"Cea
mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseşti iubirea."
Octavian
Paler
Era o
dimineaţă mohorâtă de noiembrie. Se trezise pe la ora unu şi nu mai putea să adoarmă. Se ridică din pat
şi priveşte pe fereastră. Cerul era întunecat. Zăpada scânteia în
întunericul de afară. Fulgii de nea zburdau nestingheriţi prin aer, purtaţi de
o adiere de vânt. Face un duş, se îmbracă şi ajunge în stradă.
Poate că nu
e bine ceea ce a hotărât să facă, dar ceva mai puternic decât raţiunea o
împinge să pornească la drum. Pustiu, nici ţipenie de om la ora acea
matinală. Merge alene prin gerul iernii, îndreptându-se spre autogara din orăşel.
"E o nebunie ce fac, ar trebui să mă întorc. Ce m-a apucat? Ce forţă mă
împinge de la spate să mă duc? Parcă sunt o marionetă mânuită din invizibil de
puteri necunoscute.Trebuie sa plec. De ce? Nu ştiu, dar aşa simt. El nu vrea să
mă duc, dar eu o să fac ceea ce simt."
Nici nu-şi
dă seama când ajunge în faţa casei de bilete, atât era de îngândurată. După ce
a cumpărat biletul se aşează pe un scaun. În sala de aşteptare era cald şi
plăcut. Era plin de flori înalte, unele ajungeau până în tavan şi îşi etalau
mândre frunzele verzi, nepăsându-le câtuşi de puţin de gerul de afară. Priveşte
ceasul de pe perete şi constată că mai sunt doar 10 minute până la plecare. La
radio se auzea o muzică latino, care parcă o deranjează aşa de dimineaţă. Ar
prefera să fie linişte, tăcere, să-şi asculte propriile gânduri. Părăseşte
încăperea şi ajunge în curtea autogării, unde totul era înmărmurit. Din când în
când se auzeau trosnetele crengilor îngheţate. Copacii par bătrâni şi trişti.
Era încă întuneric, iar luminile becurilor mângâiau covorul alb de nea şi
arborii golaşi. Simte cum frigul pătrunzător îi arde obrajii. Îşi ridică ochii
spre cer care era înnorat şi supărat..
Vântul începe să sufle cu putere făcând-o să-şi ridice gulerul larg al bluzei.
Dansul crivăţului printre copaci nu durează mult. Apare şi şoferul, îi întinde
mâna ajutând-o să urce în maşină. Se aşează
pe scaunul din spatele şoferului. Era cald şi de la radio se auzea o muzică
lentă, care te îndemna să dormi. Privea pe fereastră peisajele ce se desfăşurau
în faţa ochilor. Iarna îşi intrase în drepturi şi pictase cu vrednicie totul în
alb. Pe unde treceau peisajele erau mirifice. Satele păreau coborâte din altă
lume. Toate casele erau albe, acoperite de un covor fin de zăpadă
scânteietoare. Întotdeauna iarna a
fascinat-o. Şi acum simte încântare, duioşie, în faţa frumuseţilor
naturii. Pomii de pe marginea drumului erau
frumos ornamentaţi de fulgii jucăuşi ai zăpezii.
Peisajele
albe păreau coborâte din poveştile bunicii. Pâlcuri de copaci, de brazi albi îi
bucură retina. Stratul gros de zăpadă acoperise totul cu mantia sa albă şi
pufoasă. Un deşert alb şi strălucitor se zărea în depărtare. Ziua începe să se
arate peste câmpuri, văi şi dealuri, după războiul biruitor purtat cu noaptea.
Niciun om nu se vede pe nicăieri, satele par pustii. Doar în staţii aşteaptă câte
doi, trei copii care merg la şcoală şi câte un om care face naveta spre locul
de muncă sau se duce la spital. Doar ea se duce la el.
În depărtare
se zăreşte o bisericuţă şi un cimitir.
Viaţa e atât de scurtă! Crucile acestea stau mărturie că omul nu este
nimic. Aici, pe Pământ venim doar în excursie. Ce las în urma mea? Nimic. O
cruce la capătul unui mormânt, care în timp va fi distrusă şi ea de trecerea
timpului. O să le spun să-mi facă o cruce de lemn şi nu una de piatră sau
marmură. E prea grea de dus în spate.
Dumnezeule!
Ce gânduri îmi trec prin minte!Viaţa e doar o călătorie. Uneori mai lungă,
alteori mai scurtă, lină sau plină de peripeţii. Într-un final toţi ajungem la
destinaţie. Toţi încheiem această călătorie pe Terra. Încă nu înţeleg de ce am
venit aici, de ce trebuie să fac călătoria aceasta. Mi-am dorit eu sau am fost
forţată? Poate că de acolo, de unde vin, călătoria aceasta pare interesantă.
Pentru mine,
viaţa rămâne o enigmă. Unii cred că viaţa trebuie trăită din plin, să iei din
ea tot ce-i mai bun. Alţii spun că este
o şcoală, o pedeapsă. Poate fi darul sau capriciul Domnului. Nu ştiu.
Viaţa poate
fi o binecuvântare sau un blestem, uşoară sau grea. Depinde de programul cu
care s-a născut fiecare, de destinul care i-a fost ţesut, urzit. Viaţa nu iartă
pe nimeni, sărac sau bogat, inteligent sau retardat. Ea nu face concesii şi
nici nu e tolerantă.
Da, viaţa
nu face concesii şi nici nu e tolerantă, îşi repetă Maria, privind dansul
magic al fulgilor de nea. Mai sunt zece minute şi o să-l întâlnesc. Drumul a
fost prea lung pentru mine, iar gerul de afară nu-mi face bine.
Cu cât trece
timpul cu atât mă simt mai înstrăinată de tot şi de toate. Încerc să privesc totul
cu detaşare, dar nu reuşesc. Credeam ca m -am eliberat din sclavia
sentimentelor, care mă dominau, dar m-am înşelat. Încă nu prea înţeleg nici eu
ce se întâmplă cu mine. Simt o mare frică. Nu-mi mai pasă de nimic. De toate convingerile mele s-a ales praful.E
ceva tare ciudat ce mi se întâmplă. Niciodată nu m-am simţit atât de
hotărâtă. Ce să fie oare? Acest lucru reprezintă adevărul pe care nu am vrut în
ruptul capului să-l recunosc? Îmi este îngrozitor de frică. Nu am crezut
vreodată că eu o să pot face asta! Dar trebuie să mă duc. Nu mai rezist. Nu mai mă interesează nimic. Pot pierde tot. Aş vrea să mă simt mai bine ca niciodată şi
niciun cuvânt să nu mai aibă putere asupra mea, să mă rănească
sau să mă bucure. Aş vrea ca nimic să nu mai mă atingă. O forţă, o putere sau un înger
să pună un zid invizibil şi impenetrabil
între mine şi lume.
Ciudat! Cum
pot să-l iubesc atât ! Unde este ura pe care o simţeam pentru el? De fapt, nu a cred că a fost ură,
ci o furie teribilă. Nu prea a ştiut ce vrea, mereu a oscilat.
Nu era constant , ci mereu schimbător, ca vremea. Dar
eu cum am fost? La fel ca el.
Vine o zi în care-ţi spui: Până
aici! Ajunge! Gata cu jocurile stupide! Vine o zi, ca aceasta, când fără să
vrei adevărul erupe ca un vulcan din inima mea. Realizez că tot ce a fost până
în momentul prezent a fost vânare de vânt. M-am lăsat orbită de orgolii, de
răzbunări prosteşti. Dumnezeule, cât îl
iubesc! Aş vrea să…. Nu-mi mai pot continua gândul, plânsul mă îneacă. Cum am
putut să fiu atât de naivă? Cum de m-am lăsat orbită de gelozie, de vanitate?Am
crezut că nu-mi pasă de el. Am crezut că-l urăsc, dar acum…..
Firul gândului Mariei este
întrerupt de şoferul microbuzului care-i spune: "Aici trebuie să coborâţi".
Îl zăreşte pe partea cealaltă a străzii. Îi face nişte semne ciudate, dar nu
înţelege ce vrea să-i spună.
Traversează strada printre
maşini şi ajunge lângă el. O priveşte fugitiv, dezinteresat,
plictisit, spunându-i că are un cauciuc dezumflat. Ea întreabă unde are
maşina pentru că îi este frig. Era înalt, slab, cu părul negru, ochi căprui,
buze subţiri, nas acvilin. Observă că
era nervos, încordat. Conduce maşina ca un robot. Ea îi arată o vulcanizare.
Opreste, se scotoceşte prin buzunare şi îi spune că şi-a uitat portofelul cu
actele acasă. Maria îi intinde nişte bani. El zâmbeşte şi îi arată o bacnotă de
500. S-a mai sucit puţin pe lângă maşină şi se urcă la volan gândind: "O
ţine până acasă şi înapoi. Nu i-am plătit nici băiatului de la vulcanizare. Le
ce dracu o fi venit? Şi eu să tremur ca
un prost de frig, din cauza ei . Femeia asta mă stresează. Am o grămadă de
probleme pe cap, ea mai lipsea. În ce îcurcătură mă bagă …. Dacă o vede vreun
vecin şi o să-i spună nevestei?" Opreşte,
coboară şi intră pe scara unui bloc. Se
opreşte în faţa unei uşi, descuie şi o pofteşte înăuntru. O invită să ia loc pe
canapeaua din sufragerie. Ea ar vrea
să-i reproşeze multe, dar îşi spune că răul poate să-l facă orice om, dar
binele doar sufletele mari. La urma
urmei trebuie să fie politicoasă, doar e în casa lui. Se abţine, nu
spune nimic, dar tare ar vrea să-l pivească în ochi şi să-i spună câteva vorbe
care să- l usture. El se aşează lângă ea
zicându-şi: “La urma urmei e o femeie ca oricare alta. De ce să nu profit, dacă
mi se oferă?” O sărută şi cu o mâna îi mângâie sânul.În acel timp ea se gândea
că viaţa nu e corectă întotdeauna. Ce sa faca? Cum să reacţioneze? Poate să se
plângă de circumstanţele în care se găseşte? Ea a învăţat să-şi asume
responsabilitatea pentru ceea ce face. E o experienţă din care o să înveţe
ceva, iar dacă o să se termine rău o să-şi spună: Asta e! Aşa a fost să fie! Merg
mai departe! Simte că se pierde şi devine timidă, dar îşi spune:”De ce sa fiu
timida? Mai bine-l îmbrăţişez şi accept provocarea. Interesant! Am ajuns în pat
cu duşmanul. Nu m-am dăruit niciunui bărbat până acum, iar azi sunt pe cale să
păcătuiesc cu cel mai mare duşman al meu. Trebuie să recunosc că e un specimen
destul de arătos şi de dotat. Îi simt buzele pe sânii mei şi mă întreb a
câta femeie oi fi ? Dar are vreo
importanţă?Îl iubesc sau îl urăsc? Nu mai ştiu. Ce e între noi, ură sau
iubire? Îmi plac mângâierile şi îmbrăţişările lui. Incertitudinea
sentimentelor dintre noi mă energizează.Nu mă interesează să-i fac lui pe plac,
ci doar ceea ce este corect. Asta în general, fiindcă ceea ce fac
acum nu prea e deloc corect, ci chiar condamnabil. Omul e însurat, dar
îmi asum riscurile. Până acum am făcut mereu lucrurile calculat, dar azi risc
prosteşte. Dacă are o boala incurabilă
şi contagioasă? Sunt atât de inconştientă? Ce naiba se întâmplă cu mine? Cred
ca numai raţionez corect. Îl iubesc atât de mult, încât sunt gata să mă
îmbolnăvesc şi să ajung în iad, doar să fiu cu el?
E clar: sunt nebună. O femeie cu mintea
întreagă nu ar face aşa ceva, ci ar lua în calcul cele mai rele scenarii, ar
evalua riscurile, beneficiile, dezavantajele. Nu, nu are rost să mai
mă gândesc la ce a fost în trecut între noi doi, la dezamăgiri sau la
fanteziile mele cu el.Trecutul nu trebuie să mă afecteze, pentru că nu trăiesc în trecut, ci aici şi acum. Mai
bine îmi canalizez energia pentru a crea un prezent şi un viitor optim. Nu
trebuie să mai fac aceleaşi greseli . De fapt, amândoi am greşit. Recunosc că
am fost bucuroasă de realizările lui, dar nu i-am spus niciodată. Am învăţat
multe de la el, iar acum mă învaţă arta amorului. Sunt genul de om care iubeşte
singurătatea şi mă simt bine singură. Am timp să reflectez şi am ajuns la
concluzia că fericirea, starea mea de spirit nu depinde de alţii. Totuşi,
singurul om care are putere asupra mea e doar el. Îl urăsc sau îl iubesc? O!
Ador atingerile lui. Mă simt minunat în braţele lui.
La naiba! E pentru prima dată în
viată când vreau să văd şi eu cum este cu un bărbat, iar el s-a blocat.”
Întreabă:”Iubeşti pe altcineva?”
El răspunde simplu:
“ nu”. Se ridică şi se duce la baie. “Ce o fi făcând atâta timp acolo?” El se privea în oglindă : “Ce se întâmplă cu mine?Nu mă atrage. Nu simt nimic
pentru ea. Mă lasă rece.
Pe drum mi-a zis că e pentru prima dată când face asta. Nu ştiu ce să
fac. Mi-e frică. Nu vreau complicaţii. Sunt însurat, am o familie, iar ea
e nebună dupa mine. Dacă are vreo boală? Îmi este frică de boli. Dacă rămâne
gravidă sau mai rău, face vreun plod, şi mă trezesc cu ea la uşă, cu copilul în
braţe? Doamne fereşte!”
Iese din baie, se urcă în pat
lângă ea întrebând-o cum se protejează, cum să procedeze cu ea. Ea ridică din
umeri că nu ştie. El nu are niciun prezervativ, în schimb îi arată o plasă
plină de medicamente de inimă. Se ridică din pat, se îmbracă privindu-l,
gândindu-se la cât de caraghioşi sunt amândoi.
El avea o figură plouată, iar cearcănele maronii din jurul ochilor se
accentuaseră.” Bine că s-a întâmplat aşa! Oricum, numai la asta nu-mi sta mie gândul
acum.Mi-e frică..!”
O duce în staţie, lăsând-o în
ger. “Bine că a plecat! Bine că am scăpat de ea! Gata! S-a terminat! Am scăpat
de stres!“
Era la volan, se îndrepta spre casă când un zâmbet îi
luminează faţa. Scoate telefonul din
buzunar şi cu o voce mieroasă spune: Bună, Claudia! Ce faci, iubirea mea?Azi s-a
întâmplat ceva care m-a luminat. Am înţeles că doar pe tine şi numai pe tine
iubesc. Pregăteşte-te, în cinci minute ajung la tine. Ard de nerăbdare să te
văd.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu