provocau un profund dezgust. Era o femeie care evita orice relaţie şi cunoştinţă nouă. Ea trăia cu visul din copilărie şi în sufletul ei ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă. A observat că s-a schimbat mult. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.
Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. I-a povestit cum îl dorise, cum îl visase, cum îl aşteptase şi cum se bucura că lunga ei aşteptare i-a fost răsplătită. Niciodată nu şi-a pierdut capul, chiar dacă trăieşte mai tot timpul cu mintea în nori, întotdeauna a fost cu picioarele pe pământ. Chiar dacă trecuse un sfert de veac de când nu-l văzuse inima ei tot il iubea.Tot ce a purtat în adâncurile din inimă, în străfundurile sufletului său i-a spus. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere. El nu cunoştea profunzimea conştiinţei, a sufletului, a iubirii. Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor. Şi-a dat seama de rolul lui, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu a cunoscut niciodată acea forţă care înnobilează sufletul şi trezeşte conştiinţa. Când a citit în adâncul sufletului, în inima şi conştiinţa lui a căzut din al nouălea cer, în prapastia cea mai adâncă a iadului.  Devenise palidă, negăsindu-şi locul şi umbla de colo până colo, agitată şi plânsă. Totuşi, luciditatea, prudenţa nu au părăsit-o nicio clipă. A fost sinceră în exprimarea afecţiunii, a tristeţilor, a  marilor  dureri. A crezut cu patimă în dragostea ei şi şi-a arătat pe faţă sufletul afectuos, visător şi profund.Ce tristă prabuşire! Ce mare dezamăgire! A înţeles că acest Făt-Frumos cu tâmplele cărunte nu-şi va reveni niciodată. Aşteptarea ei a fost o aşteptare zadarnică, un vis pierdut şi risipit în neant.  Cuvintele mătuşei răsună în mintea sa:”Ioane, ai mare grijă cui îţi dăruieşti inima! Învaţă, băiete, din greşeala mea!”
Un vuiet prelung se aude dinspre vârful muntelui şi o adiere caldă şi lină îmbrăţişează brazii de pe malul apei. Mii de strune de argint risipesc cristalele apei în căderea lor printre stânci. Ce locuri minunate!  Tresare.  Un fior prelung îi sfredeleşte inima. În depărtare se aud trilurile păsărelelor şi o adiere parfumată care izvora din mijlocul florilor, din interiorul mugurilor de brad, din tremurul ierbii, îi îmbată simţurile. Îşi simte inima bătând ca niciodată, iar tot corpul e cuprins de o tresărire dulce, neînţeleasă. Se simte ca un ghiocel care-şi scoate capul din zăpada rece, dornic de lumină şi iubire.Inima îi tresare de admiraţie în faţa colinelor minunate ale Sarmisegetuzei. Întotdeauna ruinele de aici îi provocau o nostalgie uşoară şi îi deştepta în suflet speranţa că într-o zi va putea să evadeze. Credinţa că ziua aceea se apropie o pun pe gânduri. Amintiri ale acelei lumi din care a venit o năpădesc.”Mi-i dor de lumea mea!”şopteşte printre lacrimi Arienne. Un curcubeu minunat înconjoară colina din faţa sa şi o răpeşte din lanţul amintirilor, trezind-o la realitate.Un râu rece şi limpede ca cristalul se unduieşte ca un şarpe printre dealuri. Vântul cu miresme culese de prin pădurile apropiate şi colinele înverzite îi îmbujorează faţa albă ca porţelanul şi îi înviorează ochii  frumoşi şi adânci ca cerul, în care niciun muritor nu a reuşit să privească. Arienne părea o zână bună si frumoasă coborâtă dintr-un basm cu păduri fermecate. Arulu şedea nemişcat în iarba crudă şi pare că nici numai respiră. O urmăreşte cum înoată prin valurile de frunze ale pădurii din apropiere şi cum se topeşte printre copacii care vroiau să o ascundă de privirile lui indiscrete. I-a pierdut urma. Nu se mai zăreşte şi totul parcă a încremenit. Un gând tainic îi spune că azi se va petrece ceva. Arienne devenise un vis, un vis care-i deschidea inima spre întreg Universul. Era un sentiment nou şi necunoscut. Zările nesfârşite, munţii cu crestele lor în nori, grădinile înflorite şi pădurile scaldate în lumini trandafirii, ii dau un sentiment de euforie. Norii păreau aprinşi şi înflăcăraţi de fiorul dragostei din inima lui şi cutreierau zarea. Deodată o lumină puternică, albă, izbucneşte de după nişte culmi.Arulu închise ochii, îşi trecu mâna peste frunte şi simte cum ceva ciudat îi străpunge inima. O bucurie neânţeleasă îi năvălea în piept. Sufletul îl îndeamnă să păşească spre acele tainice coline de unde se zărea acea lumină superbă. Paşii îl duc spre o potecă albă care părea că urcă spre cer, spre soare. La capătul drumului, în faţa lui apar zări nesfârşite, pline de scânteieri de argint.În depărtare o zăreşte pe Arienne. Era într-o pajişte înconjurată de trei izvoare  cristaline. Porneşte ca vântul spre ea. Razele soarelui răcorite de vânt cădeau ca nişte adevărate mângaieri peste Arulu care  se aşează pe iarba crudă şi verde în apropierea Ariennei. Cântecul de iubire al soarelui mângâia întreg pământul, cutreiera muntii, lacurile, izvoarele, şi se risipea cu repeziciune printre firele de iarbă din frumoasa poieniţă plină cu flori. Arulu tresare.
 O priveşte pe Arienne  care era înconjurată de o lumină albă pură. În palma stângă avea ceva care semăna cu o piatră albă. Frumoasa fiică a Luminii începe să murmure ceva privind albastrul cerului. Dintr-o dată un izvor de energie izbucneşte şi uneşte cerul cu pământul prin mâna Ariennei. Arulu e uimit şi ar vrea să ştie de unde a apărut acea energie. A venit din cer, din piatra care o ţinea  în mână, sau din corpul Ariennei? Cu ochii aţintiţi spre acel izvor minunat de lumină care unea cerul cu pământul, Arulu pierde noţiunea timpului. La un moment dat coloana de energie dispare şi odată cu ea şi acea piatră albă din palma lui Arienne. Arulu se apropie de Arienne şi îi spune:
_Cât eşti de frumoasă! Cât de frumoasă eşti tu, Arienne! Cât de minunat e zâmbetul tău!
_Arulu!
_Eşti cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o vreodată. Sunt bolnav de iubire! Sunt bolnav de dragoste! Iartă-mă că te urmăresc, dar simţeam nevoia să te văd. Ochii mei ardeau de nerăbdare să te privească. Inima a devenit un foc viu care arde pentru tine, iar sufletu-mi tânjeste după o privire şi un zambet al tău.
_Arulu! Te-ai gandit ce s-ar întâmpla dacă ar afla tatăl tău despre noi?
_Da. M-am gândit şi ştiu că ne-ar închide  în cea mai adâncă închisoare din interiorul Pământului. Ne-ar desparte pentru totdeauna. Am vorbit cu cel mai înţelept bătrân al întunericului….
_Despre ce?
_Despre energii. Putem să evadăm.
_Cum? Care este portiţa?
_Nu o să-ţi vină să crezi, dar salvarea noastră este omul.
_Omul?
_Da, doar el poate să distrugă aceste centre energetice malefice, fără ca Terra să nu explodeze. Lumina ar fi facut-o de mult, dar o singură rază de a ei ar fi aruncat Pământul în aer.
_Lumina vrea să-i ajute pe pământeni, nu să-i ucidă.
_La acest lucru s-a gândit şi întunericul când a construit aceste centre,
 în apropierea centrelor benefice ale Terrei cu scopul de a neutraliza  energia benefică şi a deconecta omul de la Lumină, pentru a-l manipula în sensul dorit.
_Un singur centru dacă omul ar distruge, noi doi  am putea să evadăm .
_Arulu, gândeşte-te, numai aici, în Carpaţi, la câteva locuri malefice şi la câţi oameni au dispărut doar fiindcă s-au apropiat de acele locuri. Cum poţi să spui că omul poate să lupte şi să domine o asemenea energie? Amândoi ştim prea bine cum acţionează aceste energii, asupra câmpurilor energetice ale omului, cum  influenţează psihicul, simturile….
_Arienne, îţi spun adevărul. Doar omul poate anihila puterea acestor energii. Există o profeţie pe care întunericul o ţine ascunsă, în care se spune că într-o zi neştiută de nimeni, şapte oameni, şapte feciori puri vor lupta cu aceste energii, le vor distruge şi va reda lumii libertatea. Atunci oamenii se vor putea conecta din nou la Lumină.
_Unde să găsim un om pur?
_Ioan, prietenul tau din munţii Făgăraş.
Era o padure deasă cu colţi de stâncă ce păreau ascuţiţi de un meşter şi nu de vânturi şi de ploi, cu văgăuni întunecate prin care curgea un pârâu cu apa cea mai limpede. În lumina soarelui pietrele  păreau adevărate briliante  care  îţi luau ochii, iar în foşnetul frunzelor şi în murmurul apei se auzea o dulce melodie ce-ţi mângâia sufletul. Ioan zăreşte un păstrăv în unda cristalină şi nu rezistă ispitei de a-l prinde. Aleargă desculţ prin apa rece şi când se apleacă după jucauşul peşte observă în oglinda apei scena dintre Arienne şi Arulu la Sarmisegetuza. Era pentru prima dată când vedea la distantă fără ajutorul Bătrânului.  Rămâne mut de uimire. Emoţiile îl copleşesc şi pare o stană de piatră care priveşte în unda apei. Aude ca prin vis vocea Bătrânului.
_Ai văzut?
_Da, am văzut ce plan are Arulu cu mine. O fi ştiind de planul dumneavoastră? Noi suntem cei şapte despre care vorbea?
_Tu ce crezi?
_Ştiu…..
_Ioane, din clipa aceasta mă vei uita . Vei uita şcolile cerului unde te-am dus,vei uita şi pe bătrânii care te-au antrenat ani de-a rândul. Capacităţile pe care le ai ţi se vor lua. Despre Arienne ştii că  este o tărăncuţă din satul vecin, pe care ai întâlnit-o pe munte.
Bătrânul  pune mâinile pe capul lui Ioan zicând:
_Din clipa aceasta eşti un om obişnuit ca toţi ceilalţi. Esti un simplu cioban din munţii Fagăraş.
Băiatul cade într-un somn profund.
Pe o creastă  a muntelui se vedea o turmă de mioare, ce din depărtare păreau nişte pietre albe umblătoare. Lângă un bolovan uriaş dormea Ioan mângâiat de razele blânde ale soarelui. De el se apropie Arulu .
_Bună ziua, ciobanule!
Ioan se freacă la ochi  privindu-l lung.
-Bună să-ţi fie inima, străinule!
Nu v-am mai văzut niciodată prin părţile acestea. După cum sunteţi îmbracat  aş zice că sunteţi un voievod coborât din negura timpurilor.
_ Se poate spune şi aşa. Da, sunt un fel de voievod, am multe pământuri, palate….
_Şi ai nevoie de un cioban pentru mioarele tale.
_Aş avea nevoie de………
_Nu pot să te ajut. Eu am mioarele mele, de fapt, nu sunt ale mele, ci ale baciului Vasile.
_Tu munceşti pentru altcineva, Ioane?
_Da. Parinţii mei erau de prin părţile Vâlcii, dar au murit într-un accident de maşină când  aveam trei luni. Dumnezeu i-a luat la el fiindcă nu erau credincioşi, aşa mi-a spus bunica într-o zi,  când era tare supărată. Am fost crescut de bunicii dinspre mamă, oameni harnici cu frică de Dumnezeu. Dar când am împlinit 9 ani bunica a murit şi după trei luni s-a dus şi bunicul. Surorile mamei au vândut casa şi pământurile bunicilor . Pe mine ma luau matuşile câte o lună, când una când cealaltă.
După trei luni de stat pe la ele mi s-a făcut dor de locul unde am trăit. M-am dus să văd casa bunicilor pe care o cumpărase un străin de pe alte meleaguri. M-am aşezat pe marginea drumului şi am început să plâng. Nu ştiu cât m-am jelit eu acolo, dar în timpul acela a trecut un cioban cu oile sale şi m-a intrebat ce mi s-a întâmplat de plâng aşa de rău. I-am povestit cum eu nu mai am pe nimeni şi cum mătuşile mă aruncă ca pe o minge de la una la alta.
Ciobanului i s-a făcut milă de mine şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el în munţii Făgăraş, să am grijă de oile lui.
_Şi tu ai plecat împreună cu baciul Vasile.
-Da. Stâna lui este în vârful muntelui, aproape de lacul Bâlea.
De ei se apropie Arienne.
_Se pare ca eşti căutat, Ioane.
_Dar de unde şti dumneata cum mă cheamă?
_Păi toţi cu care m-am întâlnit pe munte vorbesc de tine.
_De bine sau de rău ?
_Toţi te-au vorbit de bine. De aceea am vrut să te cunosc. O cunoşti pe fata care vine?
_Da, am mai văzut-o de câteva ori. E o fată din satul din vale. Din când în când se duce la tatal său care are stâna pe versantul celălalt  al muntelui.
_Îţi place fata ?
_Este frumoasă, dar…
_Dar ce, Ioane?
_E frumoasă, dar nu este pe gustul meu. Mie îmi plac fetele brune şi mai dolofane. Asta este tare uscăţivă, sărăcuţa.
-Ţie îţi place  Irina.
_Văd că ştiţi tot. Îmi place  Irina, numai că ei nu-i place de mine, fiindcă sunt sărac şi orfan. A găsit un cioban care are 100 de oi.
Arienne se apropie de cei doi, îi salută şi se uită mustrător la Arulu spunându-i:
_Eu te caut de trei zile şi tu tai frunză la câini cu Ioan…Bravo ţie! Hai să mergem că suntem aşteptaţi…
Îl trage de mânecă pe Arulu şoptindu-i:
_Lasă-l în pace!
_Trebuie să înţelegi că el este singura noastră salvare. Crede-mă, Arienne! 
Te iubesc,draga mea!
_Te rog, Arulu! E un copilandru !
_ Are 18 ani, este un flăcău în toată firea.
_Energiile acelea îl vor ucide. Vreau să evadăm, dar nu vreau să-l am pe conştiinţă .
_Arienne, dacă tatal meu ar afla despre noi, ne-ar închide şi nu vom mai vedea niciodată lumina soarelui. Niciodată eu nu voi mai putea vedea ochii tăi minunaţi ca cerul.
Trebuie să facem ceva. O să-l antrenez pe Ioan. O să-l învăţ cum să domine această energie şi cum să creeze un portal.
_Un demon vrea să înveţe un om cum să domine energia demonică ! Sună ...........
-Draga mea, promit că nu i se va întâmpla nimic rău. Nu aş face nimic să te supăr. O să-l trădez pe tata de dragul tău. Vreau să fiu cu tine, iubire. 
Ioan îi urmăreşte din priviri cum se ţineau de mână şi urcau spre vârful muntelui  acoperit cu un strat subţire de zăpadă.
Era seară şi cerul era înnorat. Nici o stea nu strălucea şi un vânt rece dădea târcoale stânei. Ioan aprinde focul şi pune un tuci cu apă  pe nişte pilostrii . Pe măsuţa rotundă de lemn, baciul Vasile pune o farfurie cu o bucată mare de brânză şi o strachină de smântână.
_Ioane, nu m-ai întrebat câţi bani am luat pe oi la târg?
_Sunt oile matale, eu nu am niciun drept să vă întreb.
_Am luat bani frumoşi.
_Aţi vândut jumătate din turmă.
_Dar nu mă întrebi de ce le-am vândut?
_Nu.
_ M-am gândit că trebuie să-ţi plătesc  pentru cei 9 ani cât ai stat la mine.
_Dar eu nu v-am cerut nimic. Eu m-am mulţumit că am avut unde să dorm şi ce să mănânc.
_Ioane, uite, aceşti bani sunt ai tăi. 
_Ce să fac eu cu ei?
_Să-ţi cumperi haine, pantofi... Să pui şi deoparte ca să-ţi faci şi tu o căsuţă, că timpul trece. Mi-ar plăcea să te văd însurat cu nepoata mea, Irina.
_Nepoata matale iubeşte pe altul. Pot eu să mă îmbrac numai în aur că ea pe Costel ciobanul îl doreşte. 
_De unde ştii?
_Mi-a arătat Costel un bilet pe care i l-a scris Irina.
_Poate că nu-l iubeşte , ci o fi atras-o banii lui. Acum ai şi tu bani. Îţi mai dau şi jumătate din mioarele care au mai rămas.
_Dar  nu le merit.
_Eu nu am copii, iar pe tine te-am crescut  cu mare drag şi te iubesc ca pe copilul meu. Tot ce este al meu e şi al tău.

Afară se aude un lătrat puternic.Câinii de la stână parcă înnebuniseră.
_Ce or avea câinii ăştia de latră aşa?
_O fi vreun vreun lup sau urs prin apropiere.
Ies amândoi afară şi dintr-o dată totul  a încremenit. În faţa lor, înconjurat de câini, care deveniseră blânzi ca nişte mieluşei era Arulu.
_Bună seara!
_Bună seara, omule! Ce vânt te aduce  la stână?
_Vreau să vorbesc cu dumneavoastră şi cu Ioan.
Bătrânul îl invită înăuntru invitându-l sa cineze cu ei. Apa clocotea în tuci şi Ioan începe să toarne mălaiul şi să mestece . Baciul pune trei farfurii, trei furculiţe  şi îi dă lui Ioan o bucată de pastramă să o perpelească pe jar. Rastoarnă mămăliga pe un fund de lemn şi-l îndeamnă pe Arulu să servească din bucatele lor.
-Ioane, dă-i şi o palincă de-a noastră omului ăstuia şi ai grijă să nu se ardă pastrama.
Arulu se strâmbă puţin  după ce înghite acea tărie :
_Am venit fiindcă vreau să-l iau pe Ioan cu mine. E păcat ca un baiat isteţ ca el să nu înveţe carte, să nu cunoască.
_Cine are carte are parte . Eu nu am putut să-l dau la liceu, dar să ştiţi că este un copil cuminte, harnic, ascultător….E orfan, nu are pe nimeni, în afară de mine.
_Ştiu, mi-a povestit azi pe munte.
_Dar dumneata de unde eşti?
_Sunt de pe  Insula  Albă din Marea Neagră.
_Am auzit de insula aceasta, i se mai spune Insula Fericiţilor.
_Am nevoie de un om  fidel, să fie mâna mea dreaptă.  Pentru început vreau să-l trimit la şcoală. Îl lăsaţi pe Ioan pe mâna mea?
_El hotărăşte.
_Ştiu că-l iubiţi şi îi doriţi tot binele, dar aici dacă rămâne nu are nici un viitor.
_Eu mă gândisem la altceva pentru el. Îl ajutam să-şi facă o casă, să-şi întemeieze o familie.
_Şi să rămână pentru totdeauna cioban la oi?
_Ioane, ai văzut turiştii care vin pe munte, nu vrei să ai şi tu o maşină, o vilă  cu piscină, servitori, să vezi lumea  ...? Eu îţi ofer o altfel de viaţă, tu trebuie doar să înveţi.
_Dar şi pe la noi sunt destui ciobani care au vile  şi maşini luxoase.  Am bani strânşi,  iar dacă nu vrea să mai fie cioban putem să facem o mică pensiune.
Arulu îşi foloseşte puterea hipnotizatoare a ochilor.
_Ai să vii cu mine, Ioane?
_Nu te grăbi. Mai gândeşte-te. Am mulţi bani strânşi, poate facem o pensiune.
 Ioan privise  în ochii lui Arulu şi de acum totul era hotărât.
_Te iubesc baciule şi-ţi mulţumesc pentru tot, dar o să plec cu Arulu. Promit că o să mă întorc.
_ Atunci să mergem.
_Să-mi iau  câteva lucruşoare.
_Nu, nu este nevoie să iei nimic. Am să-ţi ofer tot ce ai nevoie.
_Ioane, ia macar banii aceştia.
_Nu are nevoie de bani. Am să-i dau eu. Sunt foarte bogat şi pot să-i ofer ce niciun om nu a visat.
Ioan îmbrăţişează pe bătrânul cioban care avea lacrimi în ochi.
-Domnul să te ocrotească!şi lacrimile îi curg
_Nu plânge, baciule! Promit că o să mă întorc.
_Am să te aştept, Ioane. Să nu uiţi să te rogi lui Dumnezeu, să te ferească de cel rău.
Bătrânul îi urmăreşte cu privirea pe Ioan şi pe Arulu cum se pierd în noapte.
Cei doi nu se îndepărtează bine de stână şi Arulu îi atinge uşor fruntea lui Ioan.
_Vreau să stăm puţin jos. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar simt ceva cum mă cuprinde…şi se aşează lângă un brad adormind imediat.
Băiatul vede ca într-un vis cum Arulu  îl ia în braţe şi pluteşte cu el pe deasupra brazilor, munţilor, izvoarelor, dealurilor, câmpiilor, până ajung deasupra valurilor mării.  Priveşte marea şi vede-n depărtare un val roz  legănat de un zefir ce-i cânta un cântec de iubire, iar alte valuri sidefate îl înconjoară. Ghirlande  de roze apar din văzduh, se aşează pe albastrul mării întunecate, cutremurată de fiori, care se răsuceşte, se rostogoleşte, şi dă naştere unei unde verzi, care-i zâmbeşte lui Ioan.Vede cum pământ, apă, cer, se metamorfozează sublim, cum se unesc, se îndepărtează  şi iar se unesc într-un dans minunat. O muzică adusă de vânt îi mângâie inima, iar luna răsărită după un nor îi zâmbeşte ştrengăreşte. Stelele încep să apară una câte una pe firmamentul bolţii albastre, iar luceafărul înconjurat de raze strălucea ca o adevărată făcile pe altarul   cerului. În legănăturile braţelor lui Arulu şi al undelor clipitoare ale mării, Ioan nu se putea sătura de spectacolul grandios pe care-l oferea marea singuratică, nemarginită, cu nenumărate umbre stranii, cu lumini şi culori. În depărtare zăreşte o lumină puternică albă. Pluteşte pe deasupra valurilor albastre, străvezii, roz şi albe ca laptele, spre acea lumină care venea din adâncul mării. Se scufundă în valurile reci şi  aude glasul lui Arulu :
_Ioane, trezeşte-te!
_Visez?
_Nu visezi. Am ajuns la noua ta casa.
Se freacă la ochi, îi închide şi îi deschide nevenindu-i să creadă de ceea ce vedea. Era o cetate albă, strălucitoare, înconjurată de un câmp de roze în toate culorile. Erau  zeci de arcade şi zeci de coloane frumos scluptate şi aurite. Arulu îl conduce pe Ioan într-o cameră.
_Ioane, te vei dezbrăca şi vei intra pe rând în toate cele nouă izvoare. Unele sunt reci, altele sunt calde, după care te vei duce lângă stâlpul din cristal şi vei sta acolo până o să-ţi spun eu să ieşi.
Baia semăna cu o  roată cu 9 spiţe. Spiţele erau izvoarele reci şi termale care curgeau toate spre un centru unde se înălţa un stâlp de cristal.
A intrat pe rând în cele 9 izvoare după care s-a aşezat lângă  acel cristal. Arulu îi face semn să iasă, îi arata  nişte haine albe cu care să se îmbrace şi îi spune că aceasta a fost o baie de purificare, de întărire a trupului, a sufletului şi a spiritului. 
Băiatul  e condus să viziteze acel loc, în care bronzul, aurul, argintul, pietrele preţioase, lemnul, mătasea, catifeaua, brocartul, împodobeau cladirea.  În mijlocul  cetăţii strălucea o lumină argintie.
_Ce este acolo?
_Un templu foarte vechi. De mii de ani nici un om nu a mai intrat în el. Hai să-l vezi !
Acesta este un templu de pe vremea atlanţilor, dar nimeni nu ştie de existenţa lui. Insula pe care ne aflăm este singura care a mai ramas din străvechea Atlantida. Aici sunt ascunse multe comori care aşteaptă să fie descoprite.
 Odinioară în aceste locuri era o civilizaţie înfloritoare. Stramoşii tai au fost hiperboreenii care erau urmaşi ai  atlantilor. Ioan păşeşte spre altar care era numai din mărgăritare.
_Ce minunăţie!
_Este foarte frumos! Aici este locul de trecere între doua lumi. Noi suntem în interiorul insulei şi atmosfera de aici  pare la fel ca cea de la suprafaţă, dar nu sunt la fel.
O să urcăm pe această scară spiralată din spatele altarului ca să vezi cum arată insula la suprafaţă.
Ioan de cand a plecat cu Arulu din Fagaraş e permanent încercat de emoţia descoperirii noului, necunoscutului.
La suprafaţă insula era cu ţărmuri înalte, cu pante abrupte şi prăpăstioase. Avea un aspect stâncos, o vegetaţie de stepă şi o floră săracă. S-au plimbat pe insula şi Arulu i-a povestit cum  în acel loc, cu mult timp în urmă  s-au născut zeii Apollo şi Diana. Cum zeiţa Tethis a născut aici pe Achile, erou al Troiei, si cum după moarte ramaşiţele lui au fost îngropate tot în aceste locuri.
I-a arătat ruinele templului care a fost construit în cinstea lui Achile.
_A fost un loc minunat, plin de strălucire, dar azi este doar un colţ de stâncă aridă, de câteva hectare. Totul trece, totul piere, totul se duce în neant.
Nimic nu rămâne, nimic nu durează.
_Arulu, în orice parte aş privi pe aceasta insulă, totul îmi vorbeşte de existenţa efemeră a omului.
_Ai doar 18 ani şi ai început să vorbeşti ca un bătrân.
_Cum să nu vorbesc aşa, când văd aceste ruine?  Dintr-o civilizaţie înfloritoare au ramas doar câteva bucăţi de calcar şi nişte pietre. Marmura acestor morminte din faţa noastră îmi crează o stare de rău, parcă mă scufund într-un abis. Această insulă pustie, solitară, mă mâhneşte.  Parcă aud gemetele şi plânsul strămoşilor mei. Fiecare piatră şi fir de iarbă vor să vorbească  şi să-mi spună o poveste. Privesc cerul senin, aerul curat şi  mă gândesc că şi ei au privit acelaşi cer, au respirat un aer asemănător, poate mai pur, mai curat, au privit  la fel ca noi valurile acestei mări, au plâns, au râs, au iubit..şi s-au dus.
Totul e deşertăciune şi vânare de vânt.
_Cand dai un sens vieţii tale, atunci vezi totul în altă lumină. Viaţa ţi se pare frumoasă, interesantă, şi poţi trece peste orice. De mii şi mii de ani omul a fost chinuit de întrebări. Cine e? De unde vine? Unde se duce? Care-i sensul vieţii?.......
_Bunicul mi-a zis că sufletele oamenilor vin din cer şi după ce oamenii mor sufletele  se întorc de unde au venit. Omul, spunea el, este copilul lui Dumnezeu, care s-a rătăcit aici pe pământ şi a uitat de unde a venit.
_Poate că omul este un experiment al extratereştrilor, fiindcă Dumnezeu ar fi creat o fiinţă perfectă, ca şi el. Ce zici, Ioane?
_Nu m-am gândit la varianta aceasta.
_Cum explici de ce omul are în el şi sămânţa răului?
_Poate că a fost virusat, poate a fost deconectat de la Lumină . El  simte în interiorul său  lupta dintre  bine şi rău, şi de aici vine şi tragedia sa.  Nu poate ajunge la fericire până nu înlătură  răul din el.
Am citit undeva că Universul este un ocean de energie, că tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi e energie, chiar şi bulgărele acesta de pământ, la fel  şi corpul meu, dar o energie condensată. De aceea eu cred că sensul vieţii este cunoaşterea.
_Alţii cred că sensul vieţii e fericirea.
_Depinde de la om la om, fiecare poate să-i dea vieţii alt sens.Suferinţa o vedem mereu în jurul nostru şi de aceea mulţi tânjesc după fericire. Dar cunosc ei ce este cu adevărat fericirea?
_ Crezi că omul se poate elibera de suferinţă?
_Da.
_Cum?
_Gândindu-te la cauza ce ţi-a provocat suferinţa, conştietizând-o. De exemplu eu am suferit ca un nărod din cauza Irinei. Nu-ţi spun cât de tare m-a chinuit gelozia....
_De unde vine gelozia?
_Din neîncredere.
_Un om când iubeşte este puţin gelos. Doar cei care nu iubesc, care nu au sentimente, nu  cunosc gelozia.
_Cum să rămâi indiferent când vezi anumite lucruri pe care le face femeia pe care o iubesti, care ţi-a spus că te iubeşte, dar scrie altuia scrisori de amor ?
_Când iubeşti pe cineva îl accepţi aşa cum e, cu bune şi rele.
_Eu am acceptat realitatea, că ea iubeşte pe altul şi astfel, încet, încet am început să mă eliberez de suferinţă, de obsesia acestei iubiri.
M-am analizat, auto-observat şi am ajuns la concluzia că nimic nu este întâmplător, că totul are o cauză . Mi-am dat seama că dragostea uneori prosteşte şi chiar înnebuneşte omul. De aceea am învăţat să nu mai reacţionez la provocări, ci mai bine să acţionez cu o minte detaşată, echilibrată.
Suferinţa cred că începe odată cu naşterea omului, cu ataşamentul său faţă de corp, minte, obiceiuri, idei, concepte, sau de o persoană anume. Poate că scopul vieţii este eliberarea de suferinţă şi obţinerea fericirii, dar pentru a ajunge la fericire trebuie să înlăturăm cauzele care produc nefericirea.
_Şi care crezi că sunt?
_Ignoranţa, dorinţa, aversiunea. Dacă omul ar fi mereu sincer, direct, ar face doar fapte bune şi frumoase, ar avea o gândire şi o înţelegere corectă a realităţii, dacă ar putea să stăpânească şuvoiul nebun de gânduri din minte, dacă nu s-ar enerva, supăra şi s-ar gândi că totul în viaţă este trecător, şi ar fi în permanenţă conştient de efemeritatea sa pe Pamant, atunci ar fi un om conştient, perfect echilibrat  şi ar mulţumi cerului pentru simplu fapt că există.
Dacă am ales să vin cu tine, am făcut-o pentru că vreau să ştiu mai mult, iar tu mi-ai promis că o să mă înveţi.
_Da, Ioane. De mâine o sa fiu învăţătorul tău, dar acum s-a făcut târziu şi trebuie să te odihneşti.
Ioan era în camera lui care semăna cu o chilie dintr-o mânăstire când îl zăreşte pe fereastră pe Arulu cum îşi întindea aripile negre pierzându-se în întunecimea de afară şi înţelege că frumosul lui prieten este un demon.
Arulu cutreiera cu aripile întinse întreg pamantul căutând-o pe Arienne. O  zăreşte în Carpaţi. Coboară lin ca o blândă adiere de vânt şi se apropie de îngerul lui iubit.
A doua zi, Arulu îl duce pe Ioan într-o bibliotecă imensă şi îi pune în braţe o carte foarte veche cu coperţi îngălbenite de timp.
_Citeşte, Ioane!
Ioan răsfoieşte cartea şi spunând:
_Aceasta este o cunoaştere luciferică.
_Ioane, trebuie să cunoşti şi albul şi negrul pentru a învinge.
_Ce să înving?
_Răul din tine. Nu spuneai tu că omul ajunge la fericire doar atunci când reuşeşte să învingă răul din el? Iar unul din marile rele este şi necunoaşterea. Aşa că treci la treabă!
După ceva timp Arulu vine lângă elevul său.
_Ioane, ai terminat cartea ?
_Da.
_Ceea ce ai citit să nu spui nimănui. Ce-ţi notezi ?
_ După ce am terminat cartea pe care mi-ai dat-o nu ştiam ce să mai citesc şi am ales la întâmplare  .
_Ce carte, Ioane?
_ Cartea lui Enoh, şi mi-am notat  ceea ce mi s-a părut mai interesant.Să-ţi citesc:"Pe când copiii oamenilor se înmulţiseră în acele zile, s-a făcut ca ficele lor s-au născut graţioase şi frumoase.
Şi atunci, când îngerii, copiii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie, şi s-au apropiat de ele şi au convieţuit cu ele; şi ei le-au învăţat vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi arborilor.
" Azayel i-a mai invatat pe oameni să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-şi înegri sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.
 Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulţit, creaturile încălcau orice ordin şi distrugeau tot ce le ieşea în cale.
 Amazarak i-a învăţat tot felul de vrajitorii, de farmece şi însuşirile rădăcinilor.
Armers i-a învăţat arta de a dezlega vrăjitoriile.
Barkayal i-a învăţat arta de a urmării stelele.
Akibeel i-a învăţat semnele.
Tamiel i-a învăţat astronomia.
Şi Asaradel i-a învăţat mişcările lunii.
“Îngerii răzvrătiţi s-au făcut unelte şi servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pamant”.
“Domnul a hotărât prin judecată  ca toţi locuitorii Pământului să piară, pentru că ei cunoşteau toate tainele îngerilor, pentru că ei aveau în mâinile lor puterea răufăcătoare a demonilor, puterea magiei.Ei au dezvăluit taine pe care nu trebuiau să le cunoască; iată pentru ce vor fi judecaţi”.
"Ei vor călca poruncile Domnului şi se vor crede zei, în acest timp răul se va înmulţi....... "
_Ioane, te-ai întrebat cum învaţătura acestor îngeri a rezistat timpului?
_Nu, iar acum sunt tare obosit şi aş vrea să dorm.
În capul lui Ioan era un talmeş-balmeş. O mulţime de gânduri, de întrebări îl asaltau din toate părţile. Vroia doar să doarmă şi să uite de îngeri, demoni şi oameni. Cum pune capul pe pernă coboară în braţele somnului care-l duce în lumea viselor.
Era în Univers pe o planetă minunată, dar nu avea  formă, ci era un abur strălucitor care se lăsa purtat de un vânticel zglobiu ce-l duce printre galaxii, minunându-se de formele şi culorile pe care le vede. Încântat de o muzică măiastră care-i umple sufletul de fericire vrea să îmbrăţişeze tot ce întâlneşte în cale. Dintr-o dată  simte cum ceva îl trage în jos şi cum e prins  într-o capcană. Cade, iar ceva îl acoperă şi iar cade, lucrul acesta repetându-se de 7ori. Ceva îl apasă, se sufocă, vrea să iasă şi în sfârşit reuşeşte. El cel fară formă, acum are un corp uman. Se simte ca într-o închisoare
 Aude o voce:" Slăviţi să fie zeii! Azi s-a născut viitoarea  Preoteasă a druizilor."
Acea imagine dispare şi visează că are în jur de trei anişori. Aleargă pe un câmp plin de flori după fluturi.
O femeie frumoasă cu părul lung şi blond o ia în brate, o mângâie şi o sărută pe obrăjori. O duce  în mijlocul unui cerc de pietre şi o  lasă  singură,  spunându-i să nu iasă din acel cerc. În jurul ei erau multe femei îmbrăcate în rochii lungi albe, cu flori prinse în cosiţele  aurii. Ea se joacă cu nişte pietricele micuţe rotunde care aveau pe ele niste semne ciudate.Ia o pietricică în palmă şi  vede cum se înalţă, cum pluteşte singură prin aer, iar femeile se apleacă în faţa ei cântând.
Acum are 18 ani.Este foarte frumoasă, iar ochii lui o urmăresc drăgăstos. Îl place, dar ştie că nu are voie să încalce jurământul faţă de zei.
 Ea nu va aparţine niciunui bărbat, ci va trebui să rămână pură, să slujească zeilor, in acel templu, mai ales că a fost numită Marea Preoteasa a druizilor.
 De fiecare dată  când îl întâlneşte inima îi bate puternic şi simte cum fiorii iubirii îşi fac de cap prin corpul, mintea şi sufletul ei. El vine mereu să aducă orfrande zeilor, doar pentru a o vedea şi a-i întâlni privirea. Ce mult o iubeşte! O adoră ca pe o zeiţă.
 Ea ştie că el o iubeşte. Uneori ar vrea să nu mai fie preoteasa acelui cult. Ar vrea să-i slujească doar zeului inimii ei, doar lui.  O! Dar ce gând păcătos îi trece prin minte! Nu, ea trebuie să fie credincioasă zeilor şi nu unui om,.... dar îl iubeşte atât de mult, atat de mult,  încât simte că ar vrea să renunţe la toţi zeii lumii pentru el.
Oracolul a spus că zeii sunt supăraţi şi vor o jertfă umană.
Sorţii au fost aruncaţi. El va fi jertfa. O! Nu, nu, el! Cer, pământ, lună, soare, stele ajutaţi-mă!
Zeii mă pedepsesc, vor să-mi ia iubirea. Celelalte preotese o văd cum plânge, cum se chinuie şi îi spun că trebuie să fie fericită că zeii îl vor pe el ca mesager  al poporului druid. Ar vrea să se opună, să facă ceva. Tremură ca varga şi lacrimile îi curg. Se simte atât de singură şi neajutorată. Nimeni nu  înţelege durerea ei..
 El o piveşte trist, stiind că e ultima dată când ochii lui se pot bucura  de privirea ochilor  ei care acum erau plini de lacrimi. Ea se apropie de tânarul druid şi îi pune în jurul gâtului o coroană de flori. Privirile li se întâlnesc şi ea ţipă :"Nuuuu!" Dar era prea târziu. O altă preoteasă îl înjunghiase şi el se prăbuşeşte în braţele ei privind-o. Ţipă, plânge şi cade  cu el în braţe. Îl sărută, îl mângâie plângând şi de durere îşi sfâşie  rochia. Îl strigă cu disperare să vină înapoi din lumea morţilor. Dintr-o dată tace . Se ridică complet metamorfozată, priveşte spre  cer şi cu o voce ca a tunetului vorbeşte mulţimii:
Azi, zeii au vrut sângele acestui druid, dar v-aţi întrebat vreodată ce fel de creaturi sunt? De ce  sunt atât de însetate de sângele oamenilor? Deschide-ţi ochii ! Aceste creaturi însetate de sange, nu sunt zei, ci demoni.
Un zeu bun, adevărat, nu ar fi luat pe cel mai înţelept şi mai frumos druid, nu ar fi vrut sângele lui, ci ar fi vrut .....
Nu a mai apucat să termine ce avea de spus, fiindcă a fost înjunghiată de una din preotesele acelui cult. Se clatină şi cade peste trupul lui însângerat,  îmbratişându-l pentru totdeauna.
Ioan se trezeşte şi îşi duce mâna la inimă. Îl doare atât de tare, încât  simte că ceva i-a străpuns inima. Vrea să se ridice din pat dar picioarele nu-l ţin. Se culcă privind tavanul,  când Arulu intră în cameră.
_Ce-i cu tine? De ce ai ţipat? Esti palid ca un mort! Îţi este rău?
_Te rog să-mi dai o carte despre druizi. Nu  mă simt bine din cauza visului ce l-am avut.
_Visul tău are vreo  ă cu druizii? Ei au fost oameni înţelepţi, doar că preotesele lor erau foarte crude.
_Am visat că am fost Marea Preoteasă  a druizilor.
_Şi ai făcut multe sacrificii, mai bine zis, crime? Preotesele acestea erau recunoscute ca foarte sângeroase, pe unii îi ardeau pe  alţii îi înjunghiau,  în numele zeilor lor.
_Nu, nu am ucis pe nimeni. Alte preotese m-au ucis pe mine, fiindcă am spus mulţimii că zeii  sunt demoni.
_Nu e bine deloc. Dacă în altă viaţă te-ai luptat cu zeii,  aceştia or să te caute şi acum, mai ales că se întorc, revin în mare forţă.
_Cum adică, revin?
_O să-ţi povestesc altă dată . Acum  închide ochii şi imaginează-ţi că eşti pe muntele tău. Vezi  turma de mioare care paşte iarba crudă, auzi foşnetul brazilor, murmurul izvorului, cântecul păsărelelor. Priveşti cerul,   soarele, cum îşi revarsă cu dărnicie razele peste tine, le simţi căldura,  mângâierea. Nu te mai doare nimic.  Te simţi bine şi adormi în braţele razelor  soarelui care te sarută dându-ţi forţă şi energie.
Ioan adoarme iar şi visează.
Era pe iarba crudă, iar sângele îi curgea din mulţimea rănilor de pe corp. Aude o voce care-i spune:"Ridică-te!"
Încearcă să deschidă ochii, dar nu vede decât o mare de întuneric. Corpul nu-l mai ascultă. Are o senzaţie de frig, de sufocare, şi e cuprins de o mare ameţeală. În piept parcă arde un foc viu care-l devorează şi-l dezintegrează în aer. Acum se simte mai bine, a părăsit acel corp rigid  şi e luat de un curent. Pluteşte printre taifunuri gigantice şi e dus de valuri de energie. Aude gemetele şi plânsetele abisului, dar el pluteşte pe  un nor alb de energie care-l duce spre o lumină.
Acum îşi aminteşte. Era copil şi se juca în faţa colibei cand au venit nişte vrăjitori şi astrologi să-l ia, spunând că el este viitorul Buddha. De la opt ani a crescut în acea mânăstire frumoasă de pe culmile Tibetului. Templul era în vârful unei coline,  imprejurat  de o  pădure imensă,  care mereu-şi   unduia valurile verzi.
Când a păşit în templu a fost încântat de frumuseţile pe care le-a văzut. Totul strălucea. Culoarea galbenă predomina, iar pe pereţi erau fresce frumos colorate cu scene din viaţa lui Buddha. Stareţul era un bătrânel mic, grasuţ şi ras în cap, care l-a privit în ochi şi i-a zâmbit. Era îmbrăcat cu o robă galbenă şi avea pe cap o tocă tot galbenă. I-a spus sa stea în poziţia Lotusului, cu picioarele încrucişate şi spatele drept, în faţa statuetei de aur a lui Buddha. Îsi  aminteşte cum calugarii l-au pus să aleagă acele obiecte, dar  nu le-a ales corect. Stareţul a zis că el nu este Alesul, dar, dacă vrea poate să rămână în mânăstire. Anii au trecut şi acum este un bărbat înalt, frumos, cu ochi pătrunzători, cu o piele frumos bronzată care citeşte zilnic din cartea sfântă a tibetanilor şi meditează dimineaţa şi la asfinţitul soarelui, câteva ore  pe zi. El nu are emoţii, sentimente. Inima lui este îngheţată. E stăpânit de  o nepotolită sete de pace, de eliberare. Îi place să mediteze în mijlocul naturii. A coboarât  o pantă uşoară prin pădurea de pini  şi pătrunde într-un luminiş la marginea căruia curgeaa un frumos izvor cristalin.  S-a  aşezat pe un covor gros de muşchi, la umbra unui pin,  în poziţia lotusului şi spune mantre. Este calm şi impasibil la tot ce-l înconjoară. Se explorează pe el însuşi şi se minunează de ce descoperă în interiorul său. Simte cum şarpele kundalini se descolăceşte şi cum  îl arde  ca o flacără. Pe chipul lui se vede o mare beatitudine. E în extaz şi aude o muzică îngerească.
         Parcă vine un  miros de tămâie şi santal . Îi zăreşte pe Brahma, pe Shiva şi Vishnu pe malul Gangelui aşteptându-l să-i transmită cuvântul secret, fiindcă  el s-a dovedit a fi un adept fidel al Cunoaşterii. Imaginea dispare şi simte un miros puternic de orhidee. Are sentimentul că o zeiţă minunată coborâtă din înaltele tării ale cerului îl priveşte. Deschide ochii şi ...
O! Minune! Zeiţa era în faţa lui cu braţele pline de orhidee şi-l privea . Se emoţionează. Inima lui rece, calmă şi impasibilă la tot şi la toate, vibrează cuprinsă de flăcări de adoraţie, în faţa acestei zeităţi cu orhidee. Fata îi spune că ea nu este zeiţă, ci o fată simplă din sat. Dar  el nu o aude ce spune. Pentru el, ea era cea mai frumoasă zeiţă. De atunci, în fiece zi frumosul călugăr tibetan se ducea în luminiş, lângă izvor, să-şi întâlnească zeiţa .
Şi azi, pasii l-au dus la izvor să mediteze, sperând că o să-şi întâlnească adorata care l-a învăţat iubirea. Aleargă prin pădurea de pini, cu inima mai să-i sară din piept, cuprinsă de acel fior tainic al iubirii. Inima lui devine un soare arzator, cand o zăreşte aşteptându-l cu braţele pline de orhidee .  Ea e  lângă izvor aşteptându-l ca de atâtea ori, ca de atâtea ori.
Dar ce se întâmplă de-i face semne disperate? O vede cum aleargă spre el împrăştiind în fuga ei toate orhideele. Cade în braţele lui lovită de o săgeată. În clipa următoare zeci de săgeţi se înfig în corpul lui. Îşi  priveşte zeiţa şi îi spune:"Te iubesc, zeiţa mea!" Ea cu o voce stinsă îi răspunde:"Şi eu te iubesc, zeul meu" şi se prăbuşesc amândoi.
Acum înţelege ce se întâmplă cu el. A murit şi este în drum spre Lumină.
E înconjurat de o lumină şi o fericire imensă îl cuprinde. S-a eliberat de samsara, se uneşte cu Brahma şi acum a atins Nirvana. Iar  zeiţa  orhideelor ţinându-l de mână şi privindu-l drăgăstos   îi şopteşte: "Am ajuns Acasă".
Ioan se trezeşte fericit din vis. Plin de energie intră în bibliotecă unde-l asteaptă Arulu.
_Văd că ţi-ai revenit, Ioane.
_Am murit şi am înviat din nou.
_Ai mai fost în vreo călătorie?
_Da. Am fost în Tibet şi am întâlnit-o pe zeiţa orhideelor.
_O! Acum înţeleg cine te-a vindecat:dragostea.
_Lumina aceea din vis m-a vindecat.
_Arulu, cine sunt aceşti zei?
_Zeii sunt un fel de vampiri energetici care se hrănesc cu energiile celor care îi adoră.
_Vampiri? La asta nu m-am gândit niciodată.
_Sunt  oameni care stăpânesc elementele naturii: elfii, gnomii, ondinele, salamandrele şi tot felul de zeităţi, cărora le comandă să facă tot felul de lucruri.
_Aceştia sunt vrăjitorii sau magii?
-Da, ei pot să producă ploi la comandă, furtuni, tornade, cutremure şi multe, multe lucruri.
_Sunt oameni care pot face aşa ceva?
_Din nefericire, da. Ei sunt împrăştiaţi pe întreg Pământul, dar cei mai mulţi şi mai puternici o să-i gaseşti în Tibet.
Învăţătura lor vine de la fiinţe care nu au aparţinut acestei lumi.
_De la îngerii veghetori?
_Şi de la ei,  de la demoni şi de la alţii. Majoritatea zeilor pe care oamenii îi adorau erau în realitate demoni.
Sufletele vrăjitorilor  sunt condamnate pe veşnicie,  ei devin robii acestor entităţi.
_Ciudat! Eu nu înţeleg ceva.
_Ce anume nu înţelegi, Ioane?
_Arulu, ştiu cine eşti. Te-am văzut cum ai căzut în mare, după care te-ai ridicat la cer şi ţi-ai întins aripile negre. Şi tu eşti un demon.
_Deci, ştii cine sunt.
_Da. Eşti un înger al întunericului. Şi de asta mă minunez...
_Ioane, tot ce vezi e o iluzie.
_Şi Universul este o iluzie?
_Da. Totul e o iluzie. Din mintea ta vin toate. Şi îngerii şi demonii şi zeii.
_Aş vrea să te contrazic, dar.....
_Trebuie să devii conştient de marile iluzii ale mentalului tău. Să înveţi să smulgi dorinţele, precum a-i trage buruienile de lângă o plantă. Să fii deasupra sentimentelor . Nu are rost să mă contrazici, să te superi, să te enervezi, indiferent ce aş spune sau ce s-ar întâmpla. Un  om cu adevărat înţelept, nu aşteaptă, nu doreşte şi mai ales nu suferă………
 În noaptea următoare Ioan  are alt vis.
Mândrul Ra strălucea pe altarul cerului senin şi îşi trimitea razele peste Egipt. Ea sta pe malul Nilului şi plângea. Începe să se roage cu lacrimi fiicei  zeului soarelui şi  soţiei lui Horus, zeiţei cu cap de vacă, Hator, care era zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Lacrimile îi curg râuri rugându-se de zeiţă să o ajute să ajungă în Câmpul cu Trestie al lui Osiris. Are nevoie de un luntraş care să o trecă Râul Morţii. Nu-i este frică de Ammit, devoratorul de inimi, fiindcă inima ei este curată. Ce bine e să fii faraon! Faraonii nu merg în Câmpul de Trestie al lui Osiris. Ei după ce mor devin zei şi se ridică la cer. Doar pământenii de rând trebuie să treacă prin chinuri şi probe ale aerului, apei, pământului şi focului. Zăreşte un vultur care se rotea pe albastrul cerului şi crede că acela este zeul Horus, zeul  lumii, al cerului şi al bunătăţii. Îl imploră şi pe el să o ajute să treacă  în lumea morţilor.
 De ce plânge? De ce doreşte să moară? Parinţii au dus-o de copil să slujească în templul lui Isis, zeiţa magiei şi a căsătoriei. Timpul a trecut, ea  a crescut şi de azi ar fi trebuit să fie una din vestalele templului. A văzut ceremoniile, ştia ce trebuie să facă o vestală, dar până acum preotesele nu au folosit-o, fiindcă era doar un copil. Preotesele, ieri i-au pus pe mână o brăţară în formă de şarpe şi i-au spus că de mâine va fi iniţiată ca vestală în misterele zeiţei Isis. Va trebui să practice magia sexuală şi marele arcan. Ştia ce înseamnă acest lucru.De multe ori sta pitită după coloanele templului şi vedea acele orgii, în care preoţii, preotesele şi membrii cultului îşi făceau de cap în cinstea zeiţei. Azi ar trebui să fie la templu să-şi facă datoria, adică să se lase atinsă şi pângărită de acei preoţi bătrâni, care au atârnate de gât lanţuri grele din aur, cu simbolurile zeilor. Întotdeauna o vestală noua trebuia să fie iniţiată de un preot bătrân.
O preoteasă care era mare maestră  în magia sexuala i-a spus ce trebuie să facă , cum să practice marele arcan, care este cheia magiei sexuale. Acest arcan a fost introdus în cultul lui Isis de un mare vrăjitor bătrân  care se închina zeului demonilor. Magia sexuală este practicată de toţi vrăjitorii şi prin această practică, Ida şi Pingala cele doua canale energetice,yng şi yang, soare şi lună, care se încolăcesc pe măduva spinării trebuiesc trezite, ca să pună în acţiune curentul sushumnei care e situată în canalul central al măduvei spinării, pentru ca kundalini să fie trezită  şi să curgă arzator prin acel canal. Aceste trei canale se termină în medulla oblangata şi sunt simbolizate  în caduceul lui Mercur cu cele doua aripi ale sale deschise, simbolizând puterea de a călători  în corp astral, mental, în vehiculele cauzal, conştient şi spiritual. Cei care practică calea muchiei de cuţit pot ieşi din corpul fizic dupa voinţă. În momentele acelea de cuplare, partenerii trebuie să ceară ajutorul zeului focului, zeul demonilor. Maestra i-a mai spus  să aiba grijă, să facă corect exerciţiile de respiraţii, să se concentreze asupra acelor energii de la baza coloanei şi să le ridice sus spre creier, iar în momentul culminant să-şi ţină respiraţia şi să absoarbă energia vitala a partenerului, fiindcă scopul acesta este: de a te încărca cu cât mai multă energie şi de a-l vampiriza psihic si energetic pe partener, pentru a putea tu să te dezvolţi şi a face magie cu acea energie acumulată. Toţi magii, toţi vrajitorii merg pe calea muchiei de cuţit, practicând marele arcan, care e cheia magiei.
Ca să dea rezultate femeia trebuie să fie tânără ca ea, să aibă sub 20 da ani şi să nu fi născut niciodată. I-a mai spus să fie foarte atentă că, prin această practică poate să înnebunească, să moară sau  să se transforme  într-un demon. De fapt, omul ajunge robul demonilor şi cu ajutorul lor poate practica magia, vrăjitoria. Acum depinde ce vrea zeul de la ea. Prin această metodă demonii pun  stăpânire pe om.
 Ea i-a spus maestrei că nu vrea să fie vrăjitoare şi nici să-i ia alţii energia. Decât să se lase atinsă şi pângărită de acele mâini bătrâne şi noduroase, mai bine preferă să moară. A început să plângă şi s-a rugat zeiţei Isis: "O, tu zeiţă, care ai fost credincioasă soţului tău, te rog, ajută-ma!" După ce a terminat rugăciunea  a văzut-o în faţa sa pe Isis, cea care niciun muritor nu i-a ridicat vălul, ţinând în mână un trandafir alb. Cu o voce cristalina i-a zis:"Fugi, fiica mea! Fugi din acest cuib de vipere! Ei nu mă slujesc pe mine, ci pe demoni".
 A  fugit de la templu şi acum se roagă de Osiris să o ia la el, în lumea de sub pământ. Aude un sâsîit şi vede în apropierea ei un şarpe. Mulţumeşte zeului că Osiris i-a ascultat rugăciunea şi întinde braţele spre şarpe spunând: "Vino!" Şarpele se unduieşte, sâsâie şi se îndreaptă spre ea, dar  o piatră zdrobeşte capul şarpelui.
În faţa ei apare un  tânăr egiptean, frumos ca un zeu care o întreabă: "De ce vrei să mori?" Ea îi arată brăţara.
El îi scoate brăţara de pe mână şi o aruncă în apele Nilului. Se cunoşteau, şi el lucra la templu. Îi plăcea fata, dar azi auzise că  a fugit. O căutase cu disperare  rugându-se de Ra să -l ajute să o găsească.
Acum e fericit, or sa fugă amândoi unde or vedea cu ochii. O ia de mână şi se urcă amândoi într-o luntre. Stau unul lângă altul, neîndrăznind niciunul să vorbească. Privesc undele linistite ale Nilului, care-i va duce departe de acel templu, de acele orgii, de acel cult, de acea magie.
Ioan se trezeşte din vis, dar adoarme iar, visând că era în Grecia antică.
Ochii cerului plângeau peste sanctuarul de la Delfi. Nori mari şi negrii  erau fugăriţi de un vânt tare supărat. Din când în când fulgere brăzdau imensitatea albastră. În depărtare se auzeau tunete şi trăznete năprasnice, ca şi cum cerul se revoltă şi vrea să-i pedepsească pe muritori.
 Ea era în acel sanctuar şi ajunsese una dintre cele mai renumite mediumuri. Provenea dintr-o familie de preoţi care slujiseră lui Apollo hiperboreanul. În copilărie trăise sub puternica influenţă a ceremoniilor şi  a cântecelor sfinte. Era o copilă complet diferită de celelalte fete de vârsta ei. Avea un profund dezgust faţă de dragostea fizică. Intuia că aceasta este o siluire a sufletului ei feciorelnic. Când soarele răsărea se ducea să-l privească,iar vibraţia razelor şi a curenţilor tainici o duceau în extaz. Simţea inefabilul, sublimul, cum îi umple sufletul. Auzea muzica îngerilor şi înţelegea că preoţii nu cunoşteau ceea ce ea vedea, ceea ce ea putea percepe. Înţelegea graţia, iubirea acelei lumi nevăzute pline de lumină. 
 Intr-o zi a venit la tatăl său un preot tânăr şi frumos. Avea o privire pătrunzătoare şi fascina cu ochii lui negrii ca smoala pe oricine întâlnea. Venise de peste mări şi tări. Studiase  şi fusese iniţiat în multe mistere. De când l-a văzut şi i-a auzit vocea  duioasă ca o doină, a fost surprinsă de senzaţii noi, neştiute, necunoscute  până atunci, necunoscute până în momentul când acei ochi adânci ca marea au privit-o insistent. Cuvintele lui minunate şi calde îi vrăjesc inima pentru totdeauna.
 Sufletul ei pur şi inima ei curată este cuprinsă de o pasiune nebună, care o arde şi o mistue neîncetat. Vroia să se elibereze din lanţurile acelei iubiri imposibile, nefericite şi nebuneşti, dar nu reuşea.
Pe măsură ce timpul trece ea uită de acea lume minunată plină de lumină, de acea lume încântătoare pe care o simţea şi la care avea acces.
Datorită pasiunii ce-i ardea inima, devine sclavă a voinţei, gândirii  şi dorinţelor acelui tânăr preot  venit din ţări misterioase. El a iniţiat-o în învăţătura lui  secretă şi a transformat-o în pytonisa.
 O punea să doarmă pe un pat din frunze de laur pentru a căpăta puteri magice. O ducea la un izvor sfânt unde-i spunea ca  trebuie să se îmbăieze în acea apă cristalină  pentru a se  încărca cu energie magică. Îi da să bea o gură de apă de la un izvor secret pentru a căpăta înţelepciune divină. O punea să inspire fum de de la diverse ierburi aromatice, să mestece dafin şi o ducea în subsolul sanctuarului  unde sta întinsă lângă nişte vapori  care ieşeau din interiorul pământului.
La auzul vocii lui armonioase şi domoale ca o baladă, ea se transfigura şi pătrundea  în lumea în care el o trimitea. După ce spunea tot ce vede în acele lumi, el o readucea din acea stare. Când se trezea era foarte tristă şi fără vlagă. Cuvintele lui o plimbau printre spirite şi îi spunea   cu vocea lui de înger că acea lume pe care o vede este cea reală şi nu  cea în care trăieşte, care este doar o aparenţă. 
Acum ea este culcată în acel sanctuar de la Delfi şi el îi şopteşte blând:
­­“Du-te în lumea Întunericului şi spune-mi ce vezi!”
La vocea omului pe care ea îl adora şi-l iubea cu toata fiinţa sa, simte cum un fior o cuprinde şi pune stăpanire pe corpul ei.
_Ce vezi? o întreabă el.
_Cobor într-un puţ adânc cu apa rece ca gheaţa. Cobor în prăpăstiile cele mai întunecoase ale nepătrunsului. În aceste întunericuri adânci zăresc nişte flăcări şi simt mirosuri insuportabile.
Cand ea se scufunda tot mai adanc în acele întunericuri el îi taie rochia ei cea albă de la piept până la picioare şi începe să-i atingă şi să-i mângâie uşor sânii. Gura şi-o lipeşte flămând de pântecele ei sarutand-o în cercuri tot mai jos şi mai jos.
Ea ţipă:
_Flăcările îmi ard trupul. Mirosul ma înneacă.
Nu era pentru prima dată  când el o atingea şi o poseda când ea era în transă, plecată în alte lumi, neştiind ce se întâmplă cu corpul ei, în realitate. El a auzit-o ţipând, dar era atât de cuprins de nebunia pasiunii cărnii, încât credea că ea ţipă de plăcere la atingerea lui.
_Flăcările mă cuprind, din mijlocul lor iese un monstru care mă atacă. Nuuuuuu!
Corpul începe să-i tremure tot şi cu mâna tremurândă caută ceva. Găseşte un obiect şi  loveşte cu toată puterea spunând:
_Mori monstrule! Mori! şi loveşte în neştire.
Vede cum din gâtul monstrului tâşneşte sânge şi o stropeşte peste tot. O fericire nebună vecină cu extazul o cuprinde.
_Te-am ucis, monstrule! Te-am învins!
Simte că ceva îi apasă corpul. Se trezeşte la realitate, deschide ochii zărindu-l pe adoratul ei mort şi plin de sânge şi lovituri.
 Din pieptul ei se aude un urlet ca de fiară sălbatică.
 Îşi duce mâinile pline de sânge la cap nemaisuportând zgomotele şi vocile care le auzea în mintea ei. Părăseşte sanctuarul  alergând bezmetică, neştiind pe unde calcă, văzând în urma ei tot felul de lighioane teribile din Infern care o urmăreau. Vocile din capul ei devin tot mai puternice. Vrea să se sinucidă. Doreşte să-şi zdrobească capul, să nu mai  audă acele voci. În spatele ei mii de reptile sâsâiau şi ea fuge, fuge.... 
Zăreşte un râu şi se îndreaptă cu mâinile întinse spre el. Merge prin  apă până  când undele apei o acoperă.
Vocile au încetat, iar monştrii, reptilele şi toate lighioanele au dispărut ca prin minune. Se aşterne o linişte adâncă. Până şi fulgerele şi tunetele au amuţit .
Doar ochii cerului spală cu lacrimile sale trupul ei care pluteşte nepăsător pe undele albastre ale râului. E singurul ce o plânge, spunând povestea ei celui ce vrea să-l asculte şi să înveţe că cel care se joacă de-a mediumul o să aibă până la urmă aceeaşi soartă.
Ioan se trezeşte din lumea viselor şi aleargă pe cărările sinusoidale al gândului meditând:
Din cele mai adânci grote ale fiinţei mele, iubirea erupe ca un vulcan, scoţând la suprafaţă abisul meu lăuntric. Platon zicea că Erosul îl apropie pe om de lumea ideilor, îl ajută  la reunirea jumătăţilor despicate de Zeus. Pe mine, Eros şi zeiţele iubirii  m-au dus într-o agonie a iubirii, care  m-a apropiat mai mult de Thanatos, fiul Nopţii şi fratele Somnului.
Înot în universul meu interior  încercând să găsesc un echilibru între Infern şi Paradis. Alerg prin acest labirint  care mă duce când în trecut, când în prezent, când în viitor. Arulu are dreptate? Totul nu e decât o iluzie. Aşa să fie ? Poate  că nici nu exist, ci sunt doar un vis fantomatic.
Bat cu putere la uşa cunoaşterii, dar ea nu vrea să se deschidă. Lovesc puternic cu mâinile şi picioarele, dar nu vrea să cedeze. Îmi iau avânt şi o  lovesc cu toată forţa. Uşa se prăbuşeşte şi eu odată cu ea. Păşesc cu paşi marunţi pe acest drum întortocheat  şi mă rătăcesc pe mii de poteci. Alunec pe pante abrupte, cad în prăpăstii,  în văgăuni întunecoase, şi iar mă ridic. Mă agăţ de câte o liană sperând că ma va scoate la lumină, dar  mă duce tot mai adânc şi mai adânc în întuneric. Ochii încep să se obişnuiască cu întunericul şi, în acele adâncuri neştiute de nimeni încep să văd monştrii hidoşi cum colcâie în mirosuri pestilenţiale. Ei sunt ascunşi de privirile oamenilor, şi au marea capacitate de a se metamorfoza în ceea ce doresc. Îi văd cum râd şi se transformă în zei. Iar oamenii neştiutori le aduc ofrande şi îi divinizează. Mă cutremur şi mă înspăimânt de ignoranţa mea şi a altora...........
Conştiinta mea întreabă:
De ce omul vrea sa fie o veşnicie rob? De ce nu vrea să se elibereze?
Poate că  în întunecimile şi adâncurile din mine sălăşuieşte un demon, cum locuieşte în fiecare om. Încerc, mă lupt şi mă zbat să-l prind şi să-l exorcizez.
 De ceva timp, de când am venit pe insula aceasta, simt că mă metamorfozez şi eu în ceva ce nu ştiu .....Inima-mi devine o stâncă căreia nu-i mai pasă de vânturi, de furtuni, de ninsori , de ploi. Nu-i mai pasă de e soare sau înnorat.Nu-i mai pasă de nimic.
Pe zi ce trece devin tot mai rece şi nepăsător la tot ce este în jurul meu. Frigul mă cuprinde şi sângele-mi îngheaţă, doar conştiinţa încearcă să rămână trează. Văd cum corpul meu încet, încet moare, şi se dispersează în neant fiece atom din mine. Părăsesc lumea, universul himerelor, al iluziilor şi mă arunc ca un nebun în alte universuri, sperând să găsesc unul pe placul meu. Mă învârt , mă rotesc, în roţile spaţiului şi timpului care vor să mă ţină prizonier.Vreau să evadez dincolo de spaţiu şi timp.
Încep să uit că mai exist şi mă întreb: Eu am fost acel om? Eu am suferit? Eu am iubit? Eu am fost  sau a fost doar umbra mea? Acum nu mai simt nimic şi seman cu  această insulă  solitară, rece şi nepăsătoare la tot şi la toate. Eu, cel de ieri am murit. Eu, cel de azi sunt un mort viu, care s-a  eliberat de obsesii, dorinţe, nelinişti, pasiuni şi angoase. Eu, cel de mâine  nu voi mai fi.
Ioan se duce în bibliotecă şi începe să caute ceva.
 Ce caută?  Nici el nu ştie. Dă de un pergament. Simte că asta  e ce caută. Vrea să citească, dar era scris cu nişte litere tare ciudate. "Parcă este scris în limba îngerilor", zice Ioan.
Se tot uită la scrisul acela ciudat. Vede cum literele încep să se miste de parcă ar fi vii. Acum înţelege ce scrie acolo.
Se sperie:"Nu, nu. nu..." Tremură ca varga. Pune pergamentul la locul lui şi fuge ca un nebun din   bibliotecă ţipând: "Nu, nu se poate asa ceva! Nu poate să fie adevărat! Nu, nu..."
Ce scria acolo? Încearcă să-şi amintească cuvânt cu cuvânt, dar nu mai ştie exact.
În acel pergament scria că oamenii au facut  ritualuri, sacrificii, chemând demonii. Le-a deschis poarta şi ei au intrat şi pătrund mereu . Se plimbă liberi, liniştiţi şi nevăzuţi.  Unii dintre ei au început deja să sălaşuiască în multe corpuri umane.
În vremurile din urma învăţătura demonilor se va întinde ca o plagă peste întreg pământul. Oamenii se vor transforma în demoni, iar religia lor va fi  magia şi sexul. Oamenii se vor crede zei. În timpurile acelea pământul va pieri.
_Ioane, mai ai multe de învăţat. După cum ţi-am spus, oamenii trăiesc într-o mare iluzie. Voi vedeţi ceea ce vrem noi să vă arătăm.
_Adică !
_Oamenii sunt mânuiţi din umbra de zei şi de demoni.
_Cum de zei şi demoni? Nu ai zis tu, că şi zeii sunt tot demoni ?
_De Lumină şi Intuneric.
_Şi de destin.
_Tot noi ne jucăm şi cu destinul vostru.
_Voi hotărâţi soarta oamenilor?
_În mare parte, da. Scapă de influenţa noastră, doar cei care cred în Dumnezeu.
În realitate voi sunteţi orbi, chiar daca aveţi ochi, nu puteţi să vedeţi adevărul.
_Dar la origine voi aţi fost buni. Nu-i aşa?
_Cine-şi mai aminteşte? Au trecut atâtea şi atâtea milenii.
_Arulu, mie îmi pari bun şi eu te iubesc ca pe un frate, chiar daca nu ştiu cum e sa ai fraţi.
Arulu se apropie de Ioan şi-l mângâie pe creştet.
_Şi eu ţin la tine, Ioane. De când sunt cu tine am devenit mai uman, dacă pot să mă exprim aşa.
_Am citit undeva că omul este o picătură într-un ocean.
_Picătura poate să armonizeze sau să tulbure.
_O picătură e prea puţin, e prea mică să creeze valuri, dar mai multe de s-ar uni ar putea crea un adevărat tsunami .....
_Ioane, trăim într-un ocean infinit de vibraţii, de energie şi să ştii că omul demonizat face ce vrea el, iar omul care are voinţa responsabilă, conştientă,  face voia lui Dumnezeu. Credinţa puternică îi creează  o adevărată invincibilitate. Răul niciodată nu este absolut. Lumina are grijă să intervină şi să îndrepte. Depinde de alegerea fiecărui om, de calea pe care o urmează. Vrea să meargă spre Lumina sau spre Întuneric?
_Baciul Vasile mi-a spus ca în munţii noştri era un pustnic care făcea multe miracole. El cum a ajuns să facă acele minuni? Tot cu ajutorul magiei?
_Ha-ha-ha! Ai ramas în cap cu magia asta. El şi-a dezvoltat acele capacităţi trăind în sfinţenie şi puritate. De aceea putea să facă miracole şi să învingă demonii. Prin el lucra Lumina, iar prin cei de care am vorbit lucrează Intunericul.
. Oamenii ar trebui să se trezescă la realitate şi să vadă  care sunt adevaraţii slujitori ai lui Dumnezeu şi care sunt ai satanei, fiindcă nu de puţine ori sub o robă de preot, de pastor, de guru, de mare maestru spiritual, se află un slujitor al Întunericului, al banului. Cei de care nu poţi să te îndoieşti au fost sfinţii. Ei au fost credincioşi  Luminii,  şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu. Adevaraţii sfinţi au trăit în singurătate, iar oamenii îi credeau nebuni şi îşi băteau joc de ei. În realitate, oameni cu adevărat sfinţi   au fost foarte,  foarte  puţini.
 Ioane, traieşti într-o lume a minciunii, într-o lume a desfrâului. Cei din vârf doresc ca omul să rămână sclav şi neştiutor. De-a lungul mileniilor au ucis pe toţi care au încercat să spună adevarul, pe toti care au luptat pentru libertate. Cei de la putere  se cred zei, egali  cu Dumnezeu.
_Am ajuns la concluzia că de doua mii de ani noi îl răstignim zilnic pe Iisus. Învăţătura lui nu a fost pusă în aplicare de niciun cult, de nicio religie, de niciun om.
_Acum exagerezi puţin, fiindcă au fost şi creştini adevăraţi şi înca mai sunt.
_ Se pare că omenirea suferă de o mare nepăsare, de lipsă de ruşine iar pe zi ce trece se degradează tot mai rău. Văd cum mucegaiul, putrefacţia se întinde peste tot. Prefăcătoria, minciuna, mârşăvia, desfrânarea, dorinţa nebună de dominare a unora îmi provoacă o mare greaţă. Aş vrea să evadez în altă lume.
_Omul visează  la dragoste, iubire, frumos, înţelegere, fericire.....
_Dar rămâne cu visul, cu speranţa.Lumea se scufundă pe zi ce trece tot mai mult în mocirlă,  iar   banul a  devenit  religie mondială.
Am o mulţime de întrebări care nu mă lasă să  dorm, legate de religii.
_Ioane, ai mare grijă, fiindcă ceea ce eşti pe punctul de a descoperi poate să înnebuneasca omul.
_Sunt pregătit, Arulu...... Îmi aduc aminte când m-a dus bunica prima dată la biserică. Eram mic, nu ştiu câţi ani aveam, dar  m-a luat cu fiori şi am început să plâng când am văzut la intrare pictată pe peretele bisericii o arătare neagră cu coarne, coadă şi copite. Aceeaşi imagine am văzut-o şi pe plăcuţele sumeriene, care prezentau povestea extratereştrilor care au venit să caute aur pe Terra.
 Ceea ce nu am înţeles niciodată : Ce caută dracul pictat pe biserica Domnului ?
_Un preot ţi-ar răspunde că sunt scene din Biblie şi cu asta ţi-ar închide gura.
_Am avut un vis în care o voce îmi spunea: "Ştiu că mereu te-ai întrebat ce caută răul pe biserica mea.
Vino să-ţi arăt adevărata biserică."
 În faţa mea au apărut trei bătrâni cu toiege de lemn în mână. Vocea mi-a zis:
"Du-te după ei ."
Am mers în spatele lor şi am intrat într-o cladire  unde era o cameră imensă  albă, o masă dreptunghiulară lungă, acoperită cu o faţă de masă de un alb strălucitor. La mijlocul mesei trona  o cruce strălucitoare galbenă.
Vocea zise:
"Vezi, aceasta este adevărata biserică ."
_Ioane, visele sunt vise.
-Cred că subconştientul meu a vrut să-mi răspundă la întrebarea care mă frământa.
_Poate a fost inconştientul tău sau poate nu. Nu ai de unde să ştii. Mintea omului este mărginită şi incapabilă să priceapă nemărginirea.Cunoaşterea limitată a omului nu poate înţelege planurile lui Dumnezeu.Vânare de vânt e totul pe pământ.
                              
Dupa trei luni.
 Ioan priveşte o boabă de rouă şi zăreşte în ea un întreg univers care-l cheamă. Vede  cum cerul înstelat, lumea aştrilor, trecutul, viitorul, timpul şi spaţiul se  contractă, într-un diamant de rouă. Poate că marele mister se ascunde în  ea, cea atât de fragilă şi efemeră . Ar vrea să fie şi el o bobiţă de rouă, să trăiască puţin şi să se topească în braţele soarelui.
Ploaia începe să cadă mărunt, dar bobiţei de rouă nu-i pasă şi se ascunde repede în spatele firicelului de iarbă care o leagănă drăgăstos. Întotdeauna a iubit ploaia. Îşi întinde braţele şi faţa şi-o ridică spre cer să simtă picăturile dulci şi graţioase ale ploii, cum se topesc îndrăgostite pe obrajii lui.Mereu a fost  melancolic şi a citit doar ce se potrivea cu starea lui sufletească de orfan, de copil al nimănui. Îi plac lucrurile mistice, misterioase, ascunse, iar subtilităţile metafizice îl atrag ca un magnet. Iubitor de singurătate şi lipsit de iubire, nu va dărui un zâmbet sau o lacrimă nimănui, fiindcă nu are cui. E singur.
 Arulu a plecat dupa Arienne. De câte zile? Nu le mai numără. Oricum nu are importanţă. În el  ceva se stinge. Nu ştie ce.
Acum a devenit un pustnic, care nu iubeşte, nu urăşte , nu doreşte. Să fie viaţa un vis? Ceea ce se întâmplă e doar un joc al zeilor şi demonilor? Este doar un simplu pion pe tabla de şah al jocului dintre Dumnezeu şi satan? Lumina şi Întunericul să se joace prin mintea lui?
Ploaia încetează.  Niciodată aici pe insulă ploaia nu durează mult. Priveşte valurile de nori negri-gri-albăstrui cum sunt alergaţi de vânt.  Soarele îşi reintră în drepturi trimiţând razele  să-l mângâie şi să-i şteargă săruturile  ploii. Nu se simte bine . Nici el, nici marea, care pare a plânge atunci când îmbrăţişează ţărmul.
Priveşte câmpiile albastre ale cerului şi vorbeşte cu Dumnezeu:
Doamne, nu ştiu ce este cu mine, dar cred că în adâncurile din mine sălăşuieşte un  daimon al răzvrătirii care-şi face de cap şi  nu am cum să-l stăpânesc .
Ajută-mă tu să-l ţin în frâu!
 El zice, Doamne, că lumea asta seamănă cu o femeie rea şi desfrânată care-şi arată nurii şi-şi desface picioarele arătându-mi goliciunea, chemându-mă cu ochii ei vicleni.
Minciuna sălaşuieşte pe ale ei buze. Plină de dorinţă la mine se napusteşte. Voluptatea ei mă sperie şi mă cutremură.  E veşnic flămândă, mereu nesătulă. Mereu mai vrea şi mai vrea… Mă uit la ea şi-l văd pe Mefisto. Aştept din clipă în clipă să se transforme într-un câine negru.
 Pentru ce, Doamne, atâta răutate şi atâta sânge vărsat ? 
De ce atâta laşitate? De ce atâta minciună? 
Pe zi ce trece văd cum aripile lumii se înnegresc. Cum fiecare vrea să-şi creeze în jurul său o aureolă de slavă , dar pe dinăuntru doar tu, Doamne, îi cunoşti. Doar tu le vezi sufletele singuratice, triste, sfârtecate şi obosite.
Dulapurile lumii sunt pline de ţoalele făţărniciei, de unsorile minciunii, de parfumurile desfrâului şi ale urii. Până şi fiarele pădurii, Doamne, sunt mai cinstite.
De la ele ştii la ce să te aştepţi, dar de la lume niciodată.În faţă îţi zâmbeşte, iar pe la spate te atacă. O lume mincinoasă, crudă, lacomă, neîndurătoare, cu o mie de măşti. 
Putregaiul şi putrefacţia a pătruns atât de adânc în lume, încât mă  întreb : Cum o sa cureţi lumea, Doamne? A uitat că la final ajunge hrană pentru viermii pământului.În zadar aleargă după bogăţii, funcţii şi onoruri.
Văd cum oameni drepţi, cinstiţi sunt asupriţi, ocăriţi, daţi afară, batjocoriţi. Cum li se închid usile în nas şi cum sunt săracii luaţi de vârtej, loviţi de grindină, de fulgere, tunete şi ploi. Sunt duşi în derivă de vânt şi de valurile vieţii.
Iar răul aşteaptă la pândă după colţ să-i ia şi sufletul ce ia mai rămas sărmanului om, ca în rest i-au luat  tot . 
Vreau, Doamne, să te înţeleg, dar mintea mea a devenit întunecoasă  şi mă lupt cu o mare nebuloasă.
Mintea mea nu te poate pricepe, nu te poate prinde, nu te poate cuprinde. Ochii mei sunt orbi, nu te văd. Urechile mele sunt surde, nu te pot auzi. Mă simt mic, slab şi marginit cu simţurile  care m-ai înzestrat…
Uneori, mă simt ca un nebun ce vrea să stea la taifas cu îngerii.
Ştii prea bine că te-am căutat de când am păşit în această lume. Te-am căutat în soare, lună şi stele. Te-am căutat în cântecul păsărilor, în lacrimile bunicii, în poveştile bunicului, în hohotele copiilor, în piatră, floare, apă şi vânt. 
De atâtea căutări  am început să am năluciri. Cu cât vreau să te cunosc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu te cunosc deloc, ca nu ştiu nimic despre tine.
Mă simt tare neputincios şi mă târăsc ca un şarpe pe unda acestei vieţi.
Uneori, cred că nu o sa te găsesc niciodată. 
Alteori, însă, te simt aproape. Parcă te văd în floarea de măr, de vişin, de cais…,în ciorchinul de strugure, în mireasma grădinii, în salcia de la poartă, în bradul de lângă stână şi în valul acestei mări care se sparge de ţărm. 
Câteodată mi se pare că te aud  în murmurul tainic al izvorului, în zumzetul albinei, în tunetul ce sparge norii, în glasul unui copil, în cântecul privighetorii….
Uneori îţii aud paşii, Doamne. Mersul tău este lin ca adierea vântului şi uşor ca fulgul de nea. Te văd cum mergi cu luna şi soarele de mână şi cum tragi după tine mantau de stele. 
Aş vrea Doamne, să cobori o clipă, să vii lângă mine, să te ating, să te mângâi şi să te întreb:
Tu esti, Doamne?
Cred că tu eşti mai graţios decât crinii câmpului şi  mai dulce decât mierea albinelor.De aceea eu cu mintea mea înceţoşată nu pot să te desluşesc. 
Te-am căutat, Doamne, printre oameni, dar nu te-am găsit în niciun om.  Am înţeles că oamenii nu se aseamănă cu tine, fiindcă tu eşti mai alb ca neaua şi mai pur decât cristalul. Tu eşti atât de bun că dăruieşti viaţă oricui. Tot ce atingi înfloreşte şi se înţelepţeşte. Ti-aş cere, Doamne, să trimiţi o rază din soare, luna, din stele, din inima ta, să mă înţelepţească şi pe mine, cumva.În zadar am căutat eu înţelepciune printre cărţi, că ea nu se lipeşte de mine.
Tu îi ierţi şi îi iubeşti pe toţi, buni şi răi, urâţi şi ticăloşi. Tu mereu eşti plin de iubire şi iertare. Tu eşti copil şi  bătrân in acelaşi timp.
Numai eu nu ştiu cine sunt.  Cine sunt, Doamne, eu?
 Zilele s-au împuţinat şi devin tot mai mici, parcă vor să se prefacă în furnici.
Oamenii au început să se teamă de orele şi de zilele ce or să vină. Viitorul pare plin de goluri, întunecat, iar de tine, Doamne, mulţi au uitat.
Zilele trec şi ei se transformă în nişte amărâte de umbre, care păşesc obosite şi cocoşate sub greaua
 povară a zilelor tot mai grele. Zâmbetul  a dispărut  şi lacrimi vezi cum se scurg din ochii  trişti.  
Uneori, pot pătrunde în marea de  gânduri neânsemnate ale lor, şi toate sunt în neguri şi ceaţă.
 Dă-le Doamne o fărâmă de speranţă şi o scânteie de lumină!
Viaţa mea se duce încet şi zilele trec nepăsătoare pe insula aceasta solitară.Tu ştii că nu a fost zi în care să nu mă gândesc la tine. Niciodată nu te-am văzut cu chipul pe care ţi l-au creat oamenii.
Poate că tu, Doamne, lor nu te-ai arătat sau poate că eu am visat că mă plimbam de mână cu tine pe potecile de munte şi-mi mângâiai obrajii cu razele tale minunate. Poate a fost un vis  când printre stele mă purtai. Cine ştie!
Mereu te-am chemat şi ţi-a vorbit inima mea. Eu nu am făcut mătănii, nu am ars mirodenii şi nici lumânări nu am aprins, ci doar mi-am deschis sufletul în faţa ta.
Când eram copil credeam că tu eşti  vrabiuţa care se juca printre crengile măeului din grădina plină de flori. Te-am rugat să zbori spre înaltul cerului şi să trimiţi razele soarelui peste Pământ. Şi tu ai făcut minunea. Imediat soarele a apărut şi tu ai zburat spre el. Te-am văzut cum te uitai la o floare de cais  şi cum te jucai cu un fluture. Te-am zărit  cum te legănai pe firul de trestie, cum mângâiai mugurii de brad şi cum priveai uimit în oglinda apei.
Mereu îţi vorbeam şi tu mă ascultai luăndu-ţi zborul, dar eu te găseam oriunde te ascundeai .
 De ce? De ce, Doamne, cănd îmi îndrept gândul spre tine mă simt fericit? De ce mă cuprinde bucuria şi inima-mi râde, atunci când sufletu-mi spre tine zboaăa? Am ajuns să te zaresc în orice om, fiinta, vietate si nu numai. Te văd cum îmi zâmbeşti din soare şi –mi faci semn cu mâna din lună. Ştiu că-mi trimiţi stelele să-mi vegheze somnul. Sunt voios şi-mi vine să zburd ca un copil, pentru că  te-am regăsit Doamne.
 O! Cât aş vrea să fiu iar copil, să ne jucam printre petale de flori, să numărăm bobiţele de rouă, să alergăm desculţi prin unda apei după un peştisor zglobiu care nu vrea să se lase prins. Aş vrea să  ne jucăm cu frunzele de anin, din pietricelele râului să-ţi fac un colier, să construim un castel din nisip pe care-l vei lua cu tine în zbor, pe un nor, ca să-ţi amintească de mine.
Eu nu te-am văzut cum te văd alţii.  Nu ca un stăpân poruncitor, ci ca un copil tare jucăuş, iubitor şi iertător.Te vedeam ca un prunc care se joacă cu stelele şi luna. Când te supărai cerul tuna şi fulgera, cand râdeai soarele strălucea, iar cand erai trist ningea. Te vedeam ca pe copilul jucăuş al Universului care trimite bucuria şi  soarele în casele noastre.
O! Cât îmi lipseşti acum! As vrea să-ţi  aud vocea, aş vrea să te cunosc, aş vrea….
Te iubesc, Doamne ! La tine mă întorc eu cel care am rătăcit prin coclaurile vieţii.
Vino, Doamne,  în inima mea, ca atunci când eram copil!
Vino, Doamne!

Ridică  piatra  bătrână, albă şi plină de muşchi  care acoperea intrarea în subteran. Coboară scările, care păreau că nu se mai termină niciodată.
 Obosit ajunge în spatele altarului.Chiar dacă a urcat şi a coborât de atâtea ori pe acea scară, până acum nu a observat   uşa care era ascunsă în spatele unei statuete. Se apropie, o deschide şi pătrunde într-o sala imensă. Pe toţi pereţii erau desenate simboluri şi desene tare ciudate . 
Atinge cu vârful degetelor un desen şi simte cum o undă albastră îl înconjoară  şi-l duce printre nori. Pluteşte pe bolta întunecoasă îndreptându-se spre o stea albăstruie. În drumul sau se întâlneşte cu Luna  care-şi revarsă a sa lumină prin marile ferestre ale cerului. Ea îi zâmbeşte şi îi dăruieşte  o carte în care e scris destinul lui şi îi şopteşte să nu-i fie teamă, strângându-l la pieptul ei ca o mamă iubitoare.
Cerul pare că se limpezeşte şi începe să devină transparent ca o foiţă de cristal. Nori albi veniţi de cine ştie unde se unesc şi se transformă într-un râu lăptos care începe să se unduiască printre stele. Se caţără  pe un nor pufos din argint  care-l duce tot mai sus şi mai sus, prin spaţii încântătoare. În drumul său le  salută  pe: Bernard, Wolf, Lalande, Sirius, Ceti, Ross şi  Cassiopea .
Marte zgribulită şi îngheţată  îi vine în întâmpinare şi îi dă o fărâmă de curaj, un strop de putere şi o picătură de pasiune, care are în ea multă energie tare jucauşă. 
După un nor, mândrul şi frumosul  Jupiter se arată, ca un gigant gazos, care îi dă avântul de a-şi explora destinul şi forţă  de a-şi crea propria soartă.
Saturn bătrânul înţelept îi spune că omul din greşeli învaţă  şi  ce seamănă aceea o să culeagă.
Uranus îl ajută să vadă în viitor şi îi dă forţa de a lupta, de a se elibera din lanţurile ignoranţei, de a se descotorosi de tot ce l-a supărat, i-a intristat inima, spunându-i:" Adevărul te va elibera".
Neptun stăpânul misterelor îl iniţiază în lucruri ascunse, nevăzute, venite din lumea viselor. El îl ajută să treacă de graniţele eului şi să transceadă limitele ce îi sunt impuse.Îl sfătuieşte  să îmbrăţişeze credinţa şi să depăşească îndoiala.
Pluto îi face cu ochiul şi-l cheamă râzând. Se apropie de ea şi simte că se metamorfozează într-o omidă, înfăşurându-se în propria crisalidă. Se plimbă în jurul ei cerşind îndurare şi eliberare. Iar ea sensibilă cum îi este firea  îl eliberază de toate legăturile şi-l ajută să evadeze, transformându-l într-un fluturaş cu aripioare roz, brodate pe margini cu alb şi auriu stelar. Îi dă un grăunte de energie pentru a putea să exploreze profunzimile nebănuite şi -l ajută să iasă din întuneric. 
Face o plecăciune în faţa mândrei Pluto şi porneşte mai departe. Se întâlneşte  cu frumoasa Venus, cu ale ei stânci ascuţite şi pline de lavă. Ea îl pune să privească în oglinda unui vulcan ce vroia să erupă şi-l învaţă cum să aleagă  în viaţă, povăţuindu-l că trebuie să se iubească mai mult pe sine. 
În drum spre Soare se întâlneşte cu Mercur care-l ajută să înţeleagă copilul din el.
Se simte puţin obosit şi priveşte spre Soare  care-l ridică pe o rază, dăruindu-i  o scânteiuţă  de lumină şi un grăunte de încredere în sine. Mulţumeşte Soarelui  şi  simte mângâirea razelor sale  atingându-i   conştiinţa .
Se  întoarce pe Pământ  şi-n drumul său se întâlneşte cu un pulsar  care plângea în lunga-i agonie. Îl mângâie cu aripioarele sale gingaşe  ştergându-i lacrimile de lumină. Steaua înduioşată vrea să-i dăruiască un cristal frumos rupt din inima ei care are în el: curaj, răbdare, prudenţă, cumpătare, dragoste, dreptate şi  înţelepciune. Întinde aripioarele spre darul acelei stele neutronice, dar... 
Vai! Steluţa şi cerul au disparut, iar el se trezeşte în acea cameră pe jos.
Ioan se ridică şi se apropie cu emoţie de desenul următor. Îl atinge şi se trezeşte pe un vârf de munte.
Soarele se pregătea să apună, când zăreşte un izvor alb ce răsărea din inima muntelui. O dorinţă ascunsă îl împinge spre acel loc. Ajunge aproape  de  izvor şi urmăreşte unda apei ce aleargă vesel şi sare  printre stânci ca un copil zburdalnic .
Pietrele pe fundul apei străluceau puternic şi-l îmbiau să le mângâie. Apa începe să tremure, lumina şi umbra se fugăresc, iar florile au culori parcă din altă lume. Un vuiet tainic acompaniat de murmurul apei îi face inima să tresară şi glasul gândurilor  rămâne mut. Noaptea vrea să-şi întindă puterea şi aripile peste acea lume în care a poposit. Din adâncurile  izvorului încep să iasă ape tulburi ce semănau cu nişte gheizere. Aburi calzi ies din adâncul pământului formând un cerc în mijlocul apei. Un miros puternic de roze şi de cimbru de pădure îi îmbată simţurile. Deodată  două sfere de lumină răsăriră din mijlocul apei care clocotea. Fîşii de aburi ce semănau cu norii încep să cutreiere şi să încercuiască zona, formând un adevărat zid de cetate, în jurul acelor lumini. Ioan îşi trece mâna peste frunte şi simte cum o bucurie nespusă îi năvăleşte în inimă. E atât de uimit de ceea ce vede, încât uită de tot şi de toate. Are sentimentul că  acum se naşte cu adevărat, odată cu acele sfere mici  răsărite din unda izvorului.
Sufletul îl îndeamnă să se apropie de acele sfere strălucitoare, gandindu-se că ceea ce i se întâmplă seamănă cu un vis, care-l poartă spre lucruri nemaivăzute şi îi deschide poarta spre o lume cu lumini aurii şi albastre. Se apropie cât mai mult aşezându-se  pe marginea apei cu inima bătându-i puternic. Ascultă cu sufletul la gură conversaţia celor doua lumini minunate:
_Mi-a plăcut călătoria printre aştri.
_Şi mie mi-a plăcut, dar cel mai mult m-a impresionat omul.
_Este trist să nu ştie că în el este ascuns un întreg univers.
_Da,e trist să nu ştie că sufletul său e cea mai frumoasă floare din univers.
-Nu poate vedea cu ochii nevăzutul, ci doar cu inima, care ar trebui să fie o adevărată planetă a iubirii.
_Greşeala lui este că-şi îndreaptă privirea spre lumea exterioară, în loc să privească în interiorul său, să descopere misterul ce sălăşuieşte în el.
_Nici o şcoală, nici un profesor nu l-a învăţat pe om  cum să îngrijească floarea din el.
_Acea floare este firavă şi are nevoie să fie udată, îngrijită, mângâiată, iubită….Trebuie ferită de furtuni, de grindină, de omizi, de buruieni, de mărăcini….
_Când omul este trist,e semn că floarea din el a fost uitată, si e pe cale să se ofilească.
_Doar cine ştie să o ude cu apă de la izvorul sfânt al  înţelepciunii  şi  vorbeşte în fiece zi cu ea  cunoaşte fericirea.
_Pe ce tărâm fermecat e acest izvor misterios?
_Acest izvor este tot în el, dar omul nu ştie şi caută, caută, mereu în exteriorul lui şi nu-l găseşte niciodată.
_El este găsit doar de cei ce-l caută în propria conştiinţă.
_Apa acestui izvor căntă mai frumos ca o privighetoare şi este mai dulce ca mierea. O picătură din acest izvor de ar fi pusă la rădăcina florii, ea ar înflori minunat şi omul ar fi fericit.
_Din nefericire, crede că el este doar acel chip, când trist, când vesel, ce-l priveşte din oglindă, uitând că adevărata lui esenţă este nevăzută şi plină de mister.
_Nu ştie că în el este ascunsă o comoară minunată.
_O mare taină. În interiorul lui arde o flacără ascunsă  pe care nu o simte, nu o cunoaşte. Ea e solitară şi omul în inconştienţa lui mereu o stinge, în loc să o facă să strălucească ca soarele, asa cum a fost ea creată de Dumnezeu.
_Stelele iubesc omul şi fac drum lung ca să ajungă la el şi să-i şoptească :
”Trezeşte-te omule! Udă-ţi floarea de pe planeta iubirii cu apă de la izvorul conştiinţei şi lasă flacăra din tine să strălucească!”Dar el  nu aude glasul melodios al stelelor şi chemarea Universului.

Sferele au dispărut în apă. Ceaţa se risipeşte şi unda izvorului devine lină şi cristalină.
Se întreabă: Unde sunt?
Nu ştie. De unde era se vedeau câteva dealuri înalte şi frumoase care păreau adevărate piramide înverzite. Spre răsărit se zăreau un brâu de munţi ca o cetate, pe crestele cărora strălucea zăpada. Merge alene pe malul  apei, unde brazii, fagii şi stejarii trăiau într-o armonie deplină unindu-şi crengile, înălţându-le spre cer.
Îi este dor de locurile copilăriei, de munţii uriaşi  ale căror vârfuri se pierd în nori, de pădurile întunecoase, de stâncile prăpăstioase, de văile răcoroase, de luncile înverzite, de livezile mirositoare, de pârâurile reci şi nebunatice care se prăvălesc peste stânci şi pietre, făcând un zgomot asurzitor.
O pasăre viu colorată începe să cânte în apropierea lui, cu un glas de porţelean. Căntul ei e plin de frumuseţe. Când lin ca apele care curg linistite, când repede, vijelios, ca izvoarele de munte.
Pe aici, pe aceste meleaguri or fi trăit oameni? se întreabă Ioan.
O voce îi spune:
_ Dacă asculţi pietrele, vântul, iarba, apa, îti vor spune povestea celor care au locuit de milenii aici.
Ei au suferit, au răbdat, s-au răzvrătit şi şi-au dat sângele  pentru a fi liberi. Trupurile lor însangerate s-au zvârcolit, au gemut şi au fost omorâte.  Sufletele lor s-au ridicat la cer şi-ţi vorbesc acum, Ioane.
_Unde sunt ? întreabă Ioan.
_Are importanţă? răspunde vocea.
_Aş vrea să ştiu.
_Toate la timpul lor.  

Priveşte cerul şi vede cum se luminează. Acum este zi, acum este noapte. Ce loc straniu!
 Zăreşte o potecuţă şi urcă în serpentine ajungând într-o frumoasă poieniţă. Negura ceţurilor începe să se ridice de pe varful munţilor şi soarele inundă totul cu lumina sa.
 Ioan se aşează lângă două stânci care erau lipite una de alta şi se întreabă: Cum e mai bine, a iubi sau a nu iubi ?
Iubirea e calea care duce spre fericire, dar se poate întâmpla să te ducă si spre nefericire, spre durere şi suferinţă, cum m-a dus pe mine. Când  suferi începi să-ţi spui o mulţime de întrebări.
 Tare greu se mai cunosc oamenii!
Au pe faţă o mulţime de măşti şi destul de greu poţi vedea ce se ascunde în sufletul lor. E dureros să vezi superficialitatea, golul sufletesc şi incapacitatea unora de a putea iubi, de a putea dărui măcar un zâmbet şi nimic mai mult. Eu nu am experienţă în iubire. Am iubit o singură dată şi am fost tare dezamăgit.  Am suferit atât de mult că nu mai vreau să mai aud de iubire în vecii vecilor.
 Mare nărod am fost! Cât am suferit! Dar sunt alţii mai narozi decat mine, încât nu pot trece peste această suferinţă şi îşi pun capăt zilelor.  De ce sa-ţi iei viaţa pentru ca ea nu te iubeşte? Lumea nu începe şi nu se termină cu o femeie. Ştiu că suferinţa e foarte mare, simţi că te sufoci, că viaţa nu mai are sens. Mă doare sufletul, când îmi amintesc de acea  poveste tare tristă. O tânără de 21 ani s-a spânzurat. De ce? Fiindcă a iubit prea mult un barbat, în loc să se iubească mai întâi pe ea.  A facut aceeasi greşeală pe care am făcut-o şi eu. Sună a egoism, dar uneori e necesar  pentru a putea supravieţui  în jungla umana. Poate că şi-n iubire trebuie măsură. Când iubeşti prea mult, asta se întâmplă: o iei razna. Ce-ţi aduce iubirea?
 O,îţi aduce multe: durere, suferinţă, gelozie, prostie, nebunie....şi în rare cazuri fericire, linişte.
Iubirea a fost cea mai gravă boală de care am suferit . Mare prost ai fost, Ioane! Mare tăntălău!
Cum i-am spus  Irinei: "Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi mereu". Ce  mi-a răspuns ea?  Nu are nicio importanţă.
  Atunci mi-am dat  seama cât de retardat pot să fiu. Am înţeles  adevarul: că ea nu mă  iubeşte. Pietrele, capra aceea neagră care saltă veselă printre stânci şi vulturul care se roteşte deasupra mea ar râde de mine, daca ar şti cât de tâmpit am putut să fiu şi cât am suferit ca un prost. Nu vreau să mai aud de iubire. Nu se merită. Am fost cel mai mare nărod  că am iubit.
Poate  gnosticii au dreptate când spun că lumea a fost creată de demiurgul cel rău.
O! Doamne! Daca mi-ar auzi gândurile baciul Vasile mi-ar spune: "Rău te-ai mai rătăcit, Ioane!"
Poate că m-am ratacit sau poate că acum mă trezesc la realitate. Cine stie!
Nu vreau să mai aud de iubire în viaţa mea. Dar pot  să trăiesc, să exist fără iubire? Nu, nu pot şi ştiu asta foarte bine, chiar dacă am doar 18 primăveri.
Baciul Vasile mi -a zis: "Iubirea e totul, Ioane. Dacă El nu ne-ar iubi noi nu am mai exista".
Şi Iisus a fost cuprins de febra nebuniei iubirii pentru oameni şi drept răsplată omenirea l-a ucis şi-l ucide în fiece zi, în fiece  ceas.
Auzi, să iubeşti! Dar se merită să iubeşti ? Oamenii l-au ucis pentru că El îi învăţa despre iubire, despre adevăr, despre libertate şi despre Dumnezeul cel adevărat pe care oamenii nici azi nu-l cunosc şi nu-l înţeleg. Are dreptate gnosticul Samael  cand îi numeşte pe oameni animale?
Nu, nu are dreptate, fiindcă jigneşte specia animalelor. Cine are animale ştie că acestea sunt fidele şi iubitoare.
Oamenii sunt aşa? Nu.
Să fie omul un demon? Nu, omul este mai rău decât demonul, fiindcă este ştiut că demonii l-au recunoscut pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, dar oamenii nu au fost în stare să vadă acest lucru.
Uneori, omul întrece în răutate, crime, desfrânare, perversitate, minciună...orice entitate din Univers.
Doamne! De ce m-am născut om? Mai bine eram un fir de iarbă, o piatră, o frunză sau un fir de nisip, fiindcă în ele nu există răutate. Ce să aştepţi de la oameni? Nimic. Ce poţi aştepta de la o rasă care a ucis cu bestialitate pe cel care-i învăţa iubirea?
Ce poţi aştepta de la o specie care de-a lungul mileniilor au ucis pe toţi care au vrut  binele omenirii? Ei nu ştiu decât să ucidă şi să distrugă tot ce este bun şi frumos.
În lumea oamenilor gunoaiele şi nonvalorile ies în frunte, iar pietrele preţioase zac în adâncul pământului.
Doamne! Cum de îi mai suporţi? Ţi-au ucis Fiul, te-au uitat, fac numai rău şi  totuşi, în marea ta iubire îi ierţi şi îi iubeşti.
Îmi este ruşine că fac parte din rasa asta, care ţi-a ucis copilul.
Mare e răbdarea Ta!
Aş vrea să înţeleg iubirea Ta infinită, dar eu nu o pot pricepe. Poate că tu eşti îndrăgostit de oameni cum e  un om îndragostit de a lui iubită şi săracul tot speră că într-o zi  ea se va trezi şi va vedea adevărul. Dar eu nu cred că oamenii se vor mai trezi vreodată.
 Iartă-mă, Doamne!
Atunci când văd câte un pui de om, nu pot să nu-l iubesc şi să nu doresc a-l ocroti. Poate că pentru ei, pentru puii de om ţii Doamne, Pământul. Cine poate pricepe gândul tău!
Zic şi eu ca Sfântul Augustin:
"Încurajat să intru în mine însumi, călăuzit de Tine, am intrat în adâncul inimii mele... O, adevăr veşnic şi iubire adevărată şi scumpă veşnicie! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin ziua şi noaptea... Târziu Te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit! Şi iată, Tu erai înăuntrul meu şi eu eram afară, şi acolo Te căutam... Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de tine acele creaturi care, dacă nu ar fi în Tine, nici măcar nu ar exista. M-ai chemat, ai strigat, ai spart surzenia mea. M-ai luminat, m-ai străfulgerat, şi, în cele din urmă, ai vindecat orbirea mea. Ai suflat peste mine parfumul Tău şi eu l-am respirat şi acum mă topesc după tine. Te-am gustat şi acum mi-e foame şi sete de tine!".


 Ioan admiră covorul  de un verde crud al ierbii care este presărat cu flori roşii, roze, albe, galbene şi albastre. Ar vrea să alerge pe colinele înverzite şi străjuite de brazii care se zăresc în zare.  Ar vrea să îmbrăţişeze un brad şi să-i spună: Te iubesc bradule! Tu eşti infinit mai bun  decât oamenii.
Vântul aduce un sunet dulce şi catifelat.Are senzaţia că o ploaie de mărgăritare  se revarsă peste fiinţa sa .
Ciripitul păsărelelor, clopoţeii florilor, strunele melodioase ale apei îi încântă auzul purtându-l pe aripi de ceată în lumea gândurilor. Priveşte o frunză stingheră luată de vânt cum se aşează în genunchi şi sărută iarba înainte de a muri.
El simte că seamănă cu acea frunză căzută din copac, care acum doarme liniştită  şi nepăsătoare pe covorul moale şi înflorat al ierbii.
Dintr-o dată începe să plouă cu picături mici. Un vânt rece îl înconjoară şi îi dă fiori de gheaţă.
Se gândeşte la acea frunză, care odată a fost şi ea un  mugure care s-a desfăcut într-o frumoasă zi de primăvară sub mângâierea duioasă a razelor soarelui.
Mândrul soare a făcut-o  să tremure de plăcere la atingerea gingaşă a razelor şi să înforească fericită sub sărutul lui.
 Cât de îndrăgostită era ea de soare! 
Cum îl aştepta în fiece dimineaţă să apară pe cer, să o mângâie, să o îmbrăţişeze, să o sărute cu toată dragostea lui !
 Astfel frunza a crescut sub protecţia dragostei lui, devenind o frunză mare, frumoasă şi verde. A trăit fericită, îndrăgostită, aşteptându-şi zilnic iubitul din înaltul cerului. Totul a fost frumos până azi, cănd acest vânt hoinar şi obraznic a îmbrăţişat-o şi a aruncat-o pe pământ moartă.
Se pare că dragostea, iubirea, guvernează peste tot în Univers, doar la oameni e puţin diferită.
Ce face, cum se comportă un om atins de aripa lui Eros? Am văzut îndragostiţi şi chiar eu am fost, aşa  că îmi este destul de uşor să caracteriz un om atins de săgeata lui Cupidon.
Un îndrăgostit e în stare de orice ca să fie pe placul iubitei. Dorinţa ei devine lege pentru el. Tot timpul vorbeşte despre iubita lui, de marile ei calităţi.
Ea este cea mai sfântă dintre sfinte, cea mai harnică furnică, cea mai frumoasă floare şi cea mai înţeleaptă dintre înţelepţii lumii. Tot ce vorbeşte iubita, fiecare cuvinţel al ei, îndrăgostitul îl soarbe şi-l repetă într-una, de parcă ar fi un roboţel.
Să nu te miri când o să-l vezi mereu spunând:"Şi cum zicea iubita mea…"
Întotdeauna el ştie tot ce face ea, îi  cunoaşte şi urmăreşte fiecare gest. Ştie ce-i place şi ce nu, urmărind ca tot timpul să-i fie pe plac, să intre în graţiile femeii pe care o iubeşte.
Tot timpul despre ea vorbeşte cu mare entuziasm şi gingăşie. Se vede din fiecare cuvinţel cât de mult o iubeşte.
El este primul care observă orice schimbare la ea, nu numai dacă e veselă sau tristă, ci  dacă s-a tuns sau în ce nuanţă şi-a vopsit unghiile şi părul.
Când ea nu mai dă niciun semn, el ca un disperat îi trimite tot felul de mesaje, întrebând-o ce s-a întâmplat, fiind tare îngrijorat de tăcerea ei.
O! Şi când ea apare săltând ca o căprioară inima-i bate împăcată. Simte că l-a prins pe Dumnezeu de picior atunci când o priveşte.Ce fericit este el!
Cum îi mai bate inima când îi aude vocea  cristalină la lelefon!
Cum ochii lui se pierd în ochii ei spunându-i cât de mult o iubeşte, o doreşte!
Da,este fericit, fiindcă ea a venit la întâlnire şi spune asta lumii întregi.
Dar cand nu vine, e tare supărat şi spune întregului univers cât de trist este el, cât este de supărat, pentru că nu a zărit ochii de curcubeu ai iubitei şi cum visează cu ochii deschişi  la clipele petrecute împreună  şi  cum adoră acele  vechi momente  care l-au făcut fericit.
Fericirea lui are chipul, zâmbetul şi vocea iubitei .
O! Cum aşteaptă  să treacă timpul, să se întâlnească cu iubita lui! Cum îi tremură mâinile când o atinge! Cum ochii lui se pierd în ochii ei atunci când o priveşte !
Iar când cineva obsevă chinul unui îndrăgostit şi vrea să-l ajute spunându-i adevarul, îndrăgostitul, ca un mare cavaler scoate sabia pentru a apăra onoarea fiinţei iubite şi loveşte cu sânge rece şi fără milă pe străinul băgăcios şi idiot, care a îndrăznit să dezvăluie marele secret ce trebuia ţinut ascuns .
Loveşte cu putere fiara, bestia, ciopârţind-o în mii de fărâme, azvârlind-o în abisul iadului, catalogându-l pe intrus drept nebun şi obsedat sexual.
Dacă îndrăgostitul vrea să ţină secretă  marea lui pasine, marea lui iubire, cum îndrăzneşte un dobitoc, un tăntălău să spună adevărul?
După ce-l elimină pe duşman urmează o perioadă de acalmie, de fericire, în care îndrăgostitul îşi face de cap.
Dar se mai iscă câte unul să observe pasiunea lui nebună şi acea mare dragoste din privirea îndrăgostitului .
Se îmbracă în armură, îşi pune coiful pe cap, îşi ia platoşa, se urcă pe un piedestal, ridică sabia în vânt şi cuvântă mulţimii:
"Am ajuns la concluzia că lumea este o mare junglă şi vă avertizez: Cine va îndrăzni să atenteze la onoarea, inocenţa, virginitatea copilei pe care eu o admir şi o iubesc, acea fiară, acea lighioană  va avea de-a face cu ascuţişul sabiei mele."
"Fiarele junglei" îşi dau coate, zâmbesc ironic, îşi încovrigă cozile şi dau afirmativ din cap, semn că au înţeles şi-l lasă în plata Domnului , ştiind că este un caz irecuperabil.
E bine de ştiut, că  dacă cineva îndrăzneşte să-i atingă macar cu un cuvinţel iubita, acea " fiară" să se aştepte la ce este mai rău. Cu siguranţa pe loc va fi decapitată de marele cavaler al onoarei, moralei si iubirii.
Adevărul este că oricât ar încerca cineva să-şi ascundă iubirea, oricâte identităţi false şi-ar lua, dragostea, pasiunea iubirii se vede în privire, în gesturi, în cuvinte şi mai ales în faptele îndrăgostitului.
Pierdut în lumea gândurilor, Ioan nici nu a observat cum timpul a trecut şi ploaia rece l-a îngheţat şi l-a transformat într-o stană de piatră care se integrează perfect în acele locuri stranii.
Simte o durere, parcă un cutit i-ar străpunge inima. Are senzaţia că zboară spre înaltul cerului unde întâlneşte Mireasa Universului care-i dăruieşte un trandafir galben  care-l va ajuta sa se întoarcă în camera cu desene misterioase de pe Insula Albă. Alunecă prin cercurile spaţiului şi timpului înconjurat de o mreajă de văpaie albastră.
Se trezeşte în camera ascunsă care mereu îl teleporta în alt timp, în alt spaţiu, în altă lume. Se apropie cu sfială de alt desen  şi se teleportează într-un loc cu cerul limpede ca lacrima.
Din iarba verde ca mătasea răsăreau zări întregi de albăstrele. Fluturi albi de nea sărutau florile şi le mângâiau cu aripiorele lor dantelate. La atingerea lor minunată florile îşi desfăceau petalele şi îşi arătau frumuseţea în faţa soarelui care le dezmierda cu razele sale.
Din frunzişul minunatei păduri care se întindea cât vedeai cu ochii  se auzeau strunele minunate ale pasărilor şi ale gâzelor care alergau fericite prin iarbă. Trilurile păsărelelor se înteţesc ca şi cum ar fi cuprinse de o mare bucurie şi fericire, iar mintea lui Ioan începe sa toarcă fuioare de gânduri .
Poate păsările cântă atât de frumos în cinstea soarelui, a cerului sau or fi şi ele îndrăgostite de natură, de frumos şi de Dumnezeu. Cum să-l înţeleg  pe Dumnezeu, cand nu înţeleg nici păsărelele acestea de ce sunt aşa vesele? O să ajung vreodată să înţeleg? De nenumarate ori m-am îndoit de tot şi de toate. Există ceva de care nu m-am îndoit niciodată. De cand mă ştiu niciodată nu m-am îndoit de existenţa şi de iubirea ta, Doamne. Merit eu iubirea ta? Ce am facut de mă iubeşti? 
Nu am facut nimic să merit iubirea ta şi Tu  ma iubeşti aşa cum sunt, cam naiv, ignorant şi puţin retardat.
Sunt un orfan amărât din Carpati, care nu are pe nimeni şi nimic. Şi, totuşi,sunt mulţumit şi fericit de parcă tot Universul ar fi al meu. 
Mă tot întreb  dacă omul poate să cunoască adevarul? Nu cred ca poate în totalitate, fiindca suntem înconjuraţi de umbră şi orbecăim precum orbii  în întuneric, chiar dacă lumina ta ne înconjoară.Nu ştiu de ce am sentimentul că realitatea s-ar putea sa fie altceva decât ceea ce văd .
 Simţurile mele sunt limitate. Din cauza aceasta şi  cunoaşterea mea este limitată. Dar simt că mai este ceva în mine, nu ştiu nici eu ce, care are acces la divin, dar şi în altă parte. 
Doamne, te rog să mă ajuţi să nu intru din greşeală pe vreo poartă care duce spre întuneric, ci ajută-mă să găsesc poarta care duce spre lumină, spre tine. 
Mare prost mai eşti, Ioane! Nici atâta lucru nu ştii că drumul ce duce spre Dumnezeu este iubirea şi rugăciunea? zice a mea conştiinţă.
Ştiu prea bine că poarta spre Tine este iubirea şi rugăciunea, dar, vezi, Doamne, în faţa Ta uit tot.
Simt ca cineva îmi pune în faţă o barieră şi nu mă lasă să trec mai departe. De ce? Cine este"Marele Anonim" care mă cenzurează? Eşti Tu, Doamne? Nu cred că  îmi interzici să cunosc, ci altcineva . Platon zicea că important în cunoaştere e reamintirea . Cred că are dreptate.
Doamne, luminează-mă şi ajută-mă  să-mi reamintesc cine sunt, de unde vin şi ce caut pe Pământ! Fără ajutorul tău sunt pierdut.  Mă rătăcesc şi umblu ca un nebun prin hăţişul aşa zisei cunoaşteri umane care mă duce cu zi ce trece tot mai mult în abisuri, în loc să mă ducă spre lumină. 
Eu sunt un empirist, cred doar în experienţele trăite şi nu cred în filozofiile lumii, chiar dacă mă atrag ca un magnet şi nu cred nici în axiomele ştiinţifice chiar dacă şi acestea mă fascinează. 
Ştii prea bine că pentru mine experienţa, trăirea, e singura care mă convinge şi nimic altceva. Iartă-mă, Doamne!
Cred că omul are nevoie de forţă, înţelepciune, frumuseţe şi mai ales de iubire pentru a păşii pe drumul cunoaşterii . 
Trimite Doamne, graţia Ta peste mine şi peste oameni ca să putem vedea adevărul!

Zăreşte o livadă cu pomi în floare, care-şi risipeau petalele mărunte ca o ninsoare, peste covorul ierbii crude, ce părea pictat cu banuţei  gălbiori de păpădie. Un porumbel cu aripi de argint urcă în zbor şi se pierde în lumina soarelui arzător. Ioan se tolaneşte pe iarbă printre petalele de măr, de cireş, de gutui  şi spune:
O! Doamne! Ce frumoasă este creaţia Ta! Ce minunate sunt florile, iarba, copacii, păsărelele...! Peste tot unde privesc, văd lucrul minunat al mâinilor tale şi mă minunez. Îţi mulţumesc!
Este luat  pe sus de braţe nevăzute şi se trezeşte în munţii Sierra Nevada. Nu admiră mult acele locuri încântătoare, când simte iar acele mâini nevăzute care-l plimbă  pe deasupra Pirineilor şi-l lasă în Alpi pe vârful Mont Blanc. Nu se dezmeticeşte bine şi se trezeşte în munţii Caucaz.
Aici a fost chinuit Prometeu, pedepsit de zei pentru că i-a ajutat pe muritori dăruindu-le focul, învăţându-i multe lucruri. Legenda spune că bărbatul a fost creat de Prometeu, iar Pandora de Hefaistos la porunca lui Zeus care i-a dăruit  o cutie în care erau tote relele.
Ciudat! Ioan simte durerea şi suferinţa titanului răzvrătit. Parcă între el şi Prometeu există o legătura stanie, care vine din negura timpului.
 A suferit atât de mult! Atât de mult! Cum s-o fi simţit?
Să fii înlănţuit pe o stâncă, biciuit de crivăţ, învelit de zăpadă, ars de soare şi chinuit de acel vultur care îi sfâşia mereu ficatul.
Ce mult a iubit oamenii! Ce suflet nobil! Ce inima mare! Prin venele lui chiar curgea sânge dumnezeiesc şi inima lui era mult  mai mare şi mai frumoasă decât a zeilor.
Cât de frumoase sunt legendele!
  Nu-şi termină bine gândul şi se trezeşte în Hymalaya pe Everest. Gândul lui Ioan începe să se plimbe prin istoria lumii şi se întreabă: Unde sunt marile imperii? Unde sunt acele civilizaţii înfloritoare ? Prin faţa lui trec ca nişte umbre figuri  legendare din  istoria "Ţării dintre râuri", din istoria "Ţării purpurei" şi din istoria întregii omeniri.
Unde s-a dus Imperiul akkadian, babilonian, asirian, Egiptului, Persiei, Indiei, Chinei, Greciei , Romei....
Unde e Cartagina?  Unde sunt:Darius, Hanibal, Alexandru Macedon, Pericle, Traian...? Unde sunt zeii lor?
Toate s-au dus, toţi au murit . Nimic nu dureaza în lumea oamenilor, totul curge şi se duce precum apa printre stânci. Toate trec şi mor. Până şi iubirile au aceeaşi soartă. Nimic nu durează.
Timpul nu iartă pe nimeni.Vine o vreme când totul se transforma în praf, cenuşă şi uitare. Omul poate să uite tot, dar un lucru nu trebuie uitat: Dumnezeu este etern.
Toate vor trece şi se vor duce, doar El rămâne de-a pururi şi  creează  mereu alte şi alte universuri.
Este dus de acele braţe invizibile într-o poieniţă. Zăreşte un salcâm îmbrăcat în alb şi nu rezistă tentaţiei de a se aşeza lângă el. Ciorchinii plini de flori ai salcâmului îl îmbată cu aroma lor puternică şi e cuprins de o mare vrajă albă. Se simte înlănţuit de magia candelabrelor albe, pure şi  frumos mirositoare, care se revarsă cu dărnicie şi graţie peste capul său. Inundat de mireasma florilor gândeşte:
Doamne, ce mi-ar fi plăcut să fiu şi eu o floare aşa  frumoasă, pură şi parfumată, ca această floare de salcâm ce-mi mângâie fruntea. De ea cine are grijă?
Numai Tu ai grijă de ea, cum ai grijă şi de mine şi de tot ce există. Eşti mai minunat ca floarea aceasta ce m-a vrăjit, iar parfumul Tău e mai îmbătător decât al ei. Străluceşti mai tare ca soarele şi splendorile tale mă orbesc cu fumuseţea lor.
Nimeni şi nimic pe lumea aceasta nu este ca Tine. Mi-e dor de tine, Doamne!
 Doar cu tine sufletul meu este fericit! Doar cu tine inima şi spiritul meu sunt în armonie! Vino şi sălăşuieşte-te în inima mea!
De ce, Doamne, noi oamenii alergăm şi căutam mereu iubirea semenilor, în loc să tânjim după  iubirea Ta frumoasă, pură şi necondiţionată?
E singura iubire care aduce omului linişte, pace, armonie şi fericire.
Nu-şi termină gândul ca este teleportat în camera ascunsă, plină de mistere, unde  atinge alt desen. Spre uimirea lui rămâne pe loc şi-n faţă îi apare un ecran uriaş, pe care încep să se deruleze imagini din istoria poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Acele imagini îl prezintă pe regele Burebista, pe preotul Deceneu. Arată războaiele dintre daci şi romani, moartea regelui Decebal. Prezintă transformarea Daciei în provincie romană şi naşterea poporului lui Ioan. Poporul său a avut o istorie zbuciumată. Pentru a putea supravieţui, pentru a putea trăi şi a se menţine pe acest pământ, de multe ori de-a lungul existenţei sale a trebuit să faca uz de ascuţisul paloşului, iar atunci când sabia nu a mai folosit la nimic, a făcut uz de inteligenţă. Din acele imagini se vede că a trait perioade de dezvoltare economico-sociale dar şi perioade de decădere.
Acest  pământ binecuvântat de Dumnezeu este aşezat la o răspântie de interese geostrategice ale marilor puteri ale lumii. Acest teritoriu de-a lungul secolelor  a asigurat hrana şi bunăstarea neamului românesc, dar de multe ori cand românul trebuia să-şi ducă pâinea la gură îi era furată de alţii.
Acest popor s-a născut creştin.
E un neam credincios, iubitor de Dumnezeu. Întotdeauna a fost paşnic. El nu a cucerit alte teritorii, nu a ridicat sabia împotriva altor naţii, nu a hărţuit, nu a exploatat alte popoare.
Imaginile care se derulau în faţa ochilor săi  îl impresionează până la lacrimi. Are sentimentul că a trăit în toate perioadele istorice importante. Vede cum de-a lungul timpului au năvălit popoarele migratoare, la fel ca valurile marii.
Menomorut, Glad, Gelu, Litovoi, Farcaş, Ioan, Jupan Dimitrie, îi zâmbesc de pe acel ecran  spunăndu-i:"Sa nu uiti, Ioane!"
Basarab I, Bogdan, Dobrotici îi zic:"Spiritul strămoşilor tăi veghează! "
Mircea cel Bătrân,Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul  spun :"Curajul  şi  iubirea de adevăr să nu te părăsească niciodată! "
Vede bătăliile de la Posada, Rovine,Vaslui, Codrii Cosminului, Călugăreni, Stănilesti, Griviţa, Rahova, Plevna, Smârdan,Vidin......
Atâta sânge ! Râuri de sânge au curs de-a lungul timpului.
Sângele strămoşilor strigă din tărână, iar pietrele plâng.
Revolta ţaranilor de la Bobâlna, razboiul tărănesc condus de Gheorghe Doja, răscoala lui Horea ,Cloşca şi Crisan, revolutia de la 1821 , revoluţia de la 1848........ încep să-l pună pe Ioan pe gânduri.
Puţine momente de fericire a avut poporul său. Acelea au fost când s-au unit şi când şi-a câştigat independenţa. Vizionează imaginile care prezentau primul şi al doilea război mondial, continuând cu secvenţe din perioada prezentă.
În final pe ecran apare un bătrân înalt, frumos, cu ochi albaştrii, îmbrăcat  cu o cămaşă lungă şi albă  ca a dacilor.
Ioan îl cunoaşte, dar nu ştie de unde. Sigur  l-a mai văzut undeva, dar nu poate să-şi amintească nimic.
Bătrânul îi vorbeşte:
Tu ţi-ai ales părinţii, tu ţi-ai ales destinul. Ai  venit aici pentru a învăţa iubirea şi  iertarea. Să nu uiţi că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent de religie, sex sau culoarea pielii. Uneşte gândul cu sufletul,  cu inima şi spiritul rugându-te lui Dumnezeu să protejeze Pământul şi oamenii.
Cufundă-te în oceanul de armonie al Universului şi încarcă-te cu energie pentru a putea merge mai departe şi a-ţi împlini menirea.
Uneşte înţelepciunea cu iubirea şi adevărul pentru a te  putea elibera.
O mare şi adevărată forţă să ştii că există în spiritul omului călăuzit şi luminat de Dumnezeu.
 Roagă-te  să te lumineze, să te călăuzească şi să te ocrotească !

.....................................................................................................................
Ecranul a dispărut, iar băiatul năucit fuge în bibliotecă. Acolo îl găseşte Arulu după un timp.
-Ce  ai, Ioane?
_Nu ştiu. Simt cum mă cuprinde un frig, de încep şi dinţii să-mi clănţăne.
_Du-te şi te îmbracă şi nu mai dârdâi atâta !
Lui Ioan i se face rău şi leşină. Arulu îl prinde în braţe şi speriat îl întreabă:
-Ce se întâmplă cu tine, băiete?Revino-ţi!
Ioan s-a îngăbenit de tot şi mâinile încep să i se învineţească.
Arulu îl pune jos şi ţipă la el.
_Auzi! Măi copile, să nu mori! Tu auzi? Să nu mori! Am nevoie de tine!Tu eşti singura mea salvare........
Ioane, gândeşte-te la zeiţa ta, la Fecioara. Cere-i ajutorul. Nu lăsa întunericul să pună stăpânire pe tine! Mă auzi!
Ioan părea că-şi da duhul.
Arulu începe să plângă.
_Ioane, nu muri! Te rog, nu muri! Te iubesc, Ioane! Te rog, revino-ţi!
După ceva timp Ioan îşi revine, deschide ochii şi spune:
_A început să plouă!
_Nu plouă, nărodule! Sunt lacrimile mele.
_Şi ale mele. 
_Tu cine eşti?
Mă orbeşti cu strălucirea ta. Eşti îngerul pe care-l iubeşte Arulu ?
_Da. Eu sunt Arienne.
Acum Ioan are doi învăţători care-l iniţiază în tainele Universului şi al energiilor.
După şapte luni erau toţi trei pe insulă şi priveau valsul valurilor. Un vânticel se juca prin părul de aur al lui Arienne, iar Arulu o privea cu multa duioşie.
_Ioane, fericirea noastră depinde de reuşita ta.
_Mi se pare ciudat, nebunesc,  şi totodată de necrezut, ca eu, un amărât de cioban din Carpaţi să ajut doi îngeri care se iubesc.
_De regula noi îi ajutăm pe oameni, dar acum  avem nevoie de ajutor. zice Arienne.
_Chiar şi atunci când le punem beţe în roate o facem cu scopul să se trezească la realitate, să vadă adevărul şi să înveţe din greşeli.
_Ai dreptate, Arulu. De multe ori învăţăm din greşelile pe care le-am făcut.
Doamne! Ce mult vă iubiţi! Atâta tandreţe, dragoste, nu am văzut niciodată!
_De unde stii, Ioane, că noi ne iubim? Esti sigur că o iubesc pe Arienne? Dacă te înşeli?
_O să-ţi argumentez că tu o iubeşti pe Arienne.
_Hai să te văd.
_Eşti fascinat de tot ce face, spune şi gândeşte Arienne. Eşti fericit când e lângă tine, iar când nu este sau când  nu poate să vină esti tare supărat.  Tot Universul ştie cât de mult suferi  şi cât de mult îţi lipseşte. Simţi când e tristă sau bucuroasă. Prezenţa ei te umple de fericire şi  radiezi ca un soare când o priveşti.Se citeşte în ochii tai, dupa felul cum îi zâmbeşti, cum îi vorbeşti, cum o alinţi, cu diminutive, complimente, declaraţii de dragoste. Am observat că şi atunci când vorbeşti cu mine tu numai la Arienne te uiţi, îi sorbi fiecare cuvinţel, o admiri, respecţi  şi repeţi tot ce spune ea, cuvânt cu cuvânt ca un roboţel.
Când nu vine, fugi ca un nebun căutând-o peste tot, arzând de nerăbdare s-o vezi. Pentru Arienne ai fi în stare să faci orice, să-ţi depăşeşti chiar şi limitele. Dintr-un demon ai devenit un înger, datorita dragostei, iubirii ce-i porţi. Am văzut că pentru tine este un adevărat deliciu să vorbeşti despre ea. Nimic din ce i se întâmplă nu-ţi scapă.
 Arienne, când nu eşti cu noi,Arulu uită să mai mă înveţe.Tot timpul vorbeşte doar de tine. Arienne,  Arienne, doar atât mai  ştie să zică.
_Ioane, trebuia să te faci psiholog.
_Pentru a vedea dragostea din  ochii cuiva nu-ţi trebuie scoală, fiindcă un îndrăgostit nu poate să-şi ascundă iubirea. Ochii, zâmbetul, cuvântul, îl trădează, şi  oricât ar vrea el să ascundă cei din jurul lui  tot văd.


_Acum vă las singurei, mă duc să inspectez insula.
Ioan  vede cum cei doi îngeri se îmbrăţişează şi zice în sinea lui: Ce frumoasă-i dragostea!
Numai a mea a fost urâtă. Nici măcar nu vreau să-mi mai amintesc. Bănuiesc că acum e în braţele lui Costel Ciobanu care o sărută cu foc. Dar  nu-mi mai pasă. Fiecare cu drumul lui. Să fie fericita! Acum vreau să mă bucur de razele tale, soare, de mângâiera ta, vântule, de puritatea ta, apă şi de dăruirea ta, pământule. Aer, apă, pământ, foc vă chem, vă unesc şi vă iubesc !
Arulu şi Arienne sunt înconjuraţi de zeci de mici sfere în culoarea curcubeului.
_Priveşte, Arienne! Sunt minunate!
_Asta e opera lui Ioan. Ţi-am zis eu că-i doar un copil. Uite-te la el cum se joacă cu energiile, făcând sfere din curcubee.
_Când plecăm de pe Pământ vreau să-l luam şi pe Ioan cu noi.
_Să sperăm că  o să vrea să meargă cu noi.
_Arienne, mi-ar place să avem un îngeraş care să semene puţin  cu Ioan.







_Eu credeam că vrei să semene cu mine, Arulu. 
Ioan sta pe malul mării şi vorbea cu sine.
M-am născut din praful acestui pământ şi stau pe un colţ de iarbă privind marea tumultuoasă. Aş vrea să zbor, dar aripile îmi sunt legate şi un nor greu mă apasă. În inima simt mugurii cum pocnesc dornici de viaţă, de lumină şi de speranţă.  Prin sufletul mea curg izvoare care înconjoară o floare răsărită pe o piatră albă milenară, în care se aude sângele strămoşilor vibrând.
Gându-mi se plimbă prin hrisoavele vechi îngălbenite de timp, căutând adevărul.
Mi-am dorit să mă pot detaşa de dialectica bine-rău, dar adevărul strigă din abisurile fiinţei mele: Lupta dintre Lumină şi Întuneric există!
 Inima-mi e fermecată de  parfumul codrilor, frumuseţea Carpaţilor şi iubirea Cerului .
Sub raze de lumină văd  cum crinii cresc şi înfloresc, cântând iubirea într-o limbă  înţeleasă doar de îngeri.
Mi-am desfăcut aripile frânte şi am încercat să zbor pe deasupra văzduhului albastru. M-am jucat cu culorile curcubeului încercând să ating o rază de lumină.Poate că din mine,  cel spălat de ploi şi bătut de vânturi nu va rămâne nimic, dar gândul  a prins rădăcini în ţărâna conştiinţei, şi-n  inimă mi-a crescut un copac plin de stele. Chiar dacă cineva a vrut să-mi ucidă sufletul, lanul meu plin cu flori nu a reuşit să mi-l usuce, fiindcă o steluţă neştiută de nimeni veghea mereu asupra  gândului înzăpezit prin troienele conştiinţei, dornic de adevăr şi lumină. Cuvinte ştiute şi neştiute, neputincioase şi înşelătoare m-au copleşit uneori, dar nu puteam să abandonez drumul întortocheat şi alunecos prin labirintul cunoaşterii,  pe care păşeam singuratic. Ascult şoaptele şi foşnetul ierbii, iar inima-mi păşeşte  cu paşi mărunţi spre o lumină nevăzută, neexplorabilă, necuprinsă şi plină de adâncimi şi înălţimi ameţitoare pe care o îmbrăţişez şi o iubesc.Simt ochii lui albaştrii cum mă privesc şi-mi zâmbesc. Aş vrea să vorbesc cu el şi să-i şoptesc:Te iubesc,Cerule!
Mi-e dor de Bătrânul meu învăţător cu haina lui lungă, albă şi simplă, care mă plimbă printre nori şi stele arătându-mi energiile demonice care chinuiesc şi asupresc omul spunându-mi:"Ioane, atâta timp cât aceste şapte coloane de energie vor exista oamenii nu vor fii liberi niciodată. Pentru a le domina trebuie ca 7 oameni să-şi dea viaţa, să se sacrifice." 
Mi-e dor de ochii lui surâzători şi de vocea lui veşnic tăcută care rezona în mii de nuanţe în celulele minţii mele. Mi-e dor de mâna lui obosită care se odihnea pe creştetul meu, atunci când vroia să-mi arate nevăzutul, nepătrunsul. Mi-e dor de sufletul lui cald, generos şi iubitor de oameni.
Mi-am reamintit de El la puţin timp după ce l-am văzut pe acel ecran. Am înţeles că întotdeauna a fost cu mine şi a vegheat asupra mea de când m-am născut în această lume. Inima-mi este grea şi plânsul mă îneacă.
Te iubesc, Bătrânul meu drag ! Mi-e  tare dor !
 O să-mi iau zborul şi o să vin la tine, chiar dacă aripile îmi sunt grele de parcă ar fi de plumb. Nimeni nu te cunoaşte, doar cei şapte pe care-i înveţi, îndrăgeşti şi îi iubesti ca pe proprii copii. Doar ei pot să te privească cu ochii sufetului, ai minţii, şi să simtă pulsaţia momentului istoric şi spiritual. Când ai venit prima oară în viaţa mea eram un copil care adora soarele, iar Tu m-ai cufundat într-o baie de lumină şi iubire. Ştiu că nu poate exista prezent fără trecut, iar trecutul şi prezentul încep să se armonizeze minunat în mintea şi inima mea pregătind viitorul. La fel ca un porumbel îmi iau zborul pe întinsul nemărginit al mării ascultând vrăjit cantecul de dor al valurilor.Privesc frunţile de piatra ale bătrânilor Carpati şi  sufletu-mi este încântat de mireasma verde a cetinilor gânditoare. Lacrimile-mi curg când te zăresc lângă un pârâu rece şi limpede ca cristalul.     Te văd  în faţa peşterii asteptându-mă să te îmbrăţişez, bucurându-te că am reuşit să-mi amintesc trecutul.

Căutându-te mi-am bucurat ochii de frumuseţile generosului covor al planetei şi înţeleg de ce iubeşti  Pământul şi oamenii. Îmbrăţişarea ta îmi dă forţă şi energie de a înfrunta orice.
 Bătrânul îl întreabă:
_Ţi-ai adus aminte?
_Da. Am venit fiindcă îmi era tare dor, atât mie cât şi celui ce locuieşte în corpul meu.
_Ioane, ai  reuşit!
_ Ştiu că de mult timp aşteptaţi să-l vedeţi, să vorbiţi şi să hotărâţi împreună.
_Acum ai înţeles de ce Întunericul te-a urmărit de când erai copil şi a vrut să te ucidă?
_Da, acum am înţeles multe lucruri.........
O să mă întind aici şi o să dorm până când o să vorbiţi cu cel din interiorul meu. O să aveţi o mare surpriză........
Ioan închide ochii şi o paloare îl cuprinde în timp ce o sferă minunată de lumină apare deasupra corpului său.
Sfera se transformă într-un tânăr frumos care semăna cu Arienne, dar avea ochii strălucitori  ai lui Arulu.
_Bunicule, nu mă îmbrăţişezi?
_Tu vii din viitor?
_Da. Lumina s-a gândit ca pentru a avea succes acţiunea ta, pentru a salva prezentul, pentru a salva Pământul şi rasa umană trebuie să unească trecutul  cu viitorul.
_I-am văzut pe ceilalţi şase, dar la un asemenea dar din partea Luminii nu mă aşteptam.
Bătrânul îl îmbrăţişează şi lacrimile-i curg în timp ce mângâia minunea de înger .
_Bunicule, Lumina a spus că atunci când va sosi momentul, noi doi trebuie să devenim unul, alături de ceilalţi şase.

_Ştiam că într-o zi o să-mi unesc forţa şi energia  cu cel mai puternic cavaler al Luminii pentru a învinge Întunericul, dar nu m-am găndit nicodată că acela va fi chiar nepotul meu. Mulţumesc, Doamne!
Părinţii tăi ştiu că tu eşti în corpul lui Ioan?
_Nu. Nimeni nu ştie în afară de tine şi ceilalţi şase.
_Când ai vorbit cu Ioan?
_Prima dată am vorbit înainte de a se naşte  şi a doua oară pe Insula Albă. Întotdeauna i-am lăsat libertatea şi niciodată nu am intervenit în deciziile lui. Ştie că el şi ceilalţi şase oameni sunt doar nişte vehicule pentru  cei şapte fii ai Luminii.
_E conştient că în lupta cu acele coloane de energie corpul lui nu va rezista şi va muri?
_Da,bunicule. Atât el cât şi ceilalţi şase ştiu că vor muri şi nu regretă alegerea făcută.
-Aş fi vrut ca aceşti şapte oameni să nu moară, dar este nevoie de şapte jertfe umane plus forţa, energia, înţelepciunea, dăruirea şi iubirea celor şapte fii ai Luminii, pentru a învinge pentru totdeauna Întunericul.





Niciun comentariu: