vineri, 17 iulie 2015

ILUMINAREA

"Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseşti iubirea."
Octavian Paler

Era o dimineaţă mohorâtă de noiembrie. Se trezise pe la ora unu  şi nu mai putea să adoarmă. Se ridică din pat şi priveşte pe fereastră. Cerul era întunecat.  Zăpada scânteia în întunericul de afară. Fulgii de nea zburdau nestingheriţi prin aer, purtaţi de o adiere de vânt. Face un duş, se îmbracă  şi ajunge în stradă.
Poate că nu e bine ceea ce a hotărât să facă, dar ceva mai puternic decât raţiunea o împinge să pornească la drum.  Pustiu, nici ţipenie de om la ora acea matinală. Merge alene prin gerul iernii, îndreptându-se spre autogara din orăşel. "E o nebunie ce fac, ar trebui să mă întorc. Ce m-a apucat? Ce forţă mă împinge de la spate să mă duc? Parcă sunt o marionetă mânuită din invizibil de puteri necunoscute.Trebuie sa plec. De ce? Nu ştiu, dar aşa simt. El nu vrea să mă duc, dar eu o să fac ceea ce simt."
Nici nu-şi dă seama când ajunge în faţa casei de bilete, atât era de îngândurată. După ce a cumpărat biletul se aşează pe un scaun. În sala de aşteptare era cald şi plăcut. Era plin de flori înalte, unele ajungeau până în tavan şi îşi etalau mândre frunzele verzi, nepăsându-le câtuşi de puţin de gerul de afară. Priveşte ceasul de pe perete şi constată că mai sunt doar 10 minute până la plecare. La radio se auzea o muzică latino, care parcă o deranjează aşa de dimineaţă. Ar prefera să fie linişte, tăcere, să-şi asculte propriile gânduri. Părăseşte încăperea şi ajunge în curtea autogării, unde totul era înmărmurit. Din când în când se auzeau trosnetele crengilor îngheţate. Copacii par bătrâni şi trişti. Era încă întuneric, iar luminile becurilor mângâiau covorul alb de nea şi arborii golaşi. Simte cum frigul pătrunzător îi arde obrajii. Îşi ridică ochii spre cer care era  înnorat şi supărat.. Vântul începe să sufle cu putere făcând-o să-şi ridice gulerul larg al bluzei. Dansul crivăţului printre copaci nu durează mult. Apare şi şoferul, îi întinde mâna ajutând-o să urce în maşină.  Se aşează pe scaunul din spatele şoferului. Era cald şi de la radio se auzea o muzică lentă, care te îndemna să dormi. Privea pe fereastră peisajele ce se desfăşurau în faţa ochilor. Iarna îşi intrase în drepturi şi pictase cu vrednicie totul în alb. Pe unde treceau peisajele erau mirifice. Satele păreau coborâte din altă lume. Toate casele erau albe, acoperite de un covor fin de zăpadă scânteietoare. Întotdeauna iarna  a  fascinat-o. Şi acum simte încântare, duioşie, în faţa frumuseţilor naturii. Pomii de pe marginea drumului erau  frumos ornamentaţi de fulgii jucăuşi ai zăpezii.
Peisajele albe păreau coborâte din poveştile bunicii. Pâlcuri de copaci, de brazi albi îi bucură retina. Stratul gros de zăpadă acoperise totul cu mantia sa albă şi pufoasă. Un deşert alb şi strălucitor se zărea în depărtare. Ziua începe să se arate peste câmpuri, văi şi dealuri, după războiul biruitor purtat cu noaptea. Niciun om nu se vede pe nicăieri, satele par pustii. Doar în staţii aşteaptă câte doi, trei copii care merg la şcoală şi câte un om care face naveta spre locul de muncă sau se duce la spital. Doar ea se duce la el.
În depărtare se zăreşte o bisericuţă şi un cimitir.  Viaţa e atât de scurtă! Crucile acestea stau mărturie că omul nu este nimic. Aici, pe Pământ venim doar în excursie. Ce las în urma mea? Nimic. O cruce la capătul unui mormânt, care în timp va fi distrusă şi ea de trecerea timpului. O să le spun să-mi facă o cruce de lemn şi nu una de piatră sau marmură. E prea grea de dus în spate.
Dumnezeule! Ce gânduri îmi trec prin minte!Viaţa e doar o călătorie. Uneori mai lungă, alteori mai scurtă, lină sau plină de peripeţii. Într-un final toţi ajungem la destinaţie. Toţi încheiem această călătorie pe Terra. Încă nu înţeleg de ce am venit aici, de ce trebuie să fac călătoria aceasta. Mi-am dorit eu sau am fost forţată? Poate că de acolo, de unde vin, călătoria aceasta pare interesantă.
Pentru mine, viaţa rămâne o enigmă. Unii cred că viaţa trebuie trăită din plin, să iei din ea tot ce-i mai bun. Alţii  spun că este o şcoală, o pedeapsă. Poate fi darul sau capriciul Domnului. Nu ştiu.
Viaţa poate fi o binecuvântare sau un blestem, uşoară sau grea. Depinde de programul cu care s-a născut fiecare, de destinul care i-a fost ţesut, urzit. Viaţa nu iartă pe nimeni, sărac sau bogat, inteligent sau retardat. Ea nu face concesii şi nici nu e tolerantă.
Da, viaţa  nu face concesii şi nici nu e tolerantă, îşi repetă Maria, privind dansul magic al fulgilor de nea. Mai sunt zece minute şi o să-l întâlnesc. Drumul a fost prea lung pentru mine, iar gerul de afară nu-mi face bine.
Cu cât trece timpul cu atât mă simt mai înstrăinată de tot şi de toate. Încerc să privesc totul cu detaşare, dar nu reuşesc. Credeam ca m -am eliberat din sclavia sentimentelor, care mă dominau, dar m-am înşelat. Încă nu prea înţeleg nici eu ce se întâmplă cu mine. Simt o mare frică.  Nu-mi mai pasă de nimic.  De toate convingerile mele s-a ales praful.E ceva tare  ciudat ce mi se întâmplă. Niciodată nu m-am simţit atât de hotărâtă. Ce să fie oare? Acest lucru reprezintă adevărul pe care nu am vrut în ruptul capului să-l recunosc?   Îmi este îngrozitor de frică. Nu am crezut vreodată că eu o să pot face asta! Dar trebuie să mă duc. Nu mai rezist.  Nu mai mă interesează nimic. Pot pierde tot.  Aş vrea să mă simt mai bine ca niciodată şi niciun cuvânt  să  nu mai aibă putere asupra mea, să mă rănească sau să mă bucure.  Aş vrea ca nimic să  nu mai mă atingă. O forţă, o putere sau un înger să  pună un zid invizibil şi impenetrabil între mine şi lume.
Ciudat! Cum pot să-l iubesc atât ! Unde este ura pe care o simţeam  pentru el? De fapt, nu a cred că a fost ură, ci o furie teribilă. Nu prea a ştiut ce vrea, mereu a oscilat.
Nu era  constant , ci mereu schimbător, ca vremea. Dar eu  cum am fost? La fel ca el.
Vine o zi în care-ţi spui: Până aici! Ajunge! Gata cu jocurile stupide! Vine o zi, ca aceasta, când fără să vrei adevărul erupe ca un vulcan din inima mea. Realizez că tot ce a fost până în momentul prezent a fost vânare de vânt. M-am lăsat orbită de orgolii, de răzbunări prosteşti. Dumnezeule, cât  îl iubesc! Aş vrea să…. Nu-mi mai pot continua gândul, plânsul mă îneacă. Cum am putut să fiu atât de naivă? Cum de m-am lăsat orbită de gelozie, de vanitate?Am crezut că nu-mi pasă de el. Am crezut că-l urăsc, dar acum…..

Firul gândului Mariei este întrerupt de şoferul microbuzului care-i spune: "Aici trebuie să coborâţi". Îl zăreşte pe partea cealaltă a străzii. Îi face nişte semne ciudate, dar nu înţelege ce vrea să-i spună.
Traversează strada printre maşini şi ajunge lângă el.  O priveşte fugitiv, dezinteresat, plictisit, spunându-i că are un cauciuc dezumflat. Ea întreabă unde are maşina pentru că îi este frig.  Era înalt, slab, cu părul negru, ochi căprui, buze subţiri, nas acvilin.  Observă că  era nervos, încordat. Conduce maşina ca un robot. Ea îi arată o vulcanizare. Opreste, se scotoceşte prin buzunare şi îi spune că şi-a uitat portofelul cu actele acasă. Maria îi intinde nişte bani. El zâmbeşte şi îi arată o bacnotă de 500. S-a mai sucit puţin pe lângă maşină şi se urcă la volan gândind: "O ţine până acasă şi înapoi. Nu i-am plătit nici băiatului de la vulcanizare. Le ce dracu o fi venit? Şi eu  să tremur ca un prost de frig, din cauza ei . Femeia asta mă stresează. Am o grămadă de probleme pe cap, ea mai lipsea. În ce îcurcătură mă bagă …. Dacă o vede vreun vecin  şi o să-i spună nevestei?" Opreşte, coboară şi intră pe scara unui bloc.  Se opreşte în faţa unei uşi, descuie şi o pofteşte înăuntru. O invită să ia loc pe canapeaua din sufragerie.  Ea ar vrea să-i reproşeze multe, dar îşi spune că răul poate să-l facă orice om, dar binele doar sufletele mari.  La urma urmei  trebuie să fie  politicoasă, doar e în casa lui. Se abţine, nu spune nimic, dar tare ar vrea să-l pivească în ochi şi să-i spună câteva vorbe care să- l usture.  El se aşează lângă ea zicându-şi: “La urma urmei e o femeie ca oricare alta. De ce să nu profit, dacă mi se oferă?” O sărută şi cu o mâna îi mângâie sânul.În acel timp ea se gândea că viaţa nu e corectă întotdeauna. Ce sa faca? Cum să reacţioneze? Poate să se plângă de circumstanţele în care se găseşte? Ea a învăţat să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce face. E o experienţă din care o să înveţe ceva, iar dacă o să se termine rău o să-şi spună: Asta e! Aşa a fost să fie! Merg mai departe! Simte că se pierde şi devine timidă, dar îşi spune:”De ce sa fiu timida? Mai bine-l îmbrăţişez şi accept provocarea. Interesant! Am ajuns în pat cu duşmanul. Nu m-am dăruit niciunui bărbat până acum, iar azi sunt pe cale să păcătuiesc cu cel mai mare duşman al meu. Trebuie să recunosc că e un specimen destul de arătos şi de dotat. Îi simt buzele pe sânii mei şi mă întreb  a câta femeie oi fi ? Dar are vreo  importanţă?Îl iubesc sau îl urăsc? Nu mai ştiu. Ce e între noi, ură sau iubire? Îmi plac mângâierile  şi îmbrăţişările lui. Incertitudinea sentimentelor dintre noi mă energizează.Nu mă interesează să-i fac lui pe plac, ci doar ceea ce este corect. Asta în general, fiindcă ceea  ce fac  acum nu prea e deloc corect, ci chiar condamnabil. Omul e însurat, dar îmi asum riscurile. Până acum am făcut mereu lucrurile calculat, dar azi risc prosteşte. Dacă  are o boala incurabilă şi contagioasă? Sunt atât de inconştientă? Ce naiba se întâmplă cu mine? Cred ca numai raţionez corect. Îl iubesc atât de mult, încât sunt gata să mă îmbolnăvesc şi să ajung în iad, doar să fiu cu el?
 E clar: sunt nebună. O femeie cu mintea întreagă nu ar face aşa ceva, ci ar lua în calcul cele mai rele scenarii, ar evalua riscurile, beneficiile, dezavantajele. Nu, nu are rost să  mai  mă gândesc la ce a fost în trecut între noi doi, la dezamăgiri sau la fanteziile mele cu el.Trecutul nu trebuie să mă afecteze, pentru că  nu trăiesc în trecut, ci aici şi acum. Mai bine îmi canalizez energia pentru a crea un prezent şi un viitor optim. Nu trebuie să mai fac aceleaşi greseli . De fapt, amândoi am greşit. Recunosc că am fost bucuroasă de realizările lui, dar nu i-am spus niciodată. Am învăţat multe de la el, iar acum mă învaţă arta amorului. Sunt genul de om care iubeşte singurătatea şi mă simt bine singură. Am timp să reflectez şi am ajuns la concluzia că fericirea, starea mea de spirit nu depinde de alţii. Totuşi, singurul om care are putere asupra mea e doar el. Îl urăsc sau îl iubesc? O! Ador atingerile lui. Mă simt minunat în braţele lui.
La naiba! E pentru prima dată în viată când vreau să văd şi eu cum este cu un bărbat, iar el s-a blocat.”
Întreabă:”Iubeşti pe altcineva?” El răspunde simplu: nu”. Se ridică şi se duce la baie. “Ce  o fi făcând atâta timp acolo?”  El se privea în oglindă : “Ce se întâmplă cu mine?Nu mă atrage. Nu simt nimic pentru ea. Mă lasă rece.  Pe drum mi-a zis că e pentru prima dată când face asta. Nu ştiu ce să fac. Mi-e frică. Nu vreau complicaţii. Sunt însurat, am o familie, iar ea e nebună dupa mine. Dacă are vreo boală? Îmi este frică de boli. Dacă rămâne gravidă sau mai rău, face vreun plod, şi mă trezesc cu ea la uşă, cu copilul în braţe? Doamne fereşte!”
Iese din baie, se urcă în pat lângă ea întrebând-o cum se protejează, cum să procedeze cu ea. Ea ridică din umeri că nu ştie. El nu are niciun prezervativ, în schimb îi arată o plasă plină de medicamente de inimă. Se ridică din pat, se îmbracă privindu-l, gândindu-se la cât de caraghioşi sunt amândoi.  El avea o figură plouată, iar   cearcănele maronii din jurul ochilor se accentuaseră.” Bine că s-a întâmplat aşa! Oricum, numai la asta nu-mi sta mie gândul acum.Mi-e frică..!”
O duce în staţie, lăsând-o în ger. “Bine că a plecat! Bine că am scăpat de ea!   Gata! S-a terminat!  Am scăpat de stres!“
Era la volan, se îndrepta spre casă când un zâmbet îi luminează faţa. Scoate  telefonul din buzunar şi cu o voce mieroasă spune:  Bună, Claudia! Ce faci, iubirea mea?Azi s-a întâmplat ceva care m-a luminat. Am înţeles că doar pe tine şi numai pe tine iubesc. Pregăteşte-te, în cinci minute ajung la tine. Ard de nerăbdare să te văd.”




Niciun comentariu: