IUBIRE DIVINA

     “Cunoaşterea nu se bazează doar pe adevăr, ci şi pe eroare “ 

               Carl Jung 

  

                                                  IOAN ŞI GNOZA 

                                                         Capitolul III 

                                                    

  

Se bucură ca un copil de primele bătăi de aripi ale primăverii, sorbind-o cu toată fiinţa sa. Sub fruntea-i rotundă se adună roiuri de gânduri, roiuri de albine bâzâitoare. Vin bătând din aripioarele lor străvezii jucându-se prin mintea lui Ioan Panait. Unele se iau de mână şi se prind în horă, altele sunt mai năbădăioase vor să domine, să-l devoreze, iar câteva cum vin aşa pleacă, nebăgate în seamă. E un du-te -vino continu în mintea lui, ca într-un final toate să moară, să dispară. 

  Aşteaptă să-i vină un gând, dar se pare că s-a rătăcit pe vreun neuron nefuncţional sau vreo sinapsă bolnavă l-a împiedicat să ajungă la el. Undeva s-a produs un scurtcircuit de este atâta linişte. Se apucă să planteze nişte panseluţe când o zăreşte pe mătuşa şi vecina sa, Florica, cum vine grăbită spre el. Era o femeie trecută de 60 de ani, cu ochi frumoşi, ca cerul senin de vară. 

  _Ioane, a murit vecinul Mitică . 

  _Nu pot să cred ! Ieri era bine, nu părea bolnav. 

  _Da, era bine. Am vorbit şi eu cu el, dar azi l-a găsit Ileana în pat, în comă.L-au dus la spital, dar medicii i-au spus să-l ia acasă că în trei ore moare. 

  _Dar ce i s-a întâmplat?. 

  _Accident vascular. 

  Sărmanul om! Avea doar 57 de ani. 

  Ioan lasă panseluţele şi o însoţeşte pe Florica la casa mortului. 

  În poartă se întâlnesc cu preotul care le zice:"S-a dus.Bine că am apucat să-l împărtăşesc." 

  Pătrund în casuţa joasă, unde pe o dormeză sta Ileana, care ţinea cu o mână capul mortului şi cu cealaltă o lumânare aprinsă peste mâinile acestuia. Lângă ea era altă vecină, Liliana. Era o femeie robustă, tânără şi frumoasă. 

  Când îl vede pe Ioan, Ileana, soţia celui care murise începe să se jeleasca:"Ce mă fac eu, Ioane! Nu am pensie, nu am salariu...Sunt săracă rău, Ioane!". Florica şi Liliana încep să plângă mai mult de mila femeii. Una din fetele Ilenei începe şi ea să plângă :"Tăticuţul meu, tăticuţul meu...de ce nu mi-ai spus că te doare ceva?" 

  Florica, femeie cu experienţă, le spune:"Hai să chemăm repede pe cineva să-l scalde, că se răceşte şi nu mai puteţi să-l îmbrăcaţi." 

  Ioan se gândea că bietul om dusese o viaţă simplă, amărâtă, plină de chin. Nu avusese nici o viaţă prea fericită cu soţia sa. Cine era vinovat, doar Dumnezeu ştie. Poate nu erau niciunul, ci doar sărăcia, neajunsurile...Unii se ceartă de prea multă bogăţie şi alţii de prea multă sărăcie. Mitică fusese recunoscut ca cel mai bun pomicultor din zonă. Oamenii îl apreciau şi-l iubeau. Lucrase prin mai multe locuri şi dorea să se pensioneze. Avea două fete cuminţi şi frumoase. Acum fetele rămăseseră singurul sprijin al Ilenei. 

  _Ce este omul? zice printre lacrimi tânăra Liliana. 

  _Nimic.Umbră şi vis e viaţa omului. spune Florica. 

  Ioan pleacă acasă lăcrimând. Cuvintele "Umbră şi vis e viaţa omului"îi sună repetitiv în minte. 

  Citise destule doctrine şi ştia că unele susţin că viaţa omului este doar un vis, că totul e o creaţie holografică. Ciudat! Florica spune acelaşi lucru.Viaţa e umbră! Viaţa e vis! Nu de puţine ori se întrebase dacă viaţa este reală sau nu. De ce? Fiindcă avusese parte de multe întâmplări ciudate care-l forţau să-şi pună astfel de întrebări. Matrixul este real? Când jocul pentru care suntem programaţi se sfârşeşte, programatorul din invizibil întrerupe conexiunea şi astfel viaţa omului pe astă planetă ia sfârşit. Care este adevărul? Mulţi de-a lungul timpului l-au căutat, dar nimeni nu l-a găsit. Ioan încearcă şi el, la fel ca alţii, să caute acul în sacul cu fân, fiind conştient că nu-l va găsi niciodată. Adevărul, adevărul....Unde este? Ce este viaţa? Ce este omul? Ce este după moarte? Omul a fost creat şi este monitorizat în permanenţă? Cineva se joacă cu gândurile şi visele omului? Să fie omul o jucărie pentru alte specii mult mai evoluate? Este un biorobot umanoid? Terra şi oamenii să fie un joc performant creat de un programator genial? Nimic nu-l mai miră . Orice este posibil. Cu cât o idee pare mai fantezistă, cu atât poate să fie mai adevărată. De ce sfinţii fugeau de lume şi trăiau în singurătate? Ce adevăruri copleşitoare descoperiseră? Cu cât ceva pare mai real, cu atât s-ar putea să fie mai fals.Teoriile fanteziste îl atrag ca un magnet. 

  Gândul lui se îndreaptă spre Mariana Cernat. 

  Ioan ştia că traumatismele sufleteşti sunt iremediabile. Ceea ce s-a pierdut nu mai poate fi recuperat. O conştiinţa traumatizată de amintiri şi incapabilă să se elibereze de ele, incapabilă de uitare şi, totuşi, dornică să-şi redobândească seninătatea, asta vedea Ioan privind poza Marianei. Înţelegea că acceptase realitatea şi se resemnase. Uneori, apar rupturi sufleteşti care niciodată nu se mai repară. Când era elevă la liceu cineva i-a făcut cunoştinţă cu Vasile şi ea s-a îndrăgostit din prima clipă de băiatul înalt, slab, şaten, cu ochi căprui care-i recita poezii de Minulescu. 

 Mariana era sensibilă, delicată ca o floare, iar Vasile Cernat cu poeziile lui Minulescu a cucerit-o. El era fiu de ţărani harnici, ce locuiau într-o frumoasă vale înconjurată de dealuri împădurite. Mariana se trăgea dintr-o familie de intelectuali şi locuise de când se ştia în oraşul lalelor. S-a îndrăgostit nebuneşte de acel romantic incurabil venit de prin coclaiurile Vâlcene. Părinţilor fetei chiar dacă nu prea le-a plăcut băiatul au fost de acord cu alegerea fiicei, ca orice părinte care doreşte doar fericirea copilului lor. 

  La început era timid şi a lăsat-o pe ea să conducă căminul, dar cu trecerea timpului omul începe să devină autoritar, indiferent faţă de soţie, iresponsabil, ducând o viaţă dublă. Prinde gustul vieţii uşoare, e atras tot mai mult de viaţa de prin cluburi, baruri. Întâlnirile cu prietenii au mereu prioritate. Devine bun prieten cu sticla de vin şi mereu îndrăgostit, care sustine sus şi tare că el este un om liber şi face ce vrea cu viaţa sa. Nimeni nu are dreptul să-l judece. Mariana a obosit certându-se cu el, spunându-i că acele baruri şi cluburi pe care le frecventează sunt adevărate porţi spre infern. 

  Ioan priveşte poza Marianei şi simte frustrările, suferinţele, disperările, lacrimile ei. Era tunsă scurt cu o faţă frumoasă, rotundă, copilaroasă şi ochi căprui iscoditori, pătrunzători şi inteligenţi. Are un zâmbet misterios care-l cucereşte pe Ioan . Privind acea poză ai spune că este o femeie puternică. Aparenţele sunt înşelătoare. Este o femeie deosebită care are mare nevoie de iubire, de dragoste şi care la rândul ei este capabilă să dăruiască mult, foarte mult. Tot privind poza, fără să vrea, s-a îndrăgostit de ea. Mariana terminase o facultate şi lucra ca economistă într-o întreprindere de pe malul Argeşului. 

  Femeia trăia drama inadaptării la această lume şi alerga neobosită, osciland între real şi ideal, dorind să transgreseze limitele. Visa să atingă adevărurile ascunse . Viaţa i se pare un vis searbăd, fără sens, iar nimicniciile lumii pământene o lasă rece. În ea exista o sete de cunoaştere asemănătoare lui Faust, eroul lui Goethe. A devorat o mulţime de cărţi căutând adevărul, dar nu l-a găsit. Olga i-a făcut cunoştinţă cu Octav, un gnostic renumit care spune că deţine marile adevăruri . Viaţa ei tristă, nefericită, dusă alături de Vasile care o înşela şi o trata cu mare indiferenţă, dintr-o dată capătă sens. Oricât ar fi Ioan de pornit împotriva sectelor, recunoaşte că Octav şi învăţătura gnozei a avut o influenţă pozitivă asupra femeii, care era tare nefericită şi depresivă, când l-a întâlnit pe marele guru. 

  Octav şi Olga au ajutat-o pe Mariana să se detaşeze de soţul ei, de suferinţa pe care i-o pricinuia acesta, prin comportamentul lui libertin, rebel şi rece. Astfel, încet, încet, nu o mai interesează viaţa lui şi nici nu o mai durea indiferenţa, cuvintele şi aventurile acestuia. Mintea ei era ocupată acum de descoperirea misterelor. 

  Octav era slab ca o scovergă, purta părul lung grizonat prins în coadă şi avea o voce subţire ca de scapet. Ioan începe să-l urmărească din umbră pe gurul acesta, care avusese darul de a o captiva, de a o fascina pe Mariana. Avea în jur de 50 ani şi o nevastă tânără care-l diviniza ca pe Dumnezeu. E un foarte bun psiholog, are o vastă cultură şi nu în ultimul rând un bun orator şi actor. Ioan aţipeşte gândindu-se la Octav şi la Mariana. 

  Visează că erau împreună la restaurant. Afară se auzeau picăturile de ploaie cum bat în geam. 

  O priveşte lung şi îi spune:"Eşti foarte frumoasă!" 

  Mariana îi zambeşte şi mănâncă cu poftă broscuţe panne. 

  Ioan îi şopteşte:"Auzi cum se desfac mugurii, învioraţi pe crengi de ploaia de afară?" 

  Ea tace şi doar zâmbeşte.Bruneta asta focoasă îl scoate din minţi. El o urmărise ca un câine credincios şi ea se purta cu el rece, distantă, inaccesibilă. Dacă el ar fi Octav, dintr-o dată lucrurile s-ar schimba. Atunci ar vedea luna cum îi spionează din înaltul cerului, ar zări steaua care tocmai a căzut, ar auzi şoaptele pline de dor ale vântului...... 

  Îi stă bine îmbrăcată cu rochia roşie, cu decolteu generos, ce lasă să se vadă sănii obraznici şi o aluniţă neagră deasupra sânului drept.Tot privind la decolteul Marianei începe să transpire şi se trezeşte din vis gândindu-se. 

  “Eu visez la Mariana şi ea cine ştie la cine o fi visând. 

  Încep să fiu gelos pe guru ăsta. Ce are el şi eu nu am? 

  Materia întotdeauna este înşelătoare şi trăinicia ei este efemeră, iar omul numai prin iubire poate afla împlinirea. Ştiu că frumoasa mea brunetă este capabilă de o emanaţie interioară atât de puternică, de copleşitoare, încât poate modifica, practic, întreg universul.” 

  Bărbatul începe să transfigureze sufletul iubitei cunoscute doar din poze, în esenţe, făcându-şi din ea un altar, o icoană. 

  O înţelegea foarte bine pe Mariana, fiindcă şi el era un căutător de adevăr la fel ca ea. Trăieşte cu speranţa că într-o zi o să întalnească pe această femeie plină de sensibilitate şi gingăşie. Ioan îndrăgostit visează cu ochii deschişi la iubita lui, la icoana inimii lui. 

  Era genul de om capabil să renunţe la toate cele pământene pentru a putea înţelege divinul, adevărul. Are momente când simte că se învârte în cerc, în acest univers care mereu se degradează. Devorase cărţile gnozei cu patima obsedatului după adevăr. Dar adevărul nu se lăsa găsit aşa uşor. Găseşte doar firimituri, picături şi frânturi, dar nu adevărul absolut după care tânjeste sufletul său şi se întreabă dacă există vreun om care deţine adevărul? 

  Ca orice fiinţă umană visa la mai bine, la mai frumos, la mai omenesc. Chiar dacă e înconjurat de oameni, simte o singurătate apăsătoare, care parcă dizolvă fiecare celulă din el. Are sentimentul că universul se opune căutării sale obsedante. 

  Uneori se simte la fel ca prietena lui din copilărie,Crina Constantinescu, prizonierul unor forţe oarbe, iraţionale, pe care nu poate sa le înţeleagă. 

  Este conştient că trecutul este ireversibil, viitorul este incert, iar prezentul este al propriilor procese de conştiinţă şi al căutării . Oamenii vin în lume cu suflete bune, frumoase, curate, dar viaţa le otrăveşte. Mizeria, murdăria lumii contaminează sufletele oamenilor. Îi vede cum se sufocă, cum se afundă, cum se înămolesc în mocirla acestei lumi. 

  Îşi îndreaptă gândul şi privirea cercetătoare spre poza Marianei, femeia de care se îndrăgostise nebuneşte. Ea era femeia iubită, dorită, visată, care are puterea de a-l smulge din viaţa reală, într-o lume a iluziei. Se simte răscolit în interiorul fiinţei sale când priveşte acei ochi căprui pătrunzători care-l duc în lumea visului. 

  “Mariana, Mariana mea!” şopteşte Ioan mângâind poza femeii, sperând că într-o zi va fi a lui. Va face orice pentru a o smulge din mâinile acelui guru şi din ale bărbatului ei. 

  Într-o zi Mariana va fi a lui şi numai a lui, gândeşte adormind. 

  Visează că era în pat şi Mariana se apropie de el într-o cămaşă de noapte transparentă. Era atât de frumoasă! O vedea în toată plenitudinea. Ea îl mângâie şi se cuibăreşte lângă el. O îmbrăţişează strâns, dorind-o, dar femeia se topeşte ca un fum. Sentimentul de bucurie şi de dezmăţ ce pusesese stăpânire pe el este înlocuit de panică . 

  Se simte cuprins de spaime, neputinţe, paralizat şi încremenit în propriul pat. Un vuiet îngrozitor se aude, fereastra se deschide şi vede o forţă diabolică cum se luptă cu cerul. Pământul se cutremură şi geamul se face ţăndări. Ioan se trezeşte din vis. Afară tuna şi fulgera, se clătina cerul, tremura pământul şi întreg universul se răzvrăteşte de parcă ar veni sfârşitul lumii. 

  După câteva luni, Ioan mergea pe străzile pământului care dăduse naştere celor două mari epopei: Ramayana şi Mahabharata. 

  Avea senzaţia unei alunecări în gol. Orasul indian i se dezvăluia indiferent şi clocotitor, iar el se simte ameţit şi are o stare de greaţă. Venise în India pentru ea, ştiind că este undeva în acest oraş la un congres al gnozei. Ardea de nerăbdare să o vadă, să o cunoască, să-i vorbească. Inima îi bate puternic gândindu-se la femeia pe care o iubea şi care-i bântuia visele, mintea şi inima. Mariana Cernat nu ştia de existenţa lui. Nu ştia că într-un colţ de lume există un om care o iubeşte şi care făcuse o adevărată pasiune pentru ea. Paşii îl duc într-un parc superb şi se aşează pe iarba deasă, pe marginea unui lac cu unda limpede ca cristalul. Era tare cald, chiar dacă se înserase. Luna apăruse imensă şi orbitoare. 

  Privea cerul şi caută printre constelaţii chipul iubitei. Undeva, pe partea cealaltă a lacului, soţia lui Cernat însoţită de două prietene stăteau într-o îmbrăţişare vegetală, privind cerul de vară al Indiei. Ioan mânat de o forţă necunoscută se îndreaptă spre locul unde era femeia pe care o iubea. O bucurie fără margini l-a cuprins când a zărit-o. Cuprins de emoţii puternice se apropie de ea recomandându-se ca prieten şi fosţ coleg de şcoală al lui Vasile Cernat. 

  Gura lui ardea când a atins mâna ei, sărutând-o cu pasiune. Mariana simţea că se topeşte sub privirea lui Ioan. Nu înţelegea ce se întâmplă cu ea, cum acel om apărut din noapte, de sub copacii şi cerul Indiei poate să aibă asupra ei atâta putere. De când se ştia îşi iubise soţul, chiar dacă o înşelase cu alte femei. Nimeni nu a interesat-o vreodată. Nu înţelege ce se întâmplă acum, şi se întreabă dacă nu cumva acest bărbat este un demon care o face să roşească şi sângele să-i fiarbă. Prietenele s-au retras discret şi au lăsat-o singură cu acest străin, cu acest necunoscut care ştia totul şi îi spunea că a fost consătean cu soţul ei. Şi-a amintit că Vasile îi povestise că a avut un coleg Ioan care a ajuns un"fanatic religios" şi mereu îşi bătea joc de acest"habotnic". 

  _De când încerc să te întâlnesc ! Ştiu cât ai suferit din cauza lui Vasile şi cum Octav te-a ajutat să treci peste tot şi să vezi viaţa în altă lumină. 

  Ea contempla unda albastră a lacului, iar el ascultând murmurul apei îi sărută uşor umărul gol. Femeia se întoarce brusc şi-l plesneşte peste obraz. 

  Ioan zâmbeşte şi şopteşte calm mângâindu-i braţul: 

  _Mă aşteptam la reacţia asta. Tu eşti femeia visurilor mele. Ai devenit raţiunea mea de a fi. Nu mai pot să concep viaţa mea fără tine. Pentru tine sunt capabil de orice.... 

  Dacă ai şti cât de gelos am fost pe Octav, ştiu că îl divinizezi..... 

  _Este maestrul meu şi pentru el simt doar respect. 

  _Ştiu. Ştiu tot. Aş face orice să fii fericită. Am venit în India special să te întâlnesc, să te văd, să te cunosc. Sufletul meu mereu te-a căutat şi am trăit toţi aceşti ani cu speranţa că într-o zi voi putea privi în ochii femeii pe care o iubesc, în ochii tăi. Dumnezeu s-a îndurat de mine şi m-a ajutat să te întâlnesc, în acest capăt de lume. Sunt atât de fericit că-ţi pot vorbi, că te pot privi ! 

  Mariana părea insensibilă la duioşia cu care Ioan îi vorbea. 

 Trecuse o săptămână de când era în India. În fiece zi se întâlneau şi discutau. Mariana îi spune să închidă ochii, iar el se supune ca un sclav. Sta cu ochii închişi şi asculta foşnetul moale al veşmintelor ei. Îi intuia mişcările şi o simte că se învârte în jurul lui, ca într-un ritual sacru şi meticulos. Era fericit. Bucuria şi satisfacţia strigau în el. Reuşise să o convingă de iubirea lui şi acum erau amândoi în camera ei de hotel. Cu ochii închişi îşi imagina fiecare mişcare pe care o auzea. “O! Ce creaţie minunată a lui Dumnezeu este Mariana mea!” gândeşte . 

  Şi-o imaginează cum îşi desface bluza albastră ca valurile mării şi cum razele lunii se joacă peste sânii ei mari şi frumoşi. ” Acum şi-a desfăcut şi fusta şi doar un petec de dantelă neagră o mai acoperă. 

  O! Mariana mea! Cum am visat eu atâţia ani la scena asta ! Să o ating, să mi se ofere pângăririi acest miracol de femeie. Să fie a mea şi numai a mea, însetatul şi flămândul de cunoaştere. Acum vom trăi amândoi plăceri nebănuite şi ne vom juca în paradisuri efemere.” Simte un miros de plante aromate şi ea se apropie de el spunându-i : 

  _Deschide ochii! 

  O priveşte dornic, observând că se schimbase de vechea ţinută. Acum era îmbrăcată cu o rochie albă, vaporoasă şi semăna cu o preoteasă venită din vremea lui Zamolxe. Mariana îl ia de mână şi-l duce în mijlocul unui cerc de lumânări aprinse, aşezându-se faţă în faţă, în poziţia lotusului. În cameră lumina era stinsă, draperiile trase şi lumânările aprinse creau o atmosferă care-l încântă pe Ioan. Îi place jocul Marianei, care pentru el devenise regina universului. Priveşte plin de dorinţă la trupul ei care se unduia sub acea rochie albă, ca unda unui izvor de munte. Aşteptarea îl chinuie plăcut. O vede ca pe un un înger alb şi minunat venit din rai să-l ducă în cer, în paradis. Priveşte la sânii ei care săltau în ritmul respiraţiei şi sfruntau cerul şi pământul cu tăria lor, în timp ce murmura ceva de neînţeles, o mantră indiană. Îi privea lucirea pielii brune care-l îmbia s- o atingă. Timpul îl macină încet, dar se supune stăpânei inimii lui. Ochii lui cerşeau iubirea acelei femei, dar ea părea atăt de concentrată asupra acelui ritual şi nu tremura ca el de dorinţă. 

  După ce termină mantra îi mângâie obrazul şi un val de căldura îi cuprinde întreg corpul. Pasional o strânge în braţe şi o sărută pătimaş şoptindu-i: Te iubesc, Mariana! Te iubesc! 

  Se eliberează din strânsoarea lui şi spune: 

  _Ioane, ai nevoie de o exorcizare ! Demonul desfrâului a pus stăpânire pe tine. Eu încerc să te ajut, să te eliberezi. Ma rog la zei şi la Mama Divină să te elibereze. 

  _Te iubesc! Nu crezi că este normal ca doi oameni care se iubesc, să se dorească? Se ridică în picioare, iese din cerc şi privindu-l în ochi începe să tremure ca varga. 

  _Credeam că sunt o femeie puternică, dar...şi începe să plângă aşezându-se pe pat. Se aşează lângă ea şi o cuprinde cu braţele sărutând-o pe păr. 

  _Nu s-a întâmplat nimic. Nu am să fac nimic împotriva voinţei tale.Vreau doar să ştii că te iubesc. Tu eşti viaţa mea! Tu eşti îngerul meu! Tu eşti sufletul meu! 

  _Aş minţii dacă aş spune că nu te iubesc, şi că nu mă simt atrasă de tine, dar eu în afară de soţul meu nu am fost cu nimeni. Gnosticii nu sunt de acord cu asta. Ceea ce vrei tu, trebuie să se întâmple doar între oamenii căsătoriţi, doar între soţi. 

  _Mariana, dar eu asta vreau! Doresc să fii a mea, în faţa lumii şi a lui Dumnezeu. 

  _Ioane! 

  _Te iubesc atât de mult că mi-aş vinde şi sufletul pentru tine. 

  -Ai deveni gnostic pentru mine? 

  _Aş face orice pentru tine, frumoasa mea!

Femeii îi dau lacrimile de fericire. 

  _Nu am crezut niciodată că tu vei fi în stare să renunţi la religia ta. 

  _Sunt nebun după tine, dar nu sunt fanatic religios, ci sunt un căutător de adevăr. Dumnezeu este unic, este peste tot. 

  În ziua următoare se plimba cu iubita lui prin nordicul oraş indian situat pe malul râului Yamuna. Se duc să viziteze Taj Mahal care a fost construit de împăratul Shah Jajan pentru soţia sa. Combinarea elementelor indiene cu cele turceşti, islamice şi persane în arhitectura Taj Mahalului îi încântă. Cupolele, arcadele, dantelăria, gresia strălucitoare a templelor îi fac să creadă că au intrat în paradis. 

  _Ioane, se pare că am nimerit în lumea basmului venind la Agra. 

  _Am venit în oraşul iubirii special să te întâlnesc. Un oraş plin de istorie, de legende, de temple, de misticism pur ca nicăieri în altă parte a lumii. 

  _Ştiai că Agra vine de la Agrabana, o pădure menţionată în Mahabharta, şi înseamnă paradis? 

  _Nu, nu ştiam! Deci, acum suntem în paradis! Draga mea, în orice loc din lume aş fi, dacă tu eşti lângă mine, acolo e paradisul.Tu eşti totul şi as vrea să mergem la mausoleul din marmura albă ridicat în cinstea lui Salim Chisti, pentru a pune o dorinţă. O legendă spune că cel ce-şi leagă fire din straiele lor de pereţii mormântului lui Chisti va găsi împlinirea. 

  _Şi ce dorinţă arzătoare ai Tu? 

  _ Mariana , vreau să fii a mea şi numai a mea. 

  Femeia îl duce pe Ioan într-un frumos templu indian unde avea loc o întrunire a gnosticilor. Un spaniol înalt şi bine făcut îşi începe expozeul cu întrebări: "Cine suntem? De unde venim? Există viaţă după moarte?.......  

   

Pe un ecran uriaş se proiectau imagini cu vestigii antice, în timp ce conferenţiarul vorbea despre credinţa vikingilor, despre patria zeilor Asgard, despre forţele haosului şi ale binelui.  

   Face o incursiune în mitologia tracică, celtică, egipteană, etruscă, greacă, persană, sumeriană, vedică, aztecă şi tibetană.  

   Pune accent pe gândirea mitică, explicând cum funcţionează natura şi de ce există mereu o lupta între bine şi rău. De-a lungul timpului omul a vrut să participe la această luptă împotriva răului şi astfel s-au inventat practicile religioase, riturile.  

   În trecutul omenirii cea mai importantă practică religioasa fiind jertfa. Oamenii aduceau jertfe zeilor pentru a le câştiga bunăvoinţa. Erau jertfite animale, dar şi oameni. Face o clasificare a miturilor: memoriale, fenomenologice, cosmografice şi transcendentale.  

   Spaniolul a făcut o expunere de zile mari care i-a plăcut mult lui Ioan.  

   În continuare, un mexican simpatic cu ochii negrii ca mura, vorbeşte despre scrierile lui Homer şi Hesiod care îi descriau pe zei cu calităţi şi defecte. De la ei aflam că unii zei erau egoişti, nesiguri şi aveau vicii. Xenofon credea ca oamenii i-ar fi creat pe zei: "Căci muritorii îşi închipuie că zeii se nasc şi ar avea veşminte, voce şi înfăţişare asemănătoare cu a lor."  

   Carismaticul mexican începe să facă un scurt istoric al filozofiei începând cu fiozofii greci care credeau că la bază stă o substanţă primară şi totul în natură este în continuă transformare.  

   Tales credea că la originea tuturor lucrurilor este apa şi că toate sunt "pline de zei" şi de "germeni ai vieţii".  

   Anaximandru a spus că lumea noastră nu este singură, ci sunt o mulţime de lumi care se nasc şi mor în "infinit”. Anaximene considera aerul ca substanţă originară a tuturor lucrurilor. Din aer au luat fiinţă celelalte elemente spunea el. Parmenide credea că tot ce există a existat dintotdeauna şi tot el ne vorbeşte de "iluzii ale simţurilor" şi despre corelarea simţurilor cu raţiunea pentru a cunoaşte. Este cunoscută afirmaţia filozofului: "Acest lucru îl cred doar dacă îl văd." Heraclit spunea că totul este în mişcare şi nimic nu durează o veşnicie."Totul curge" şi lumea este constituită din contrarii continue. Răul şi binele este un întreg. "Dumnezeu este zi şi noapte, iarnă şi vară, război şi pace, senzaţia de saturaţie şi de foame". La Heraclit, Dumnezeu este totul, întreaga natură plină de contradicţii, în continuă mişcare şi transformare. De multe ori în locul cuvântului Dumnezeu, Heraclit foloseşte Logos=raţiune .  

   Empedocle zicea că la baza a tot stau 4 elemente,''4 rădăcini": pământ, aer, foc , apă. În natură acţionează două forţe diferite iubirea şi cearta. Forţa care uneşte lucrurile este iubirea, şi cea care le dizolvă este cearta.  

   Anaxagora spunea că forţa care asigură ordinea şi crează este spiritul.  

   Democrit considera că totul este alcatuit din atomi şi că tot ce se întâmplă are o cauză naturală, iar sufletul este format din "atomi ai sufletului" rotunzi şi netezi care sunt purtaţi de un vârtej atunci când omul moare. Sofiştii privesc în mod critic miturile şi sunt sceptici în aflarea adevărului, privind enigmele vieţii, naturii şi ale Universului. Sofistul Protagora spunea că "Omul este măsura tuturor lucrurilor", iar "despre zei nu pot constata nimic...căci multe împiedică o cunoştere despre acesta: opacitatea problemei şi scurtimea vieţii omeneşti".  

   Socrate afirma că adevărata cunoştere trebuie să vină din interior, iar propria conştiinţă şi adevărul le-a considerat mai importante decât viaţa. Ca toţi sofiştii, Socrate era preocupat de om şi de viaţa omului, chiar dacă el nu s-a considerat niciodată un sofist, adică o persoană învăţată şi înţeleaptă. Spre deosebire de sofişti el nu lua bani pentru lecţiile sale, ci era un " iubitor al înţelepciunii" şi spunea că ştie doar un lucru-că nu ştie nimic. Socrate zicea că aude o voce divină înăuntrul său, iar aceasta conştiinţă îi spune ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Omul pentru a fi fericit trebuie să acţioneze conform convingerilor sale, să-şi sporească cunoştinţele şi să facă ceea ce este corect, ceea ce este bine, ceea ce este frumos.  

   Platon elevul lui Socrate era preocupat de ceea ce este veşnic bun, frumos şi adevărat. El considera că tot ce aparţine lumii simţurilor se va descompune în timp, că totul curge şi totul este modelat conform unei forme atemporale existentă în "lumea ideilor". Credea într-o altă realitate existentă în spatele lumii simţurilor, unde există imagini primordiale,"imagini model". Credea în existenţa sufletului înainte de a fi în corp şi îşi are originea în lumea ideilor, iar intrat în corp uită ideile desăvârşite.Tot ceea ce este în natură, în lume, sunt doar umbre, copii ale formelor, ideilor desăvârşite, ale ideilor eterne. Conferenţiarul mexican referindu-se la filozofia lui Platon spune, că, din păcate, sunt destui oameni în ziua de azi care se agaţă de această lume a umbrelor, de "imaginile din oglindă", crezând că ceea ce văd este totul, uitând de adevărata casă din lumea ideilor. Puţini sunt cei care-şi reamintesc câte ceva şi aceia încep să fie chinuiţi de un dor de iubire după întoarcerea acasă şi doresc să se elibereze din temniţa corpului. Omul care descoperă o fărâmă de adevăr începe să fie bântuit de eros toată viaţa.  

   Aristotel, elev al lui Platon nu crede în existenţa formelor înainte experienţei, dar a spus că Dumnezeu este iniţiatorul mişcării, el este cauza primordială a mişcării corpurilor cereşti şi a tuturor mişcărilor din natură.  

   Filozoful credea că există un suflet de plantă, de animal. Omul e fericit dacă poate să-şi dezvolte toate capacităţile şi să folosească toate posibilităţile. Aristotel crede în mai multe forme de fericire. Prima ar fi o viaţă a bucuriilor şi plăcerilor, a doua ar fi viaţa de cetăţean liber şi reponsabil şi ultima este viaţa de filozof, de căutător, de cercetător. Pentru a fi fericit omul trebuie să armonizeze cele trei forme. Doar prin echilibru, cumpătare, având simţul măsurii omul devine fericit şi armonios.  

   Antistene elev al lui Socrate a pus bazele filozofiei cinice. Cinicii afirmau că adevăratul noroc înseamnă a nu te face dependent de nimeni şi omul nu trebuie să-şi facă griji pentru nimic.Cel mai cunoscut cinic a fost Diogene.  

   Zenon a întemeiat stoicismul. Stoicii afirmau că fiecare om este un "microcosmos" care reflectă "macrocosmosul"şi toţi oamenii sunt părtaşi la aceeaşi înţelepciune.Tot ei spuneau că omul trebuie să se împace cu destinul, să-l accepte, că nimic în viaţă nu este întâmplător, totul se întâmplă în mod necesar şi nu are rost să te plângi. Viaţa trebuie privită cu calm şi indiferenţă. Un stoic nu se lasă condus de sentimente.  

   Un alt elev al lui Socrate, Aristip spunea că ţelul vieţii este acela de a dobândi cât mai multă plăcere a simţurilor. Necazul cel mai mare este suferinţa, iar bunul cel mai de preţ ar fi plăcerea. El voia să dezvolte o artă a vieţii care să ocolească, care să evite orice formă de suferinţă. Etica plăcerii lui Aristip a fost dezvoltată de Epicur. Plăcerea nu înseamnă neapărat o plăcere senzuală, ci şi trăirea unei opere de artă sau a unei plimbări în natură. Să fii stăpân pe sine, cumpătat, cu sufletul liniştit şi să trăieşti tainic, erau sfaturi date de Epicur. "Nu trebuie să ne temem de zei şi să ne facem nici un fel de griji în legătură cu moartea. Binele este uşor de dobândit." Deviza epicurienilor era :"Trăieşte clipa!" Din păcate, azi această deviză se foloseşte în mod depreciativ.  

   Plotin, un alt filozof celebru a studiat în celebra Alexandria, s-a inspirat din filozofia lui Platon şi a fost cel mai important neoplatonician. El a dus la Roma o adevarată învăţătură a vindecării. El afirma că lumina "Celui care este Unul"sau Dumnezeu luminează sufletul şi este singurul care există. Întunericul este o absenţă a luminii, el nu există, nu are o existenţă în sine.Sufletul omenesc este o scânteie a focului şi peste tot străbate lumina divină. O fărâmă din misterul divin există în tot şi în toate. Plotin a simţit de câteva ori în viaţa sa o contopire a sufletului său cu Dumnezeu. Această trăire mistică de care vorbeşte Plotin a fost simţită de oameni din toate timpurile, din toate culturile.În momentele în care misticul simte o contopire cu Dumnezeu, omul se pierde pe sine şi sufletul său se uneşte cu Universul, cu Dumnezeu. Un mistic spunea:"Când am fost eu nu a fost Dumnezeu. Acum este Dumnezeu şi nu mai sunt eu."  

   După ce conferinţa s-a terminat s-au dus în frumoasa grădină Ram-Bagh.  

   _Am suferit atât de mult şi......................  

   _Ştiu. Am vrut să te caut cu mult timp în urmă, dar aveam procese de conştiinţă. Mă gândeam la Vasile şi mă simţeam vinovat. Ne-am întâlnit în urmă cu 4 ani pe net şi mi-a aratat pozele tale, pe care le-am copiat şi au devenit adevărate icoane pentru mine. În orice rău este şi o parte bună. Dacă Vasile nu te făcea să suferi, nu te-aş fi căutat niciodată, dar ştiind că eşti nefericită am făcut tot posibilul să te întâlnesc.  

   _Suferinţa purifică sufletul omului.  

   _Da, dar când suferinţa este prea mare, când ajunge la paroxism, atunci ne rătăceşte spiritul.     

   _"Omul care a suferit mult a învăţat multe."  

   _Lupta împotriva suferinţei a eliberării de materie şi înălţarea spre spirit este baza tuturor religiilor."Durerea ne recăsătoreşte cu Dumnezeu" spunea Dante.  

   "Cine nu şi-a mâncat pâinea în suferinţă, cine nu şi-a petrecut noaptea plângând aşteptând dimineaţa, acela nu va cunoaşte puteri dumnezeieşti"(Goethe)  

   "Secretul vieţii e suferinţa. Iubirea de orice fel e singura explicaţiune posibilă a cantităţii extraordinare de suferinţă din lume.Dacă lumea a fost clădită pe durere, ea a fost clădită de mâinile iubirii, fiindcă în niciun alt chip n-ar putea sufletul omului să atingă deplina formă a perfecţiunii sale. Asa dar, plăcere pentru frumuseţea trupului, dar durere pentru frumuseţea sufletului. A deveni un om mai adânc este privilegiul celor care au suferit".Oscar Wilde)  

   Sufletul omului care nu a cunoscut suferinţa, care nu a luptat, nu poate să evolueze.  

   _Am învăţat din propria experienţă că durerea întăreşte sufletul, îl înalţă, îl spiritualizează. Ai dreptate când spui că trebuie să-i mulţumim soţului meu, astfel m-am apropiat de ceea ce era cu adevărat important, de divin.  

   _Te-ai gândit că şi el poate să fie un inadaptat? Rămâi cu mine, Mariana!  

   _În India?  

   _În India, în Palestina, în Brazilia, oriunde vrei tu. Vreau să fii doar a mea. 

                                               * 

   După două săptămâni.  

   Mariana priveşte în ochii lui Ioan şi pentru prima dată îl sărută şi ea. Ioan o strânge puternic în braţe, parcă să se convingă că este reală şi nu este un vis, o fantasmă.  Era cu ea, cu femeia pe care o iubise atâţia ani şi pe care o visa în fiece noapte. Au aceleasi gânduri, aceleaşi dorinţe şi inimile bat în acelaş ritm. Ea îi sopteşte:  

   _Vreau să mergem pe marginea lacului unde ne-am întâlnit prima oară.  

   _Acum? La ora asta din noapte?  

   _Dar e foarte aproape de hotelul nostru.  

   _Bine!Să mergem!  

   Locul era pustiu. Lacul, pomii, iarba, păreau coborâţi dintr-un basm.  

   Ioan începe să se dezbrace şi rămâne uimit când o vede pe Mariana goală şi strălucind în frumuseţea razelor lunii. Se iau de mână şi se afundă în unda apei. Trupurile lor se desfată, se contopesc până la uitarea de sine, în acea noapte de vară indiană cu lună plină.  

   Ies din apă şi Ioan o ajută să se îmbrace cu rochia lungă, albă şi vaporoasă. Ochii ei îl privesc atrăgându-l ca o vrajă, încât nu poate nici să se mai îmbrace. E frumoasă, mândră, seducătoare şi voluptoasă. Ioan o doreşte iar şi vrea să-i ridice rochia, dar ea fuge după un copac părând o umbră albă,tulburătoare şi necunoscută în negura nopţii. Ioan o prinde de mână trăgând-o spre el spunându-i:  

   _Tu eşti zeiţa mea! Ducă-se tot! Singurul lucru care-l vreau de la viaţă eşti doar tu. Doar tu, iubito!  

   Femeia se lasă pradă gurii lui lacome care îi sărută buzele în neştire.  

   Degetele lui îi cercetează faţa cu de-amănuntul de parcă acum o vede prima oară. Îi plăcea să se lase cunoscută de acest om apărut din senin în viaţa ei, care a reuşit să o tulbure din prima clipă când l-a văzut şi să-l dorească cum nu a dorit niciodată . Ştia că acel om o iubise şi o iubea ca nimeni altcineva. Mariana îi cuprinde capul lui Ioan în palme şi-l săruta cu patimă nebună, apăsat, parcă vrând să-i înăbuşe răsuflarea şi să-l soarbă în ea. Ioan descoperă o femeie pasională, care atunci când se dezlănţuie cu greu mai poate fi potolită. Seamănă cu o furtună, cu o vijelie. Adoră felul ei de a fi, adoră ce descoperă în zeiţa iubirii lui.  

   _S-a terminat cu dorurile mele, cu suferinta mea. Promite-mi că vei fi pentru totdeauna a mea, doar a mea.  

   _Eşti posesiv. Uite-mă! Ia-mă! Ia-mă şi te îndestulează! Sarută-mă! Iubeşte-mă! Iubeşte-mă cum ştii doar tu, iubite!  

   _Lasă-mă să te sărut, să te iubesc, să mă contopesc cu inima, cu sufletul şi trupul tau, iubito. Îţi promit că te voi face fericită, aşa cum meriţi.  

   Mâna moale, parfumată, cu degete lungi a Marianei mângâie fruntea lui Ioan. El îi sărută pătimaş gura şoptindu-i:  

   _Eşti aici, mi-i te dărueşti, dar eu vreau mai mult şi mai mult. Aş vrea ca din iubirea noastră să facem o magie şi din doi să devenim unul, o singură persoană.  

   _Te iubesc şi cred că cerul a vrut ca noi doi să ne întâlnim şi să ne trăim iubirea în Agra.  

   _Eşti viaţa mea!  

   Luna a dispărut şi a început să plouă rece şi monoton. Ioan se îmbracă repede şi Mariana se lipeşte de el. Merg îmbrăţişaţi până ajung în camera de hotel. Mâinile ei încolăcesc gâtul lui cu o gingăşie nemaîntâlnită. Sânii ei se strivesc de pieptul lui, iar buzele neîdemânatice şi moi caută gura lui.Coboară mâinile şi îi desface nasturii cămăşii, făcând din el robul ei. Buzele fierbinţi pe pieptul lui îl ameţesc şi spune:  

   _Nu pot să cred că te am în braţele mele! Visez sau e adevărat?  

  _Este adevărat! Exişti şi tu şi eu.  

   _De acum o să numesc India, paradisul iubirii, aici te-am găsit.  

   "Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii  

   cu palmele-amândouă, cum cuprinzi  

   în suflet o minune.  

   Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.  

   Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"  

   Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi  

   pribeag pe-un alt pământ."(Lucian Blaga)  

   În ziua următoare merg ţinându-se de mână ca doi copii. Soarele strălucea puternic pe cerul Indiei şi nici un nor nu se zărea.Un fluture cu aripioare aurii zboară jucăuş în faţa lor.  

   -Am ajuns. Azi se va ţine o conferinţă ce va avea ca temă marile religii ale lumii şi punctele lor comune.  

Ioan mângâia mâna Marianei în timp ce un conferenţiar brazilian vorbea despre marile religii răsăritene Hinduismul şi Budismul, accentuând faptul că divinitatea, zeitatea este omniprezentă. 

  În răsărit, dar şi în alte regiuni ale lumii au fost reprezentanţi care au spus că omul trebuie să ducă o viaţă de asceză. 

  Doar trăind o viaţă retrasă, în meditaţie şi rugăciune, se poate ajunge la unirea cu divinul. O importanţă deosebită a acordat credinţei în metempsihoză. 

  Un domn înalt, blond şi cu ochi albaştri venit din părţile Rinului vorbeşte despre Iudaism, Creştinism şi Islamism, arătând punctele comune ale acestor trei religii. Unul din ele ar fi că toate trei cred într-un Dumnezeu unic. Alt punct comun este rolul acordat lui Dumnezeu în îndrumarea vieţii oamenilor. În toate cele trei religii se pune accent pe ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi existenţa unei prăpăstii de netrecut între Dumnezeu şi creaţia sa, iar ţelul, dorinţa omului constă în eliberarea de păcat, de vinovăţie şi obţinerea mântuirii. 

  Dacă în Hinduism şi Budism viaţa religioasă era dominată de adâncirea în sine, în meditaţie şi eliberarea de metempsihoză, în Iudaism, Creştinism şi Islam viaţa religioasă constă în predica, lectura biblică, rugăciune. În continuare face un istoric al Israelului. Vorbeşte despre Potopul lui Noe, despre pactul dintre Dumnezeu şi Avram, despre pactul dintre Dumnezeu şi Moise, despre cei trei regi ai Israelului, Saul , David şi Solomon. Aminteşte de profetul Isaia şi ceilalţi profeţi care au profeţit venirea lui Mesia, care va instaura Împărăţia lui Dumnezeu. Pune accent pe naşterea şi viata lui Iisus care a venit în lume să vestească mântuirea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. 

  

Iisus a propovăduit iubirea de aproape, iubirea de duşmani, iertarea şi mila faţă de cei neajutoraţi. Noi nu putem să ne salvăm singuri, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu care este iubire, iertare şi dragoste nemarginită. Concepţiile revoluţionare şi filozofice ale lui Iisus au deranjat puterea de la acea vreme şi a fost condamnat la moarte. Când Iisus a înviat el a demonstrat că era mai mult decât un om, ci era fiul lui Dumnezeu. Iisus a fost mijlocitorul, liantul între oameni şi Dumnezeu. El s-a jertfit pentru a împăca omenirea cu Dumnezeu şi a luat asupra sa păcatele oamenilor. 

 Pavel zicea:"Şi dacă el n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră". 

  Pavel a fost cel care a făcut numeroase călătorii misionare prin lumea greco-romană unde a propovăduit creştinismul. Creştinii cred în învierea trupului şi în viaţa veşnică. "Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem. "(Pavel_Fapte) 

Vechea înţelegere între Dumnezeu şi Israel a fost înlocuită cu noua înţelegere pe care Iisus a încheiat-o între Dumnezeu şi oameni. 

  Ne trezim în această lume uitând de unde am venit,cine suntem şi ce vrem. Alergăm toată viaţa şi căutăm să dăm un sens acestei efemere existenţe, fiind mereu chinuiţi de un gol lăuntric pe care nu putem să-l umplem cu nimic. Ne întâlnim, ne cunoaştem, ne împrietenim, ne iubim sau ne urâm şi vine un moment în care dispărem pentru totdeauna. O multitudine de dorinţe, mari sau mici ne asaltează zilnic, doar una singură este cu adevărat importantă: Să fii Om! Dar pentru a deveni om, pentru a evolua avem nevoie să ne cunoaştem rădăcinile. Fără ele doar vom pluti în derivă prin valurile tulburi sau line ale vieţii. 

  Aşa şi-a început discursul un renumit profesor norvegian care vorbea despre construirea catedralelor, a şcolilor mânăstireşti, confesionale şi apariţia primelor universităţi în Evul Mediu. Scoate în evidenţă dezvoltarea şi înflorirea culturii arabe, devenind superioară celorlalte culturi ale lumii în acea perioadă. Acordă o importanţă deoasebită lui Augustin care a fost un adevărat căutător. A încercat multe curente religioase şi filozofice înainte de a fi creştin. A făcut parte din secta maniheilor care împărţea lumea în bine şi rău, lumină şi întuneric, spirit şi materie. A fost influenţat şi de neoplatonism spunând că existenţa este de natură divină şi că există o limită până la care omul poate pătrunde cu raţiunea în misterul divin. Doar Dumnezeu ne poate lumina sufletul pentru a înţelege şi a dobândi o cunoaştere supranataurală despre el. 

  "Neliniştită este inima noastră până când îşi află liniştea în tine".(Augustin) 

  Augustin a ajuns la concluzia că Dumnezeu a creat lumea din nimic şi înainte să creeze lumea au existat ideile în gândul lui Dumnezeu. 

  La fel cum a spus şi Plotin, Augustin afirma ca răul constă în absenţa lui Dumnezeu şi se naşte din neascultarea omului. Între om şi Dumnezeu este o prăpastie de netrecut. Omul are un suflet care-l poate cunoaşte pe Dumnezeu. Nici un om nu merită mântuirea şi totuşi unii sunt salvaţi de la osânda veşnică şi acest lucru este stabilit dinainte. El afirmă că divinul dirijează istoria omenirii de la început până la sfârşit. 

  Alt mare filozof al Evului Mediu a fost Toma d" Aquino care a spus că există două căi care duc la Dumnezeu, una prin credinţă şi revelaţie, iar cealalta prin raţiune şi simţuri. …………..

  

                                                       *

  S-a înserat. Ioan era în camera lui de hotel şi admira cerul înstelat. Se simte vinovat faţă de Vasile. Caută pe net pozele fostului coleg. Din toate îl priveau un om mândru cu părul grizonat. Mariana dă buzna în cameră şi uimită spune: 

  _Tu te uiţi la pozele soţului meu? 

  _Nu ne-am văzut de când eram copii şi eram curios să văd cum arată acum. În urmă cu 4 ani mi-a arătat nişte poze cu tine şi copilul vostru, dar de atunci cred că s-a mai schimbat. Ştii, mă simt un mare păcătos. 

  _Din cauza mea? 

  _Pe tine te iubesc, dar, uneori, mă întreb dacă Vasile este atât de rău sau greşesc eu? 

  _Priveşte! 

  _Ce este? 

  _Un filmulet! Să vezi şi tu cum se distrează el. 

  Vasile Cernat dansa în mijlocul unui grup de tineri care-i puteau fi copii. Era îmbrăcat într-o cămaşă roşie şi pantaloni deschişi. Dansa de mama focului, încercând să ţină ritmul cu tinerii. Era singurul bărbat în vârstă din acel grup. 

  _Ioane, nu zici nimic ? 

  _Tu de ce nu te-ai dus cu el? 

  _Eu am lucruri mai importante de făcut, nu să topăi, şi nici nu-mi plac prietenii lui. 

  _Chiar dacă nu-ţi plac, datoria ta era să-l însoţeşti. 

  _Nu vrei să-l însoţesc şi când face amor cu alta? El asta vrea: să fie singur, să fie liber ca pasărea cerului. 

  _Nu ştiu ce să cred ! E atât de slab! Întotdeauna a avut o constituţie firavă, dar e prea slab, începe să semene cu cel pe care-l visam eu. 

  _L-ai visat? 

  _Da, de multe ori. 

  _Toate visele mele cu el se terminau prost. Vedeam cum o femeie îl muşcă şi îi dă un microb mortal. Alergam după el să-l ajut, dar era prea târziu. El murea încet şi eu nu puteam să fac nimic. Îi vedeam picioarele goale şi pline de răni din care curgea sânge şi era târât de oameni ale căror chipuri nu puteam să le zăresc. Altădată am visat că eram cu el într-un tunel şi dintr-o dată nişte entităţi invizibile au început să tragă în noi şi l-au ucis, iar eu nu am reuşit să-l apăr. 

  Mă simt vinovat. 

  _Au fost doar nişte vise. 

  _Poate că l-am judecat greşit. Niciodată nu poţi şti ce se ascunde în sufletul unui om. Eu de atâta amar de vreme nu am făcut altceva, decât să-l critic, să- l alung, în loc să încerc să-l înţeleg, să-l ascult. 

  _Uite-te la el cum ţopăie şi ce fericit este! 

  _Ciudat! De ce eu simt că ceva nu este în regulă cu el şi se simte tare singur şi nefericit. 

  _Ioane, aberezi! Tu nu-l vezi? Imaginile sunt destul de clare. 

  _Da, dar eu simt că are o mare durere în suflet .   

_Parcă ziceai că-l urăşti. 

  _Nu, nu pe el urăsc, ci viciul lui. 

  _A! Nu te mai înţeleg. 

  

Mariana trânteşte uşa şi pleacă. Cu Ioan se întâmpla ceva ciudat. Încearcă să-l înţeleagă pe Vasile, dar oricât s-ar pune în locul lui tot nu reuşeşte. Copilăria soţului Marianei nu a fost deloc uşoară şi Ioan Panait ştia lucrul acesta. A luptat cu greutăţile şi lipsurile mult timp. A pătruns în această lume a junglei muncind, învăţând, uneori, răbdând chiar şi de foame. S-a zbătut din răsputeri pentru a reuşi. Şi-a dorit să se ridice pe scara socială şi-a reuşit. Nu a avut în spate pe nimeni care să-l sprijine sau să-i dea o mână de ajutor. A reuşit singur folosindu-şi harul şi inteligenţa. 

  Când a început să se transforme din acel copil înalt, palid, timid cu alură de înger, cum îl caracteriza Crina, într-un înger negru? În jurul vârstei de 30 de ani a început să-şi schimbe caracterul. Poate şi Mariana a avut o parte din vină. Un bărbat nu pleacă de acasă de prea mult bine, de prea multă fericire. El caută în altă parte ceea ce nu găseşte acasă. 

  Ea este perfectă şi Vasile e vinovat de tot? Exclus! Niciun om nu este perfect. 

  În ziua următoare erau iar în sala de conferinţe. 

  O privea galeş pe Mariana când un italian trecut de 60 de ani vorbea despre invenţiile şi descoperirile din perioada Renaşterii. Omul revine din nou în centrul atenţiei şi este privit ca ceva foarte valoros. Marcilio Ficino spunea:"Cunoaşte-te pe tine însuţi, o neam divin în travestire omenească!" 

  

Ioan se apropie de urechea Marianei şi îi şopteşte : 

  

_Cunoaşte-mă pe mine, zeiţă minunată! 

  

_Ioane! Te rog ! 

  

_Bine! O să tac ca un peşte şi o să fiu foarte atent la discursul domnului cu ochelari. 

  

Umaniştii Renaşterii spuneau că oamenii sunt unici. Ei afirmau că Dumnezeu este prezent în creaţie, el este infinit şi este prezent peste tot, iar natura este"desfăşurararea lui Dumnezeu." În timpul Renaşterii au existat războaie religioase, cucerirea Americii, procese de magie, vrăjitorie, spiritism. 

  

În această perioadă se pune accent pe cercetare, observaţie şi experiment. 

  

"Ştiinţa este putere" afirma filozoful englez Francis Bacon. Cunoaşterea trebuie să provină din propria noastră experienţă şi nu din spusele altora. 

  Apare o nouă concepţie asupra lumii. Conceptia geocentrică este înlocuită cu concepţia heliocentrică susţinută de astronomul polonez Copernic. Astronomul german Kepler a demonstrat că planetele se deplasează pe orbite eliptice în jurul Soarelui şi că planetele se mişcă mai repede cu cât sunt mai apropiate de acesta.Tot el a spus că fluxul şi refluxul depind de forţa Lunii. 

  Renumitul om de ştiinţă italian Galileo Galilei a descoperit printre altele legea inerţiei şi 4 sateliţi ai planetei Jupiter. 

  Fizicianul englez Isaac Newton a făcut o descriere a sistemului solar, a mişcarii planetelor şi a formulat legea universală a gravitaţiei. În acest timp istoric oamenii încep să se obişnuiască cu ideea că traiesc pe o planetă oarecare din imensul Univers.Tot în perioada Renaşterii Biblia începe să fie tradusă în limbile diferitelor popoare, iar omul începe să aibă o nouă imagine a lui Dumnezeu. 

  Se pune accent pe raportul personal al individului faţă de Dumnezeu. 

  Au existat doi mari reformatori:Martin Luther şi Erasmus din Roterdam. 

  Martin Luther s-a revoltat împotriva indulgenţelor pe bani, împotriva unor obiceiuri şi dogme pe care biserica le-a creat în Evul Mediu. El vroia o întoarcere la izvoarele creştinismului, la creştinismul original. A tradus Biblia în germană şi spunea că fiece om trebuie să fie propriul sau pastor, iar mântuirea se acordă omului doar prin credinţă şi nu datorită ritualurilor bisericeşti. 

  Erasmus a luptat împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale. Credea în necesitatea libertății spirituale. Şi Erasmus face trimitere la izvoarele, la originile creştinismului. 

  Da, mi-a placut tare mult "Elogiul nebuniei" al lui Erasmus. 

  _Ioane!.. 

  _Gata! S-a terminat conferinţa.Hai să mergem la Fortul Agra. 

  Priveau Fortul Agra şi Ioan o întreabă: 

  _Ce este lumea, Mariana? 

  _"Toată lumea este o scenă, şi toate femeile şi barbaţii simpli actori. Ei intră şi iaraşi ies de pe scenă, iar câte unul joacă o viaţă întreagă de-a lungul a şapte acte diferite roluri "(Shakespeare) 

  _Din ce suntem făcuţi?   

_"Suntem din aceeaşi substanţă din care sunt şi visele şi aceasta mică viaţă este cuprinsă într-un somn".(Shakespeare) 

  _Ce este viaţa? 

  _"Viaţa este doar o umbră călătoare; 

  Un biet comediant,ce-şi pune răspicat şi scrâşnind, 

  Rolul pe scenă şi apoi uitat e, 

  Prostia zgomotoasă şi furioasă care nimic nu-nseamnă."(Shakespeare) 

  Iar Calderon zicea: "Ce este viaţa? Nebunie! 

  Ce e viaţa? Balon de săpun! 

  Poezie,umbră doar! 

  Norocul doar putine-ţi da: 

  Căci un vis e toată viaţa chiar şi visele un vis...." 

  _Crezi că are dreptate? 

  _S-ar putea. De unde ştiu că tot ceea ce se întâmplă acum nu este doar un vis şi noi suntem nişte personaje imaginare create de mintea cuiva care şi el este visat de altcineva. 

  _Un vis frumos. 

  _Toate visele mele cu tine sunt frumoase. 

  _M-ai visat?

  _O! De nenumărate ori. 

  _Şi ce fac eu în visele tale? 

  

Ioan o priveste lung şi îi atinge usor buzele cu un sărut şoptindu-i: În toate visele facem dragoste. 

  Privesc în ochii tăi frumoși și văd noi orizonturi dătătoare de speranță. Iubirea pentru tine îmi dă forță și puterea de a înfrunta lumea întreagă. 

  _O viață am alergat prin întuneric căutând drumul spre lumină, spre adevăr. 

  _Și ești sigură că l-ai găsit? 

  _Nu știu, dar sunt fericită că te-am întâlnit, omule. 

  _Mariana, tu ai aprins în mine flacăra iubirii care nu poate fi stinsă cu toate apele lumii. 

  Gelozia, disperarea, neputința de a te întâlni, de a-ți vorbi, de a fi cu tine m-au chinuit îngrozitor, sfâșiindu-mă ca vulturul lui Zeus. 

  _Și nu a apărut Heracle să doboare vulturul cu săgeată lui otrăvită? 

  _A trebuit să mă eliberez singur de suferința. 

  _Salvarea oricărui om nu se poate face fără propriile eforturi. Nu poți salva pe nimeni dacă el nu vrea să lupte pentru a se salva. 

  _Ai dreptate, Mariana. Dumnezeu a înzestrat omul cu conștiință morală și putere de acțiune. Când simți focul inimii, focul binelui, focul adevărului arzând în tine cu intensitate, începi să acționezi, să lupți pentru schimbare, pentru mai bine, pentru mai frumos. 

  _Da, începi să lupți pentru transformare. 

  _Puterea minții asociată cu puterea iubirii învinge orice forță exorbitantă. Destinul omului a fost dintotdeauna lupta pentru o viață mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă. 

  _Adevăratul destin al omului este libertatea. 

  Se pare că cerul vrea să sărute pământul, fiindcă văd că trimite ploaia. 

  _Și-n inimile noastre cred că începe să plouă cu lumină și armonie. Multe minunății sunt pe lumea asta, dar dintre toate, tu ești cea mai mare minune. 

  _Te iubesc ! Cred că m-am născut în această lume pentru a te iubi.   

  _Ceea ce se întâmplă între noi este real sau un vis frumos? 

  _Este o certitudine. 

  Degetele Marianei îi mângâiau obrajii slabi şi palizi oprindu-se în firele argintii de pe tâmple. Atingerea ei îi declanşează prin tot corpul senzaţii atât de puternice încât începe să tremure de dorinţă. 

  

_Mariana, te doresc, frumoasa mea, şopti el aplecându-se spre ea strângând-o la piept. Buzele lui apasă gingaş pe ale ei într-un sărut tandru, în timp ce mâinile i se plimbau în sus şi în jos pe spatele iubitei. 

  

_Se uită lumea la noi, şopteşte ea sărutându-i nasul cu formă aristocratică. 

  

_Nu ne cunoaşte nimeni, şi o sărută flămând. Gurile se uneau, inimile cântau şi sufletele erau fericite. 

  

_Uite-te în ochii mei iubito! 

  

Îl priveşte şi îi dau lacrimile. 

  

_Sunt atât de fericită că ai apărut în viaţa mea, dar mi-e tare frică. Mi-am trădat soţul, m-am dăruit ţie. M-am trădat pe mine însămi, crezând că mă pot lepăda de convingerile morale pe care le-am respectat cu sfinţenie, până ai apărut tu. O dragoste bazată pe trădare şi înşelătorie nu va fi niciodată binecuvantată. Înţelegi? Nu sunt liberă să te iubesc. 

  

Mariana izbucneşte într-un torent de lacrimi şi fuge pe alee spunându-i să nu o mai caute. 

  

Ioan aleargă după ea cu inima bătându-i puternic. O prinde din urmă şi o îmbrăţişează cu disperare. 

  

_Nu, nu-i drept ca eu să te iubesc. Dumnezeu ne va pedepsi. 

  

-Mariana! 

  

_Întotdeauna am condamnat şi am urât lucrurile acestea. Nu credeam ca eu să ........ 

  

_Vreau să fii soţia mea. Eu sunt un om liber, doar de tine depinde totul. 

  

Ioan înţelege că femeia pe care o iubeşte trece printr-o criză de conştiinţă. Şi el trecuse de nenumărate ori, în aceşti ani. De aceea a căutat-o atât de târziu. A vrut să renunţe, dar o iubea tare mult, iar ea nici măcar nu ştia de existenţa lui. E hotărât. Când se va întoarce în ţară îl va căuta pe Vasile Cernat şi îi va spune adevărul. Nu-i plac minciunile, trădările. Ştia că Mariana se simţea vinovată şi cu conştiinţa pătată, de aceea încearcă să schimbe subiectul întrebând-o: 

  

_Cum crezi că ia naştere conştiinţa omului ? 

  

_Thomas Hobbes afirma că sufletul şi conştiinţa ar lua naştere în urma mişcării particulelor în creier şi că absolut totul s-ar compune din aceste particule. 

  

-"Omul-o maşină perfectă." 

  

_Aşa a spus medicul şi filozoful francez Lamettrie. Descartes zicea că nu putem să ne bazăm pe ce scrie în cărţi sau pe simţurile noastre. Cel mai înţelept ar fi să punem totul la îndoială. Tot el spunea că ideea de Dumnezeu ne-a fost implantată la naştere. 

  

_Cu asta nu sunt de acord. Sunt destui atei. Dar îi dau crezare cănd afirmă că sufletul omului poate fi derutat de senzaţiile şi sentimentele corpului, iar ţelul ar fi să predăm conducerea sufletului, raţiunii. 

  

_Descartes a fost întemeiatorul filozofiei Epocii Moderne şi i-a influenţat pe Spinoza, Leibniz, Look, Berkeley, Hume şi Kant. 

  _Spinoza a zis că Iisus ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu a propovăduit o religie a raţiunii, în care iubirea deţine rolul suprem, dar şi în creştinism sunt ritualuri goale de sens. El pune semnul egalităţii între Dumnezeu şi natură. 

  _A fost un panteist, spunea că lumea este în Dumnezeu amintind discursul apostolului Pavel în Areopag:"Căci în el trăim, muncim şi suntem" şi că omul poate fi fericit doar eliberându-se de sentimente, de senzaţii. 

  _Dacă numai am sentimente, senzaţii, atunci sunt un om mort. 

  Eu sunt fericit, fiindcă sunt dominat de sentimentul de iubire pentru tine şi nu vreau, nu doresc să mă eliberez de acest sentiment niciodată. 

  Lângă tine mă simt fericit şi împlinit.Tu eşti fericirea mea. Fără tine viaţa mi se pare searbădă, pustie, fără sens. Înţelegi, iubito? 

  Nu mai pot trăi fără tine. Sunt fericit lângă tine. Am crezut în tine, am crezut în iubire şi acum sunt fericit că eşti cu mine. Sunt fericit că pot privi ca într-o oglindă în ochii tai frumoşi, că-ţi pot vorbi, că te pot mângâia. 

  Gura lui cucereşte pe a ei într-un sărut lung şi pătimaş. 

  Instinctiv, se lipeşte de el şi simte cum fiorii urcă pe coloana vertebrală. Braţele lui o cuprind şi teama, neliniştea i se risipesc. 

  _Am nevoie de tine, Mariana. 

  _Mă ai, dragule. 

  Ajunşi în camera de hotel ochii ei mari şi frumoşi se topiră de iubire. 

  _Iubesc vocea ta care sună ca o dulce şi suavă melodie, şopteşte el sărutându-i fruntea, sprâncenele, ochii. Buzele lui se contopesc cu buzele ei şi trupurile se unesc într-o strânsă îmbrăţişare. 

  Cu o mână mângâie obrazul rozaliu al Marianei, iar pe cealaltă o strecoara în bluză şi îi dezmiardă sânul. Fierbinţeala sărutărilor şi a mângâierilor o fac să-şi piardă capul simţind cum se topeşte în braţele lui spunându-i: 

  _Te iubesc.Te iubesc.... 

  _Eşti atât de minunată, şopteşte el sărutându-i sânii tari şi frumoşi, în timp ce degetele ei mângâiau părul lui negru cu fire argintii. 

  _Dragostea mea, în tine văd un izvor de virtuţi. Ai o voinţă puternică, eşti curajoasă ca un bărbat şi ai o mare putere de jertfă. Se vorbeşte de curajul bărbatului, dar de multe ori femeia îl întrece. Eu am fost un laş, în comparaţie cu tine. 

  _De ce? 

  _Experienţa aceasta m-a învăţat că pasiunea, patima nestăpânită, te impiedică să faci bine. Nu sunt un bun creştin. 

  _Ioane, eşti prea aspru cu tine. 

  _Chiar dacă nu am fost prieteni apropiaţi, întotdeauna am nutrit pentru Vasile un sentiment de afecţiune. 

  Când eram copii viaţa noastră se asemăna. Amândoi locuiam într-o vale frumoasă străjuită de dealuri înalte, prin care se ondula ca un şarpe un pârâu cu apa limpede ca cristalul. 

  Alergam desculţi prin apa rece, căutând printre răgăliile malului peştisori micuţi cu ochii sticloşi. Construiam castele şi baraje de nisip unde puneam captura, iar când plecam acasă le dădeam drumul în apă. Ne duceam în pădurile de fag, de brad, de stejar, după mânătărgi, crăiţe, fragi, mure şi zmeură. Alergam după iepurii de câmp sperând să-i prindem, dar nu reuşeam niciodată. Ne căţăram în cireşi, caişi, meri, pruni şi ne umpleam buzunarele cu roadele lor. Ne duceam cu oile pe izlaz şi băteam mingea toată ziulica. Ce vremuri! Ce timpuri! Nu ne-am văzut de mult timp, dar am fost fericit când l-am găsit pe net. 

  Nu am crezut că pot să fiu atât de rău, atât de dur cu cineva. Ciudată este viaţa! 

  _Sunt convinsă că l-ai urât atunci când ţi-a povestit aventurile lui amoroase. 

  _Eu sunt opusul lui. Urăsc astfel de lucruri şi chiar îmi provoacă o mare greaţă. 

  Totuşi, ai apreciat vreodată ce a făcut bun sau doar l-ai criticat? O fi ea critica constructivă, dar la un moment dat te saturi. Are el un viciu, dar recunosc că am văzut la el unele calităţi, chiar talente. Tu i le-ai văzut? 

  _Da.Nu l-am lăudat sau încurajat niciodată. M-am gândit că i se urcă la cap. 

  În tot ce face urmăreşte doar plăcerea.Trăieşte pentru moment. A devenit jucăria propriilor plăceri şi dispoziţii. 

  _ E în stadiul estetic după Kierkegaard. 

  _Ce nu este exuberant este negativ pentru el. 

  _Cine ştie, poate că într-o zi o să privească totul foarte serios şi va avea alte idei. Parcă-l văd că va trece la stadiul etic şi va face doar ce este corect. 

  _Vise, Ioane! 

  _Ţi-a povestit cum şi-a deschis afacerea?   

 _Da. Mi-a zis că l-a ajutat mult un prieten. 

  _Drept mulţumire s-a dat la nevasta lui. Mi-a spus chiar ea. Vezi, ce prieten ştie el să fie? 

  _Asta chiar e grav. Ceea ce a făcut e într-adevăr mizerabil. 

  _Mi-a zis că vroia şi el o aventură cu nevasta prietenului, pentru că eu sunt rece şi indiferentă cu el. 

  _M-a invitat în oraşul vostru, spunându-mi că-mi aduce una mică, tinerică, frumuşică care face de toate. 

  _S-ar putea să participe şi la orgii cu bunele lui prietene. Ce i-ai răspuns la invitaţie? 

  _Am tăcut ca un peşte, fiind şocat de propunerea lui, dar nu m-am putut abţine şi i-am spus ceea ce gândesc. Atunci m-a catalogat drept fanatic religios, prost, nebun care nu ştie să trăiască viaţa. I-am spus că este manipulator, narcisist, incapabil să iubeasca pe alţii, ci doar pe el însuşi. 

  _Face parte din categoria oamenilor făra scrupule care calcă peste cadavre . 

  _Cum ai suportat, Mariana?   

_Destul de greu. M-am sacrificat de dragul copilului. În situaţia mea sunt multe femei, care de dragul copiilor trebuie să suporte. De multe ori m-am întrebat dacă se merită acest sacrificiu, dacă nu era mai bine să rup această căsnicie. De câte ori simţeam nevoia să fiu liberă, să nu mai fiu legată de el, ochii copilului meu mă întorceau din drum şi eu răbdam, răbdam şi iar răbdam . 

  A trebuit să am curaj, să îndur toate încercările la care m-a supus viaţa. Am fost o femeie slabă, sensibilă, dar viaţa, greutăţile, necazurile m-au întărit. 

_O fiinţă slabă, prea sensibilă, dar călăuzită de idei nobile o vezi cum se metamorfozează sub ochii tăi şi cum trece de la slăbiciune la tărie.       _Oamenii conduşi de sentimente şi idei înalte îşi ating ţinta, chiar dacă trebuie să treacă ani. 

_Câtă dreptate ai! De ani de zile te iubesc şi mi-am dorit să fii a mea. 

_Ai reuşit! Iată-mă! Sunt a ta şi numai a ta. 

_Iubirea pentru tine a trezit în mine pofta de viaţă. Lângă tine simt bucuria şi frumuseţea vieţii. 

_Mă simt protejată, dorită, iubită, împlinită şi fericită. 

_ Te iubesc, Mariana, şi cred că dragostea adevărată învinge întotdeauna. 

_Crezi în îngeri? 

 _Da, cred. Îngerii sunt fiinţe spirituale puternice care luptă pentru sufletele oamenilor. Ei ne sunt superiori şi au rolul de a ne proteja, de a ne apăra, de a ne veghea. In Biblie sunt menţionaţi trei îngeri: Mihail, Gavriil şi Rafael. 

  Acum 2500 de ani Buddha spunea că viaţa omului este un şir neîntrerupt de procese fizice şi mentale care-l transformă pe om în fiece clipă. Eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri şi nici cu cel de mâine. Cred în existenţa lui Dumnezeu, în îngeri, în nemurirea sufletului şi în minuni, pentru că eu chiar am parte de-o minune. 

  _Ce minune? 

  _Tu eşti minunea din viaţa mea. Oriunde am privi se află ceva din misterul divin. El este în floare, în firul de iarbă,în picătura de rouă şi în tine, draga mea. Există un mister divin din care se împărtăşesc toate. 

  _Gândurile tale seamănă cu ale lui Plotin. 

  _Interesant ce a spus Berkeley. El neaga existenţa lumii materiale în afara conştiinţei. 

  _Există un spirit, o voinţă care determină şi din care izvorăşte tot. 

  _Sunt o mulţime de lucruri pe care nu mi le pot explica. Doi oameni au acelaşi vis. Cum explici acest lucru? 

  _Cineva crează visul acela şi-l trimite celor doi. 

  _Aşa am gândit şi eu. Deci, unele vise nu sunt ale noastre, ci ale unui Anonim care vrea să ne influenţeze trimiţându-ne anumite vise şi gânduri. 

  _Vrei să spui că nici gândurile nu sunt ale noastre? 

  _Uneori aşa cred. 

  _Asta înseamnă că nu suntem liberi, ci dirijaţi, că totul este planificat minut cu minut, secundă cu secundă. Începe să mă cuprindă melancolia. 

  _Ştii, simt o chemare de dincolo de stele, de dincolo de Soare. 

  Kant avea dreptate când spunea că atât senzaţiile cât şi raţiunea joacă un rol important în cunoaştere. Afirma că sufletul omului este nemuritor, are o voinţă liberă şi există Dumnezeu. Ciudat! Vrem să înţelegem Universul, pe Dumnezeu, dar nu suntem în stare să ne înţelegem pe noi înşine. 

  Şi ,totuşi, "două lucruri umple sufletul cu mereu mai noua şi crescuta admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai intens gândirea se preocupă de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine."(Kant) 

  _Cuvintele tale de ordine sunt: sentiment, dorinţă, trăire, dor, fantezie, vis.... 

  _Sunt un romantic întârziat care încearcă să dea o interpretare personală existenţei. 

  Când ascult Simfonia Destinului a lui Beethowen îmi dau lacrimile şi "lumea devine vis, visul devine lume"(Novalis) 

  Mă simt atras de lumini, de umbre, de trecut, de frumos, de natură. 

  _Natura e spiritul vizibil. 

  _Aşa a spus Schelling, iar spiritul ar fi natura invizibilă. Spiritul universal este peste tot, chiar şi în om, în conştiinţă. Omul poartă în sine un întreg univers şi dacă se adânceşte în sine va putea descoperi misterul în infinitul conştiinţei sale. Esenţiale sunt alegerile pe care le facem. Acţiunile noastre se datorează de cele mai multe ori instinctelor"animalice" care se afla în natura omului zicea Freud. 

  _Atâtea şi atâtea concepţii. Ce părere ai despre Darwin care a contestat actul de creaţie al lui Dumnezeu? 

  _Nu-mi place deloc ideea că m-aş trage din maimuţă. Cred în actul creaţiei, dar nu ştiu dacă chiar Dumnezeu însuşi a creat omul sau a fost creat de alte fiinţe extraterestre sau intraterestre. Iar daca am fost creaţi de alte fiinţe cu siguranţă suntem în permanenţă monitorizaţi în evoluţia noastră. Nu putem şti adevărul. Am ajuns să nu mai cred în nimeni şi nimic. Mi-am dat seama că toţi manipulează şi duc omul în eroare, fie ei oameni religioşi, politici sau "de bine". Am ajuns să mă îndoiesc de toţi şi de toate. 

  Avea dreptate Kierkegaard când spunea că palavrageala fără rost este cea mai importantă caracteristică a mulţimii. 

  _Şi noi am pălăvrăgit fără rost, am pierdut timpul cu aiureli filozofice, în loc să ne ocupăm de lucruri mai serioase. 

