Ascultă vântul !
Ce ştii tu ! Neliniştea a pus stăpânire pe mine. Somnul nu vrea să se atingă de gene şi zeci de gânduri îmi dau târcoale. Cerul se întunecă, pământul frige, iar eu aş vrea să fiu pe malul lacului la marginea pădurii. Ascultă vântul! Auzi ce spune? Povesteşte norilor, florilor, munţilor, pădurilor şi izvoarelor povestea noastră şi a graiului dulce românesc.
O! De ai putea să-l auzi ! Ce minunat şopteşte florilor când le mângâie cu aripile sale diafane şi copacilor când îi îmbrăţişează ! Tu îl auzi ? Ascultă atent !
Spune că suntem urmaşii “ celor mai drepţi şi mai viteji dintre traci “. De la Dunăre până la Nistru şi Tisa doar pitoresc şi culoare, peisaje fermecătoare coborâte din basme cu zâne şi spiriduşi. Unde mai sunt amurguri de foc, lumini în abisuri, imnuri cântate de flori cerului şi suflete îmbelşugate în credinţă ?
Doar aici, în inima Daciei nemuritoare.
Vântului îi place limba noastră românească care sună dulce şi armonios pe buzele copiilor şi fecioarelor noastre frumoase ca nişte zeiţe.
E simplă şi frumoasă, fără franţuzisme şi englezisme care au încercat să ne invadeze în ultimul veac. De la Miron Costin la Vlahuţă, Coşbuc, Minulescu, Arghezi şi Eminescu graiul românesc s-a îmbogăţit, mlădiat şi reânoit.
Cine are basme, doine şi o viaţă rustică mai pitorească ?
Românii, aşa spune vântul, jucându-se prin valurile ierbii.
Nemărginite frumuseţi ascund munţii noştri, pădurile virgine, izvoarele reci şi cristaline, creând o panoramă divină pentru suflete cereşti. Avem o istorie fascinantă, o mitologie originară, armonie şi culoare. Toate aici, între Dunăre, Carpaţi şi Mare.
Trecutul vorbeşte la orice pas prin tăcerea ruinelor, iar gândurile urmaşilor dacilor zboară libere ca natura şi se aprind ca flăcările soarelui atunci cănd iubesc.
Atâtea imperii faimoase au trecut pe aceste tărâmuri carpatine, dar toate au pierit în negura timpului. Românii mereu au renăscut, mânaţi în viaţă de puterea tainică a credinţei, ştiind că iubirea şi faptele bune îi mântuiesc.
Destinul lor este de învingători, chiar dacă mai mereu au fost îngenuncheaţi.
Vântul mai spune că acest loc pare vrăjit, atrăgând neâncetat suflete bolnave, dornice de averi şi cuceriri, neştiind că acest pământ şi acest neam este ocrotit de Creator.
De ce, Doamne, atâta zbatere după bogăţii şi atâta răutate?
De ce, Doamne, atâta sânge vărsat, chiar sub ochii Tăi ?
De ce au râvnit mereu la aurul, pădurile şi munţii noştri ?
De ce, Doamne, vor să ucidă frumosul, dragostea, credinţa şi speranţa românului?
Este drept să ne urâm şi să ne ucidem unii pe alţii ? Suntem oameni sau jivine ?
Vântul îmi şopteşte la ureche că aici se ascund secretele Universului.
Carmen Gigârtu
10 August 2017
Drăgăşani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu