AMAGIREA
Carmen Gigârtu
Cu câteva luni în
urmă Georgescu Paul, managerul unei întreprinderi cu capital german din
Bucuresti, venise dintr-o excursie de pe cea mai mare insulă de pe Glob,
Groenlanda. În nordul Oceanului Atlantic, la nord de Cercul Polar, în "Ţara
Verde " a vichingilor a stat 18 zile, încercând să uite de tot şi de
toate. De 5 ani era singur. Mult iubita sa soţie murise neaşteptat de
fulgerător, într-un accident de avion. În ultimii ani concediile şi le petrecea
singur, trăind simplu, modest. Natura era singura care-l consola şi-l ajuta să
uite trecutul. Iubea mult muntele. Anul trecut a escaladat Hymalaya, ajungând
pe Everest.
De-a lungul
timpului a fost în Anzi, Alpi, Pirinei…. A fost pe urma descoperirilor lui
Cristofor Columb, Fernando Magellan, Vasco da Gama
E pasionat de
gheţarii montani şi lacurile glaciare. Îl încântase lacurile glaciare din
America de Nord.În Parcul National Yellostone admirase gheizerele
active. Explorase peşterile din Munţii Appalachi şi se căsătorise cu Diana
Ionescu în Peştera Mamutului,o peşteră pe 5 nivele, cu 25 de galerii şi
45 de cupole. Nu a rezistat tentaţiei de a merge şi în desertul Arizona pentru
a vedea craterul meteoritic de 1,6 km şi o adâncime de 182 m. S-a plimbat şi
de-a lungul afluenţilor Amazonului admirând faimoasele păduri-galerii. În
Australia l-a prins şi o tornadă, dar a scăpat nevătamat. În Groenlanda
admirase gheţarii continentali, icebergurile, amurgurile mirifice, aurorele
boreale, excursiile cu sănii trase de câini şi croazierele prin mulţimea de
fiorduri, insule şi iceberguri. A avut ocazia să zărească şi o balenă gigant.
Sta la
fereastră şi privea jocul naturii."Gându-mi se plimbă pe ţărmuri brăzdate
de fiorduri, aleargă pe munţi acoperiţi de gheţari. Un sloi de gheaţă a ajuns şi
inima mea. Viforul lumii a reuşit să o îngheţe cu suflarea sa. Cândva,
sufletu-mi era o grădina cu flori multicolore şi înmiresmate, dar toamna le-a
ofilit, le-a îngălbenit şi sunt într-o lungă agonie aşteptându-şi sfârşitul.
Mă simt ca o
pasăre rănită. Visul meu pare ca s-a frânt. Nu mai are aripi să zboare,
iar viaţa mi se pare searbadă, pustie, plată şi fără sens. Nu mai vreau
să caut răspunsuri, nu mai vreau să ştiu nimic. Ce încăpăţânare nebună a
pus stăpânire pe mine?
E frig. Prea frig
pentru septembrie şi parcă frigul de afară a intrat şi-n fiinţa mea. Cerul e
înnorat, furios, tună, fulgeră şi răscoleşte pământul. Picăturile reci ale
ploii izbesc cu patimă pământul şi geamul meu. Stau izolat în camera pustie şi
ascult cântecul picăturilor de ploaie. În mine e un mare întuneric care vrea
lumină, iar o furtună interioară face ravagii în gândurile mele. În
prăpăstii adânci mă cobor, ţintind culmile
cele mai înalte ale muntelui din depărtare. Sufletu-mi e chinuit de o nelinişte
eternă şi umplu lacuri cu lacrimile tristeţii mele.
Plouă, nu numai
afară, ci şi-n sufletul meu, cu stropi reci de gheaţă. Sunt cuprins de doruri
neînţelese care mă împresoară şi mă obligă să visez cu ochii deschişi.
Păşesc într-un castel de vise, în care-mi ţes pânze nevăzute.
De nepătruns şi
neînţeles sunt durerile amorţite în mine.
Dar ce se
întâmplă? Totul pare că a amuţit. Izvorul nu-şi mai mişcă unda cristalină,
furtuna de afară a încetat şi totul a rămas încremenit. Timpul s-a oprit. Zeii
au adormit. Doar eu, veşnicul singuratic, privesc spectacolul şi dansul vieţii
pe o undă ondulatorie. Un dor nebun de depărtări neştiute, necunoscute, mă
ucide lent.
Vreau să mă pierd
în păduri misterioase, să-mi regăsesc dorinţele pierdute, să mă afund în
valurile mării şi să salvez speranţele de mult înnecate.
Zadarnică zbatere,
zadarnice sunt frământările mereu neobosite ale sufletului omului, în acest
ocean tumultuos al vieţii. Zadarnică e îndoiala, amărăciunea, tulburarea
sufletului, în căutări neobosite ale sensului vieţii, în această lume efemeră.
Sufletul merge pe un drum şi inima îi
şopteşte că alta ar fi calea pe care trebuie să păşească. Timpul nu se
mai întoarce. S-a dus!Totul s-a dus! Şi odată cu el şi fericirea s-a stins. În
schimb, tristeţea, durerea au venit ţinându-se de mână şi bat la uşa inimii
mele de se zguduie pereţii. Dar eu nu vreau să le deschid. Mă
enervează zgomotul lor şi ţip :Tăcere! Plecaţi din viaţa mea!Vreau doar linişte
şi pace.
Timpul s-a pus iar
în mişcare. Toamna îmi zâmbeşte la fereastră şi trece prin faţa mea ca o mare
doamnă, măturând cu lunga-i trenă frunzele moarte. În braţele-i aurii strânge cu
patos toate visele şi speranţele ducându-le
cu ea.
Toamna mă deprimă,
de parcă aş auzi moartea cum mă cheamă:"Hai! Am venit să te iau!” Îi
deschid şi o invit călduros pe frumoasa doamnă argintată. Ea se răzgândeşte
plecând nervoasă şi deprimată, tot din cauza toamnei. Nu ştiam că este aşa sensibilă
! Sărmana! Eu o vreau, dar ea nu mă vrea. Ea îi vrea pe cei care fug de ea. E o
ciudată! I s-o fi stricat şi ei vreun neuron, dar nu-i de mirare când trăieşti
într-o lume putredă şi nebună.
Afară a început
furtuna. Îndoaie, rupe, smulge tot ce întâlneşte în cale. Cerul e şi el
tare supărat . S-a săturat de incomensurabila răutate şi prostie umană.
Poate că s-o fi plictisit văzând aceleaşi tragedii şi comedii de mii şi mii
de ani.
S-a săturat de
atâţia mincinoşi, de atâţia trădători şi vânzători de neam şi ţară. Ce s-a ales
de pământul acesta? Au vândut tot şi vor să ne şi otrăvească, să dispărem cât
mai repede. De ce să avem munţi frumoşi când unii râvnesc la aurul
nostru? Ne otrăvesc apele, ne distrug munţii, pădurile şi tot ce ating.
Ne conduc, scriu cărţi, urmărind să ne îndobitocească şi să ne transforme
în roboţei. Am ajuns sclavi pe propriul nostru pământ. Am ajuns robi în propria
ţară.
Ce blestem apasă asupra
ta, omule? Grea soarta ţi-a dat Dumnezeu!
Ploaia nu mai
încetează. Plângi, cerule! Plângi şi spală păcatele oamenilor!"
Pleacă de la
fereastră spunându-şi:"Oare de ce nu reuşesc să ascult de gândurile şi
sentimentele cele mai înalte? Sunt ceea ce gândesc. Sunt un om îndrăgostit de
natură, de cer, de Dumnezeu. Când o să reuşesc să dau un sens vieţii pot spune
că sunt capabil de orice.
Ştiu, vreau şi
îndrăznesc să realizez tot ce mi-am propus. Trec peste obstacolele inerente ale
vieţii, peste inhibiţii, încercând să descoper cauzele. O să gândesc
superior, reformulând ideile înalte.
În mine
sălăşuieşte un spirit filozofic, spontan, generos, ambiţios, perseverent,
sincer, puternic, capabil de a analiza, de a înţelege şi promt în luarea
deciziilor.
Sunt propriul
stăpan . Nu mă las influenţat de nimeni şi de nimic. Trăiesc cu picioarele pe
pământ, puţin interiorizat, realist, practic, prudent şi singuratic.
Viaţa mi-a dăruit
atât de multe! Atât bune cât şi rele, încât, uneori, nu le mai pot duce. Nu de
puţine ori am rămas mut sau şocat în faţa ei. Mereu mă ia prin surprindere. Îi
admir florile, mă înfior în faţa abisurilor şi sângerez când mă
ating de spinii ei.
E atât de
capricioasă! Totuşi, datorită ei m-am călit, am devenit puternic şi mi-am
deschis aripile. Mi-a dat curaj, m-a ajutat să înving furtunile, să mă înving
pe mine şi să dau tot ce e mai bun. Ea m-a învăţat să construiesc, să creez, să
urc şi mai ales să iubesc.
Bunicul mi-a zis într-o
zi:"Fiule, fii atent la ce alege inima ta, pentru că lucrul acela vei
obţine cu siguranţă. Mereu să fii prudent, drept, curajos şi plin de răbdare.
Doar omul care săvârşeşte fapte bune, frumoase, folositoare va fi
învingător. Să nu faci altuia ceea ce nu ai vrea să ţi se facă tie, iar
celui care te batjocoreşte să-i răspunzi cu iubire."
Ce om era bunicul!
Un Om adevărat. Cum au trecut anii!
Acum el e sus şi mă
priveşte dintre stele. Parcă ieri mi-a spus:"Paule, chiar dacă
eşti om mare acum, eu ştiu că acolo, în sufletul tău e un copil care vrea mereu să se joace."
Toată viaţa am fost
un romantic şi un idealist. Iubirea mi-a învolburat sufletul trei decenii
şi a devenit axioma existenţei mele.
Uneori mă cuprinde
nostalgia şi amintirile mă copleşesc. Mi-e dor, mi-e tare dor, dar ea s-a dus
tot printre stele.
Grijile cele mai
elementare ale existenţei cotidiene mă izbesc cu putere, trezindu-mă la
realitate. Drumul spre adevăr este plin de suferinţe.
Se aude soneria.
Cine o fi la ora asta?
_Ionescule, ce este
cu tine?
_Am o prietenă care
e vecină cu dumneavoastră şi ...
_Intră !
_Nu vreau să vă
deranjez.
_Din contră, îmi
face mare plăcere să văd un coleg. Ce mai e pe la servici?
_ Totul este în
regulă. V-am trimis zilnic câte un raport ....
_Mulţumesc,
Ionescule. Tu eşti omul meu de bază. Pot să plec şi la capătul lumii liniştit,
fiindcă ştiu că tu mă înlocuieşti cu succes.
Ţi-am adus
ceva din Groenlanda.
_Mulţumesc, dar nu
trebuia să vă deranjaţi.
_Lasă asta. Mi se
pare mie sau tu eşti puţin trist? Ce ţi s-a întâmplat?
_Am venit la
dumneavoastră fiindcă simţeam nevoia să povestesc cuiva ce am pe suflet.
_Deci, ai o
problemă. Spune! Te ascult.
_Şefu, am ajuns la
concluzia că păcatul are o mare putere distructivă asupra fiinţei.
_Da, oamenii atinşi
de păcat cad, alunecă pe panta vieţii. Auzi, Ionescule, toţi suntem nişte păcătoşi,
în faţa lui Dumnezeu.
_Da, dar omul cu
conştiinţa curată, omul care trăieşte în adevăr, care cunoaşte frumuseţea
spiritului, mereu va fi plin de iubire şi luminos.
_Aşa este. E bine
să avem conştiinţa curată, să putem dormi liniştiţi, fără griji.
_Când te mustră
conştiinţa nu mai poţi să închizi ochii noaptea.
_Cine are
conştiinţă, Ionescule? Eu am văzut destui care fac păcate şi dorm buştean. Ce
te frământă pe tine?
_Stiţi, eu sunt un
om credincios, un om cu frica de Dumnezeu. Aşa am fost crescut şi educat. Vă întreb:
Poate fi considerat păcat iubirea ce o porţi unei fiinţe o viaţă întreagă?
_Cum să consideri
iubirea un păcat? Una e iubirea şi alta e dorinţa carnală.
Fără plăcerea
carnală pot să traiesc, dar fără iubirea din inimă, din suflet, nu pot. Chiar
dacă Diana mea nu mai este printre cei vii, ea tot traieşte în sufletul şi
inima mea. De acolo nimeni nu mi-o poate smulge.
_Eu am păcătuit.
Dar stau şi mă gândesc dacă ceea ce am făcut poate fi considerat păcat sau mai
degrabă implinirea iubirii.
_Nu înţeleg nimic.
_E complicat şi nu
ştiu ce va urma, nu ştiu ce-mi rezervă destinul, viaţa. Ştiu că o iubesc şi
atât. Am conştiinţa curată, pentru că i-am spus nevestei.
_Acum înţeleg! Ai
călcat pe alături. Ţi-ai înşelat nevasta şi principiile credinţei tale.
_Ea ştia că mie
mi-a plăcut de Corina, dar viaţa ne-a nespărţit şi nu ştiu cum şi-a vârât cel
cu coarne coada, că ne-am întâlnit, mi-a luat minţile şi s-a întâmplat.
Nu am crezut că
sunt în stare de un asemenea gest. Şi, totuşi, l-am făcut. Toată viaţa am vorbit
despre morală, despre virtute şi am căzut în braţele păcatului.
_Nu pot să cred,
Ionescule! Te ştiam un om integru, un om puternic. Cum s-a întâmplat?
_Of, Doamne! E mult
de povestit şi nu stiu de unde să incep. Ştiţi, numai net-ul ăsta e de vină. Eu
cu Corina am tot vorbit şi într-o zi îmi spune că e internată în spital şi-mi
trimite rezultatul de la tomograf. Când am citit analizele acelea mi-am zis: E
cancer.
Ştiam că e singură,
că al ei bărbat era plecat la munca în Italia. M-am dus la ea acasă şi s-a întâmplat.
Asta-i tot.
Atunci am realizat
că viaţa e atât de scurtă, că nu am făcut nimic pentru iubirea mea, că boala şi
nu un bărbat poate să mi-o răpească definitiv. Eu pe ea am iubit-o toată viaţa.
_Şi nevasta ştie că
tu mereu ai ţinut la cealaltă?
_I-am spus într-o
zi când m-a enervat, dar se pare că nu-i pasă.
Sunt un om slab? Un om păcătos? Îl privea cu ochii mari, aşteptând
verdictul şefului.
_Nu ştiu ce să-ţi
spun. Situaţia ta e tare încurcată. Amândoi sunteţi căsătoriţi.
_Amândoi avem
mariaje nereuşite, nefericite. Vreţi să-mi spuneţi că sunt un păcătos ordinar?
_Ionescule, Iisus a
iertat-o pe acea femeie păcătoasă, pentru că a iubit mult.
_Mă va ierta şi pe
mine, nu-i aşa?
_S-ar putea să
ajungi în iad pentru asta.
_Iubirea mea va
pârjoli tot iadul.
_Nu ştiu dacă un om
e în stare de aşa ceva.Noi suntem limitaţi şi neputincioşi, uneori.
_Omul are puterea
de a trece peste orice. Un exemplu sunteţi dumneavoastră.
_Nu trebuie să ne
temem de viaţă, oricât ar fi de jucăuşă, de grea sau complexă. Ce bine ar fi
dacă am putea să spulberăm grijile, gândurile negative, cu o singură
suflare şi să le împrăştiem ca puful de păpădie.
Ionescule, să nu ai
mari aşteptări. Să nu crezi că iubirea asta te va duce pe culmile beatitudinii.
Eu am învăţat să nu mai am asteptări de la nimeni. Singurul om de la care am
pretenţii şi aştept ceva , sunt doar eu. Să te apere Dumnezeu cu îngerii lui şi
să-ţi dea înţelepciune. Nu ştiu cum o să ieşi din nebunia asta. Oamenii sunt
tare schimbători. Poate că tu o iubeşti, dar ea te iubeşte? Eşti tu sigur de
iubirea ei?
_Nu ştiu, nu sunt
sigur. Când i-am spus că mă duc la ea mi-a zis că mă roagă să nu mă duc, că nu
ştie ce vrea. Dar eu tot m-am dus. Când m-a văzut m-a privit cam ciudat.
Probabil se aştepta să vadă altceva.Unul mai tânăr, mai sexi. La un moment dat
chiar m-am gândit că iubeşte pe altcineva.
_Crezi că iubeşte pe altul?
_S-ar putea. Eu nu
am de unde să ştiu ce este în inima ei.
Nu vreau să fiu
posesiv şi nici să ajung dependent de ea. Un singur lucru i-am cerut:
Sinceritate. Doar atat. Nu vreau minciuni.
Mi-a spus că
ei mereu îi tună şi fulgeră.
-Hm! Asta înseamnă
că este nemulţumită, nefericită. Ceva îi lipseşte.
_Da, aşa am gândit
şi eu . I-am zis:
Caută, vezi ce vrei, ce este, cine e în inima
ta? Nu trebuie să te simţi obligată faţă de mine cu nimic. Eu am venit pentru
că aşa am simţit.
Tu ai spus destul
de clar :"Nu ştiu ce vreau". Zilele acestea când am fost singur m-am gândit
mult la tine, la lucrurile comice, penibile, care s-au întâmplat. Aş vrea să
ştiu ce se întâmplă în sufletul tău, de ce nu simţi nicio bucurie?
Emoţiile negative
îmbolnăvesc omul. Ce traume emoţionale ai trăit? Când m-ai văzut privirea ta spunea:"La ce dracu ai venit?" De
fapt, mi-ai spus:"Cine ştie ce ţi-ai închipuit, că sunt pe
moarte....". Te-ai răstit că te ating de picioare şi că te duci să dormi în dormitor. Greşeala mea
a fost că am dorit să te ţin în braţe,
neînchipuindu-mi că tu nu vrei nici măcar să te ating. Nu pot uita cum mi-ai
îndepărtat mâna crezând că eu am adormit şi te-ai înfăşurat ca un cocon în
cearceaf, îndepărtându-te de mine. Cred că acel gest al tău a spus totul. Te
rog să-i spui celui pe care-l iubesti adevărul. Eu nu am de unde să ştiu cine
este. Poate fi Emil, poate fi Simion, Marin , Daniel.....Spune-i ce simţi. Cum
am făcut eu cu tine, fă şi tu cu el. Doar aşa te eliberezi de chinul interior. Nu
contează reacţia lui.
Cum nu a contat
prea tare nici reacţia ta. De fapt, de eram eu sau altul tot aşa procedai,
cred. Doar dacă era persoana pe care o iubeşti, reacţiile tale ar fi fost
altele. Cu siguranţă nu-i îndepărtai mâna cu care te îmbrăţişa, ci îl luai şi
tu în braţe. Eu ştiu mai bine ca oricine ce înseamna să iubeşti.
Îţi repet :Spune-i
adevărul şi eliberează-te, chiar dacă e într-o altă relaţie şi pare fericit.Te
rog să-i spui adevărul. Nu pierzi nimic. Încearcă! Ai să vezi că o sa te simti
mult mai bine. Nu putem să ne prefacem şi să ne minţim. Eu te iubesc, dar urăsc
minciuna. Faţă de mine nu ai nicio obligaţie.Eu am facut ce am vrut, ce am simţit.
_Eşti gelos?
_Nu ştiu nici ce
mai simt.M-am înşelat amarnic.M-am amagit că mă iubeşte. După ce am vorbit cu
ea m-a apucat o durere insuportabilă de cap şi am venit la dumneavoastră.
Mă doare atât de
tare capul! Parcă am un sfredel în
tâmpla dreaptă. Mi-e teamă să nu fac anevrism cerebral. Vena asta de la tâmplă
o simt umflată.
_Stai să-ţi dau
ceva. Uite, înghite pastila aceasta şi stai liniştit.
_ Sper să nu vă dau
de necaz, să fiţi nevoit să chemati salvarea.
_O să-ţi treacă. Fii calm!
_Omul e tare
schimbător. Mă văd pe mine. Eu nu mai sunt cel de ieri şi mâine nu o să mai fiu
cel de azi. Călătoria vieţii mele a fost prin văi tenebroase, pe câmpii aride,
pe munţi înalţi, în poieniţe însorite, în ape adânci , în oaze cu verdeaţă. ...
Am mers pe calea vieţii însoţit, dar şi singur. Când eşti singur ai libertate
totală, capeţi încredere în tine şi începi să te autocunoşti. Corina,Corina! Ce
mult am iubit-o!
_De când nu ai mai
văzut-o?
_Prima data ne-am
intalnit pe 28 iunie, iar a doua oara pe 5 iulie.
Acum suntem în
septembrie. Sunt două luni.Pe 5 iulie i-am spus că e ultima oară când mai vin .
_De ce?
_Am fost şocat când
mi-a spus că eu am obosit-o şi stresat-o tare rău.
_Ce i-ai făcut?
_Nimic. Doar i-am
spus cât de mult o iubesc, că ea este sufletul meu, dragostea mea, şi am
îmbrăţişat-o. Dar se pare că ale mele cuvinte şi ale mele îmbrăţişări au
epuizat-o.
_Poate că nu s-a
simţit bine cu tine.
_Aşa gândesc şi eu.
Tare dobitoc mai sunt! Eram atât de fericit că puteam să-i văd ochii, că puteam
s- o mângâi, s-o sărut şi ea îmi spune că am stresat-o.
Recunosc, că ea nu
a vrut să mă duc şi m-am dus eu ca nebunul, dar nu mă aşteptam s-o obosesc şi
s-o stresez. Am ajuns la concluzia
că îi fac mai mult rău decât bine. Nu ştiu,
poate dragostea mea, poate gesturile mele or fi fost deplasate. Habar nu am
unde am greşit.
A doua oară am fost mai reţinut cu cuvintele
şi cu îmbrăţişările. Nu am vrut iar să o stresez.
_Ţi-a mai reproşat?
_Da, iar am
obosit-o.
_Păcatul cum l-ai
făcut?
_S-a întâmplat pur
şi simplu. O fi fost atracţia cărnii, chemarea sângelui, nu ştiu. Sunt cel mai
mare prost şi idiot om, nu-i aşa? E evident că nu mă iubeşte.
_Îmi pare rău
pentru tine. Dar cine ştie, poate te înşeli.
_Nu-mi pare rău că
am străbătut 400 km ca s- o văd şi nu regret nimic din tot ce am făcut. Trebuia
să mă conving de sentimentele ei şi ale mele. La un moment dat a zis că îi
este foame şi s-a dus în bucătărie să mănânce. M-am dus după ea şi i-am
zis:" Vreau să văd dacă mănânci sănătos". M-a luat de umeri şi
m-a scos pe uşă afară.
_Ha,ha,ha! Mai
lipsea să-ţi dea un şut.
_Am vrut s-o ajut
cu ceva, nu mai ştiu cu ce, si mi-a răspuns: "Lasă! Nu ştii tu cum stau
treburile aici." Era vizibil că eu o deranjez, o agasez, încât m-am
întrebat în gândul meu:"Ce naiba caut eu aici?"
Sunt un mare
dobitoc.
_Esti prea
sentimental, prea sensibil la orice gest, la orice fleac. Dai importanţă la toate
nimicurile. Fiecare om e în felul lui. Când iubeşti pe cineva îl accepţi asa
cum e, cu bune şi rele.
_Nicicând nu
am crezut că se va întâmpla vreodată ca eu să-mi schimb opiniile.
Uitaţi-vă cum pasiunea mea nebună pentru Corina m-a schimbat total. Parcă nu
mai sunt eu. Parcă sunt alt om.
_Iubirea are darul, puterea de a transforma.
“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.
Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai
mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc
din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice:
te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul
îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi
te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
…Iubeşti, suferi,
trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi
trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina
nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din
iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.
O bobiţă de
lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai
preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O,
vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi
şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni
mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte,
pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am
mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine
ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am
ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din
toate.”
Liviu
Rebreanu-Mărturisire
-Frumos şi adevărat.
-Ionescule, asist
neputincios la spectacolul degradării umane. Mă tem, pentru tine. Mi-e teamă să nu fi şi tu
luat de curent, de acest val contaminat de molimă.
De aceea îţi spun:
Nu te mai îndoi şi iubeşte. Dragostea este o forţă benefică. Ea e cauza tuturor
lucrărilor bune, frumoase din viaţa noastră. Iubirea inspiră omul cu
sufletul bun, e forţa care ne ţine, care ne face fericiţi şi aduce în viaţă
numai lucruri pozitive. Ea are puterea de a arde răul, minciuna,
impurităţile. Când inima ta e cuprinsă de iubire devii alt om, fiindcă ea lucrează în tine, în
interiorul tău, transformându-te într-un strop mic de iubire, de lumină.
Iubirea luminează.
Adevărata iubire nu e schimbătoare, ea e mereu statornică.
Iubirea e cea care
pune totul în mişcare, toate creaturile, tot Universul. Ea circulă prin toate
arterele şi venele acestei lumi.Vezi, eu am cunoscut toate etapele iubirii.Când
am fost tânar am tot căutat un om, un suflet cu care să împărtăşesc
aceleaşi gânduri, sentimente, şi am găsit-o pe Diana, dar ea azi nu mai
e.
Inima mea tânjeşte
după iubirea pură, iubirea divină. Când ajungi să-ţi cunoşti sărăcia,
neputinţa şi micimea eşti pe calea ce duce spre divinitate. Adevărata
cunoaştere se obţine doar prin graţie divină. La vârsta mea, încă mai mă
lupt cu răul, cu întunericul, cu egoismul,cu orgoliu, cu ambiţiile deşarte. “Ştii ce eşti? Eşti un manuscris al
unei scrisori divine, Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască. Acest univers
nu este în afara ta. Priveşte în tine; tot ceea ce vrei să fii Eşti.”
_Da, se vede ca v-a
plăcut nu numai poezia lui Rumi, dar şi filozofia lui. Nu ştiam ca sunteţi
atras de islam !
Sper să nu
greşesc, dar din cate îmi amintesc Rumi a fost unul din cei mai cunoscuti
mistici islamici, întemeietorul ordinului derviştilor mevleviţi.
_A fost un mare gânditor
şi un artist uimitor. Asupra lui a avut o mare influenţă şi Shasm,un derviş
care l-a transformat dintr-un învăţător într-un mistic minunat.
Recunosc că sunt
atras de sufism, de fapt, nu numai de sufism, de toate religiile, filozofiile
care promovează lupta continuă a omului pentru a se purifica, pentru a
dobândi virtuţi, pentru a evolua spiritual şi a ajunge la acea formă superioară
de iubire. Sunt atras de toate curentele de gândire ale acestei
lumi care-i îndeamnă pe oameni să urmeze valorile etice, morale şi spirituale,
care propovăduiesc iubirea pură, absolută şi dorinţa de cunoaştere a
Divinului.
_Poate că toţi
oamenii în adâncul fiinţei lor visează la acest lucru. Nu cred că exită om care
să nu dorească să traiasca într-o lume a păcii, a iubirii, a compasiunii, a
fraternităţii.
_Important este să
facem fiecare fapte bune, neaşteptând nimic în schimb. Să nu mai gândeşti,
Ionescule, nicicând negativ . Ai văzut pe propria-ţi piele,acum, când îţi era
teamă că faci anevrism, unde te duc aceste gânduri. Gândeşte pozitiv! Alungă
orice gând rău din mintea ta! Eliberează-te de îndoieli, de întuneric! Priveşte
spre lumină şi ai încredere în Dumnezeu. Nimic din tot ce ni se întâmplă în
viaţă nu este întâmplător. Viaţa în fiece zi ne dă câte o lecţie. Fii atent la
ea şi încearcă s-o înţelegi!
Când eşti cuprins
de îndoieli, măcinat de griji, de probleme, ridică ochii spre cer.. Doar El ne
poate detoxifica gândul, sufletul şi inima. Mintea e sursa tuturor bolilor. Să
arunci îndoielile, furiile, tristeţile, dezamăgirile şi toate relele care te
asaltează. Priveşte cu încredere viitorul.
_Toţi alergăm după
fericire, iar în loc de fericire găsim...
_Fericirea stă în
modul cum gândeşti, cum priveşti lucrurile. Te-ai gândit vreodată că fericirea
reprezintă puterea de a fi sincer cu tine şi cu cei din jurul tău, de a te
accepta aşa cum eşti. Hai, ridică capul sus şi zâmbeşte! Nu
regreta...!
_Nu, nu regret.
Trebuia să se întâmple ceea ce s-a întâmplat ca să înţeleg că locul meu nu este
acolo. De fapt, ştiam. Dar ca un cretin m-am dus ....
_Mai comunicaţi?
_Din când în când.
Bănuiesc că se simte obligată, datoare într-un fel, chiar de i-am spus....
_ Timpul le rezolvă
pe toate.
_Da, aveţi
dreptate.
_Ca să fii fericit
nu trebuie să ai aşteptări, ci caută fericirea în adâncul tău, nu în exterior.
În tine să existe dorinţa puternică de a-l face pe celălalt fericit.
_Da, dar fericirea
Corinei poate însemna şi dispariţia mea din viaţa ei.
_ Ionescule,
fără infantilisme, fără gelozii.
E o bănuială
a ta.
_Cred că este o
certitudine.
_Stii ce zicea
Heraclit din Efes?
_Nu.
_"Dacă
fericirea ar consta în plăcerile trupeşti, am spune că boii sunt fericiți când
găsesc de mâncat năut."
_A avut
dreptate.
_Hai nu mai fi aşa
morcovit. Vezi partea bună din tot ce s-a întâmplat. Ai văzut şi tu cum e cu
altă femeie.
_ Să nu mor prost
şi neştiutor, nu-i aşa ? Nici măcar pentru lucrul ăsta nu am fost pregătit.
Eram sigur că nu o să se intample nimic.Aş fi vrut ca acea femeie să mă
iubească şi ea un pic, dar....
Acum simt că mă
prăbuşesc. Aş vrea să dispar, să mă duc în pustietate, într-o peşteră, undeva
unde să nu pot vedea pe nimeni şi nimic, unde să-mi spăl păcatul, să mă curăţesc
şi să înţeleg de ce sunt aşa de idiot.
_Cred că nu ştii ce
vrei.
_Nu fac parte
dintre oamenii care nu ştiu ce vor. Cei care nu ştiu ce vor sunt cu un picior
într-o barcă şi cu altul în altă barcă, şi din cauza aceasta nu pot să se
hotărască.
_În general sunt
oameni neechilibraţi, cum eşti tu acum, când depresivi când euforici, ba se prăbuşeşte
pământul, ba toată lumea e a lor şi plutesc pe norişori. Ei mereu oscilează,
când sus când jos, nu pot să-şi menţină echilibrul.
_Simt că se prăbuşeşte
totul în jurul meu.Aş vrea să nu mai fiu, aş vrea să uit, as vrea să mor. Îmi
vine să mă dau cu capul de pereţi, cum zicea unul într-o zi.
_Asta e mustrarea
conştiinţei.
_E rodul
păcatului.Mă simt străin de tot şi de toate, obosit, bătrân şi prost.
Când mă gândesc cât
am visat la ea şi cât de mult am
iubit-o, cât de mult am dorit-o...
_Ionescule,
revino-ţi în fire! Eşti bărbat, doar!
_Nu pot. Mă doare
prea tare sufletul. Încerc să mă fac că nu văd, că nu ştiu nimic, dar, aici, mă
doare al naibii de tare.Vreau să mor, să nu mai ştiu nimic. Când suferinţa
omului e prea mare moartea vine ca o binecuvântare.
-Linişteşte-te! Şi eu
am trecut prin starea asta când mi-a murit soţia. Îmi doream să mor, să fiu cu
ea.
_Iar eu îmi doresc
să mor constatând cât sunt de cretin.
_Nu eşti.
_Ba sunt. Au avut
dreptate ăia când m-au făcut cretin. Asta sunt: un mare prost.
_Mă uit la tine şi
mă întreb dacă tu vorbeşti sau vreun diavol a pus stăpânire pe tine şi vorbeşte
prin gura ta.
_Vreţi să spuneţi
că sunt posedat?
_După câte vad, cam
toate duhurile intunericului s-au abătut asupra ta, de vorbeşti în felul ăsta.
_Ionescule, tu nu
eşti aşa!
Tu nu eşti cârcotaş,
nici idiot, nici cretin, nici prost.
_Sunt o nulitate,
aşa mi-a zis unul.
_Iartă-l, nu ştia
ce zice. Probabil el era o nulitate. Unii
îi cataloghează pe ceilalţi cum sunt ei.
_Iar femeia pe care
o iubesc şi pentru care sufăr ca un dobitoc mi-a zis că sunt atât de invidios,
încât mă compătimeşte.
-Ha,ha,ha! Tu
invidios?
_Da, şi am
confirmat că aşa e.
_Ai vrut să-i faci
pe plac.
_Nu ştiu, dar i-am
spus că are dreptate, că am fost tare invidios pe toţi bărbaţii din jurul ei.
_Nu te cred, Ionescule.
Te cunosc şi ştiu prea bine cum eşti.
_Vedeţi, de asta mă
doare inima şi de multe altele.
_Durerea, suferinţa
ta provine din gândurile negative care te bântuiesc. Cunosti
tulburarea vieţii, apăsarea suferinţei, dar rezistă acestei ispite care
te trage în jos, care te îndepărtează de Dumnezeu. Alungă norii
întunericului şi lasă lumina să te inunde. Priveşte cerul, natura şi
cheamă-l pe Dumnezeu în inima ta.
E o adevarată artă
să-ţi trăieşti viaţa cu chibzuinţă şi pricepere.
"Păzeşte-ţi
inima mai mult decât orice, caci din ea ies izvoarele vieţii". Păzeşte-ţi
inima de mândrie, de răutate, de tulburare.
_De tulburare?
_Da, cum eşti tu
acum, cu inima tristă, plină de îndoieli, de îngrijorări, de bănuieli,....
Iisus a zis:"
Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în
Mine."
"Cine se
încrede în Mine din inima lui va curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura".
_"Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii".Ce să-mi mai
feresc inima? Femeia asta mi-a otrăvit şi inima şi sufletul.
_Cum aşa?
_Ea face parte din
categoria fiinţelor incapabile de fidelitate. Şi-a înşelat soţul cu mulţi
bărbaţi, iar acum mă înşeală şi pe mine. E atât de neruşinată, încât mă înşeală
în văzul tuturor. Eu mă fac că nu vad, că nu oricep. Mie îmi spune nişte
minciuni gogonate, încât mă apucă greaţa.Nu pot să cred că este atât de
prefăcută! De era soţia mea îi spărgeam toate vasele în cap.
_Ionescule! Ce
rezolvai?
_Da, nu rezolvam
nimic.
Vreau să mă vindec.
Vreau să scap de suferinţă .
Năravul din fire nu
are lecuire. De viciul care suferă doar moartea o lecuieşte.
Eu nu sunt Dumnezeu
să iert totul.Nu pot să mă prefac că nu
văd.
_De iubirea neconditionaţă ai auzit?
_De iubirea neconditionaţă ai auzit?
_Alea sunt poveşti
! S- o văd cum flirtează cu alţii şi eu să tac, nu?
Gata! Ajunge! M-am
săturat. Mai bine stau cu nebuna de nevastă-mea decât cu târfa asta care se
hlizeşte cu toţi. Să rămână cu amantul ei, că nu vreau să mai aud de ea, câte
zile oi mai avea.
_Bravo,Ionescule! Hai să bem un păhărel, fiindcă ţi-a venit mintea la cap. Vezi, tot mai bună e a ta nevastă.
_Bravo,Ionescule! Hai să bem un păhărel, fiindcă ţi-a venit mintea la cap. Vezi, tot mai bună e a ta nevastă.
Să le ia naiba de
târfe.
_Inima mea a ajuns
neagră ca vinul dumneavoastră. De şapte ani sufăr de una dintre cele mai grave
boli.
_Ce boala ai,
Ionescule?
_Sufăr de
idioţenie. E o boală nenorocită care m-a lovit şi mă macină neîncetat. Mi-a
înnegrit inima, îmi atacă creierul şi-mi toacă nervii. Sunt un om bolnav.
_Hai mai bea un
pahar, că poate-ţi trece.
_Asta e incurabilă.
Hm! Eu beau vin negru iar Corina bea gin
tonic.
_Nu mai este
bolnavă? Parcă lua tratament.
_Cred ca e mai mult
bolnavă închipuită, că altfel nu ar bea votcă aromatizată.Sunt convins că i-a
trecut de a revenit la vechile ei obiceiuri.
_Oamenii nu se
schimbă.
_Da, nici eu nu pot
să mă schimb. Ăsta sunt...
_Dupa câte vad,
amândoi sunteţi bolnavi închipuiţi.
_ Nu ştiu boala ei,
dar boala mea e reală. Uitaţi-vă la mine! Nu am eu figură de idiot? Ba
da. Priviţi! Chiar şi cerul plânge de mila mea,văzându-mi marea idioţienie.
Dacă s-ar face o statistică cu gradul de idioţenie al idioţilor lumii ăsteia, aş
fi pe primul loc cu gradul cel mai avansat. Ha,ha,ha! Sunt şi eu primul la
ceva.
_Mai bine gândeşte-te
la ceva frumos.
_De la un timp eu
văd doar negru în faţa ochilor. În universul meu interior nu văd niciun punct
luminos. Simt doar că nu mai am inimă, că nu mai am suflet, că am murit pe dinăuntru.
Un mare pustiu mi-a inundat fiinţa. Eu nu mai sunt, parcă altcineva traieşte în
locul meu.
_Te-ai îmbătat,
Ionescule! Să-ţi fac o cafea, poate-ţi revi şi găseşti vreo oază în deşertul tău
interior.
Nu
ştiam că eşti atât de infantil!
_În fiece om se
ascunde câte un copil al Domnului care plânge şi tânjeşte după iubire.
_Iubirea nu
critică, nu judecă, nu vorbeşte urât. Ea înţelege şi acceptă tot. Spui că eşti
un om bolnav, dar energia care te poate transforma şi vindeca complet e
doar iubirea şi nu fuga, teama ta absurdă
Doar suntem creaţi
din iubire, ne hrănim cu iubire, ne vindecăm cu iubire. Deschide-ţi inima ca o
floare şi primeşte lumina şi iubirea.
Când ceva nu merge bine nu trebuie să ne supărăm, ci să
înţelegem că Dumnezeu are un plan cu noi şi ceea ce se întâmplă, chiar dacă pare rău, într-un final duce spre bine, spre fericirea noastră. Eu cred că tu
suferi de anxietate.
_Iertaţi-mă, dar mi
se pare o aberaţie ce spuneţi.
_O să-ţi
argumentez. Starea ta de agitaţie permanentă, de fugă, de a dramatiza orice
fleac demonstrează că suferi de o tulburare anxioasă acută.Uită-te la tine!
Esti depresiv, de doare capul, ai palpitaţii, transpiri fără să faci nici cel
mai mic efort, insomnii...Mai continui? Te regăseşti?
_Parţial. Şi ce e
asta?
_E o tulburare
nervoasă datorită gândurilor negative
care te stăpânesc şi-ţi dezechilibrează sistemul nervos. Anxietatea şi nu
Corina ţi-a furat liniştea şi somnul.Trebuie să înveţi să controlezi şi să
domini ceea ce gândeşti. Învaţă să ucizi şerpii otrăvitori ai gândurilor negative
care te atacă din toate părţile.
Plimbă-te,
relaxează-te, fă sport şi gândeşte pozitiv. Fă-ţi o analiză de om matur şi ia
măsuri.Încearcă să găseşti în tine lumina şi armonia şi priveşte cu seninătate lucrurile care te
frământă
Ionescule, de ce nu
ai grijă de copilul acela care plânge şi tânjeşte după iubire? De ce nu-l
iubeşti? Sau tu aştepţi iubirea acelei femei?
_Nu, m-am convins
de sentimentele Corinei.Să facă ce vrea cu cine vrea. Eu nu pot să accept aşa
ceva. Sunt în stare să iert orice, dar infidelitatea, nu. Să ştiţi că nu sufăr
de anxietate, mai degrabă tot Corina are boala asta.La ea am văzut simptomele acestea.
Aveţi mare dreptate într-o privinţă . Aşa este.
Da,trebuie să fac o
analiză de om matur şi să iau măsuri în ceea ce priveşte viaţa mea. Cred că o
să le trimit la naiba şi pe Corina şi pe a mea nevastă. Mai bine singuratic ca
dumneavoastră, decât cu târfe şi trădătoare.
Cum am putut să fiu
atât de orb, atât de prost, atât de dobitoc?
_Termină cu smiorcăielile
astea de babă năroadă! Revino-ţi în fire! Ştiu că ai fost minţit, batjocorit,
înşelat, trădat...Asta e!Nu eşti nici primul nici ultimul om căruia i se
întâmplă. Ieşi din mocirla în care ai intrat, curăţeşte-te şi priveşte înainte.
Nu ştiu de ce te cramponezi de nişte nimicuri.
_Dumneavoastră nu
ştiţi tot, şi la urma urmei îmi plâng propria prostie,orbire, lipsa de înţelepciune.
_Nu vreau să mai
aud nimic. Ionescule, pe lumea asta sunt alte lucruri mult mai importante decât
nişte probleme sentimentale.
_Sunt de acord cu
ce spuneţi, dar aceste probleme generează suferinţa sufletului omului.
_Te potoleşti?
Suferinţa e în capul tau. De câte ori să-ţi spun, să-ţi repet că fericirea şi
nefericirea stă în modul cum gândeşti.
_Gândesc şi trag
concluzii în funcţie de ce văd.
_Dacă vezi ceva
care-ţi face rău, nu te mai uita într-acolo. Priveşte în altă parte! De ce să
suferi? De ce să te îmbolnăveşti ? Pentru ce? Se merită?
_Ridică-te deasupra
nimicniciei umane, priveşte soarele, luna, stelele, copacii, firicelul de iarbă
şi lasă bulgării ăştia de pământ în pace.
_Da, omul nu este
nimic, e doar un pumn de ţărână şi nimic mai mult.
_Viaţa e o bătălie
cu lumea, cu destinul, cu tine însuţi. Priveşte încrezator înainte şi vei
reuşi.
_Staţi liniştit!
Nu-mi mai plâng de milă. M-am plictisit de propria-mi atitudine.
_Care nu te prinde.
Tu nu eşti aşa. Eşti un luptător.
_Nici nu mai ştiu
cum sunt. Am ajuns la concluzia că nu mă cunosc în totalitate. Rămân uimit când
mai descopăr ceva nou despre mine.
_Drumul spre tine
însuţi e un drum greu, plin de obstacole, plin de capcane, dar important e să
nu renunţi.
_Mă lupt cu mine şi
învăţ din înfrângeri, din lovituri. Sper să mă călesc.
V-am reţinut destul
cu problemele mele. E timpul să plec.Văd că afară rafalele de ploaie au
încetat,doar vântul mai împrăştie frunzele îngălbenite.
Rămâneţi cu bine!
A ajuns în stradă. Înserarea îşi pusese a sa manta diafană şi învăluise
totul. Era pustiu. Nici ţipenie de om. Merge alene gândindu-se:"Nu sunt
supărat pe nimeni în afară de mine.Îmi recunosc greşeala,îmi iau asupră-mi
răspunderea, consimt să nu mă razbun şi încerc din răsputeri să o iert. Am rămas
mut de uimire cum simpla mea prezenţă, umila mea existenţă poate să o deranjeze
atât de tare. Orice aş fi făcut, oricât m-aş fi străduit tot o supăram,tot o
enervam . Ce momente penibile! Nu am pus dopul la cremă, nu am închis uşa la cameră,
am atins-o de picioare, să nu ating suportul de prosoape, să nu dau drumul la apă în bucătărie .....
Aşa că m-am resemnat.
Ce aş putea să fac? Am altă alegere? Nu. Doar să tac şi iar să tac.Poate că-i
mai bună indiferenţa, detaşarea, uitarea şi iertarea.
Din experienţa
aceasta am învăţat că nu trebuie să fac rau dar nici bine cu de-a sila.
Mie îmi plac
oamenii care spun simplu,deschis, ce vor.
Sunt conştient de
complexitatea fiinţei mele ,roasă de remuşcări şi obsedată până de curând de
femeia aceasta. Nu mai am încredere în femei.
Ciudat! Căutând-o
pe ea m-am regăsit pe mine. Aceasta întâlnire m-a dus spre eliberare, spre vindecarea
de a mea obsesie bolnăvicioasă.
Sufletul m-a
dus la ţărmurile mute ale conştiinţei, unde încerc să-mi îngrop amărăciunea.
Aş vrea să pot face
minuni. Aş vrea să pot transforma scaieţii, mărăcinii, ciulinii care mi-au
năpădit gândirea şi inima, în flori albe, pure şi parfumate de salcâm.
Îndoiala şi
neîncrederea aş vrea să o pot metamorfoza în încredere, tristeţea în bucurie,
lacrimile în zâmbete, nepăsarea în bunătate şi iertare, negrul în
alb,întunericul în lumină. De azi îmi aleg prietenă de drum singurătatea.