  Dar ce poate fi mai serios ca filozofia? 

  _Concepţia unui copil. Mi-ar place să avem un copil al nostru. 

  _Ioane! Într-o lume fără sens omul se simte străin zicea Sartre, iar tu vrei să-i dai un sens procreând ? 

  _"Omul este condamnat la libertate"(Sartre) sau la sclavie? 

  Vezi, fiecare a gândit în felul său. Orice om are propria lui filozofie. Omenirea se află în faţa unui schimb de paradigme. 

  Au apărut diverse mişcări care militează pentru un nou stil de viaţă şi susţin că ne apropiem de o perioadă nouă în care se vor produce mari tranformări în conştiinţa oamenilor. Librăriile sunt pline de cărţi care sunt o adevarată aberaţie, aiureală, şi îndoctrinează omul cu noi oferte religioase. 

  _Ce ai tu cu oamenii? 

  _Nu am nimic. Dar aceste cărţi orbesc şi ameţesc pe sărmanii oameni însetaţi de mister. Fiecare om e liber să creadă ce vrea şi în cine vrea. Singur e responsabil pentru alegerea făcută şi nimeni altcineva. Mai bine să fii sceptic decât un naiv credul care cade în plasa întinsă de şarlatanii timpului prezent. Mă doare sufletul când văd cum oamenii sunt înşelaţi, amăgiţi şi manipulaţi. Dumnezeu vrea ca oamenii să fie liberi şi nu robi ai unui sistem filozofic, religios, politic sau economic. 

  _Ioane, de unde ştii ce vrea Dumnezeu? Ai vorbit cu El ? 

  _Nu. Nici măcar în vis. Dar raţiunea aşa îmi spune. Dacă Dumnezeu este o fiinţă perfectă, atotputernică, infinit de bună, de iertătoare, de iubitoare, cum spun majoritatea religiilor, şi nu seamănă cu zeii din vechime care erau vanitoşi şi plini de vicii, atunci e logic să vrea ca omul să fie liber şi fericit. 

  _Ce părere ai despre religii ? 

  _Mi-ai amintit de o întâmplare. Era de ziua unchiului meu Petrica B. Ne-am strâns mai multe rude, când apare un vecin îmbracat în roşu. Era înalt, slab, avea ochi albaştri şi părul negru. Purta ochelari şi avea ceva ce m-a dus cu gândul la un anumit guru celebru. S-a aşezat la masă şi a început să discute politică. Nu am ascultat nimic.Acest subiect îmi provoacă greaţă. Dar la un moment dat cineva îl întreabă: crezi că Iisus a existat cu adevărat? Atunci m-am mutat mai aproape de el, pentru că subiectele religioase mă incită. 

  Îl întreb: Credeţi că religia este o formă de manipulare? El îmi răspunde:" Exact cum m-aţi întreba dacă paharul acesta e plin sau gol. Doar se vede destul de clar că religiile sunt o formă de manipulare. Aduceţi-vă aminte ce a zis Eminescu :"Religia o frază de dânşii inventată....". În lumea noastră toti vor să manipuleze, de la oamenii politici până la cei religiosi. Îi zic: religia este şi o formă de educare....Unchiul mă întrerupe şi-l întreabă:"Cristiane, dar tu ce religie ai?" 

  Nu am niciuna, spune el. Întreb: Credeţi în reîncarnare? "Da, cred în reîncarnare". L-am privit în ochi vrând să descopăr ce se ascunde sub acel chip. El spune:"Puţini oameni au reuşit să mă privească în acest fel. Să stiţi că nu este adevărat ceea ce gândiţi acum despre mine". 

  _Ce ai gândit despre el? 

  _Că este un om care şi-a vândut sufletul diavolului şi-l întreb: Credeţi în spiritism? El zice:"Da,eu fac spiritism". Discuţia a continuat pe această temă. 

  După ce Cristian a terminat de vorbit despre spiritism, unchiul Florin povesteşte: "Eram copil şi ţin minte că la noi acasă se ţineau sedinţe de spiritism. Casa noastră era pe o străduţă frumoasă din Bucureşti. Comuniştii au demolat toate casele şi în locul acela acum sunt blocuri. Aveam o vecină, tanti Florica care era tare drăcoasă , zicea la toată lumea că ea vorbeşte cu morţii. Venea la miezul nopţii cu câteva persoane, aprindeau lumânări, se aşezau în jurul unei mese rotunde ţinându-se de mână şi femeia începea să întrebe spiritul. Masa începea să se mişte şi o voce înfundată răspundea la toate întrebările Floricăi. Într-o seară am descoperit că spiritul care vorbea cu tanti Florica era chiar vecinul de peste drum, nenea Dumitru, care sta pitit şi îşi punea ceva pe gură ca nu cumva să-i cunoască vocea careva. După ce oamenii plecau, femeia îi dădea tatei câţiva banuţi pentru găzduire. Aşa se vorbiseră vecinii între ei să mai facă şi ei un ban pe seama naivilor, că era foamete mare atunci după război." 

  Cristian zice:"Eu vorbesc despre spiritism autentic, nu despre înşelătorie". "Parcă mortul mai vorbeşte, astea sunt prostii "spune mătuşa Floreţ. "Poate vorbesc dracii şi nu morţii. De fiecare dată vine cel pe care-l chemaţi " 

  "Nu, nu vine mereu. Depinde mult şi de starea sufletească în care te afli . Sunt mai mulţi factori care contribuie la reuşita unei sedinţe de spiritism. 

  Unchiul Petrică zice: "Cristiane, parcă şi bunicul tău vorbea cu morţii. Mi-a povestit că la o şedinţă de spiritism l-a chemat pe Gheorghiu Dej şi acesta i-a spus: Du-te dacului ! E adevărat?" 

  "Da, aşa mi-a povestit şi mie bunicul." 

  Unchiul Gheorghe întreabă:"Creştinismul este în pragul morţii şi va apare o nouă religie?" 

  "Ca orice religie care e impusă, mai devreme sau mai târziu va dispărea. Cu siguranţă va apare ceva nou care va semăna cu confucianismul", răspunde Cristian. 

  _Recunosc că m-am distrat asistând la discuţia care se încinsese . 

  _Nu ai încercat să-l convingi? 

  _Nu. Eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi respect opţiunile celorlalţi, chiar dacă nu sunt de acord cu ele. Orice om este un unicat şi are propria lui filozofie . Nu poţi să schimbi mentalitatea, credinţa cuiva. Omul te va asculta, poate din politeţe, dar va face ce-i spune inima sau conştiinţa şi nu ce-i spui tu. Oamenii sunt de două categorii vorba lui Raskolnikov, unul din personajele lui Dostoievski. Oameni obişnuiţi care au înclinaţia înnăscută să asculte şi să-i urmeze pe cei neobişnuiţi care "spun cuvântul nou" şi se cred înaintaţi, aleşi, care nu se supun legilor şi nimănui, chiar dacă în realitate sunt şarlatani, ticăloşi. Gloata, turma îi urmează şi le ridică statui chiar dacă sunt mai răi decât criminalii în serie. 

  _Văd că ţi-a plăcut Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. 

  _Da, mi-a plăcut şi cine ştie peste câte sute de ani se va mai naşte un scriitor de talia lui.. 

  _Ioane, crezi în gnoză? Crezi în religia mea? 

  _"Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea" 

  _Nu vreau să-mi răspunzi cu o frază din Dostoievski. 

  _Ce să fac dacă-l iubesc pe rusul ăsta ? 

  A fost un mare scriitor şi un foarte bun psiholog. 

  Mariana, te iubesc şi fac ceea ce vrei tu. 

  _Nu vreau să faci ceea ce vreau eu, ci dacă simţi că gnoza este adevărata religie? 

  _În ultimul timp am început să am alergie la religii, prefer credinţa. Sunt un om liber care te iubeşte ca un nebun. 

  _Ioane, vreau un răspuns. 

  _Nu cunosc atât de bine gnoza ta şi sunt o mulţime de gnoze. Este un adevărat arbore. Noi suntem ca două păsărele pe ramura unui copăcel. Dar arborele este uriaş, are zeci, sute, chiar mii de rămurele, iar eu vreau să le cunosc pe toate. Doresc să explorez nu numai ramurile, dar şi rădăcinile. Am mult, tare mult de studiat şi nici măcar nu visez să termin în viaţa asta. 

  _Mulţumeşte-te cu rămureau pe care suntem.

  _O! Nu,nu...Eu vreau să ştiu.... 

  _ Când vorbeşti aşa începi să semeni cu un gnostic. 

  _Draga mea, uneori, cred că sunt un agnostic rătăcit şi pierdut, dar ştiu că împreună cu tine voi ajunge la liman.Totul este în transformare. Mentalitatea oamenilor se schimbă. Este timpul marilor schimbări, marilor paradigme, marilor treceri. Sunt conştient că la orizont apare ceva nou, indiferent că unora le place şi altora nu. Nu poţi să te opui mersului istoriei. Nu poţi să te opui evoluţiei omului. Călăuzită de steaua ei omenirea va rătăcii înainte pe drumuri neştiute. 

  De-a lungul timpului oamenii au luptat împotriva subjugării şi destinului potrivnic. Uneori au protestat, alteori s-au resemnat, dar întotdeauna au dorit să se înalţe, să se ridice din mocirla existenţială. Au iubit, au urât, au fost pasionaţi de căutarea adevărului, de dezlegarea enigmelor. Trăim într-o lume în care unii se cred deasupra restului lumii. Ei cred că pot controla, comanda şi manipula tot. Uită că "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce"(Facerea) . Chiar dacă viaţa le este uşoară, frumoasă şi traiesc în lux şi bogăţii, tot în pământ vor ajunge şi hrană viermilor pământului. Nu are rost nici o mândrie, nici o trufie, pentru că totul este zădărnicie şi vânare de vânt. 

  Doar iubirea este cea care-l înalţă pe om şi îi dă aripi să zboare până la cer şi dincolo de el. Omul cand iubeşte devine creator, inventiv, aproape un zeu. Sunt un om beat de iubire. 

  _De ce spui asta? 

  _Numai un om într-o astfel de stare se poate înşela asupra realităţii şi poate fi atât de nebun, de imprudent, capabil să se dăruiască pe sine în orice moment. 

  _Pe cine iubeşti atât de mult, încât nu mai eşti în stare să vezi nici realitatea? 

  _Tu, îmi pui o astfel de întrebare? 

  _Ador când spui:"Pe tine te iubesc, Mariana !"   

  _Pe tine te iubesc! Iubesc tot ce este frumos, nobil, înălţător. Iubesc vocea ta, mersul tău, zâmbetul tău şi urmele paşilor tăi. Iubesc energiile divine ale sufletului tău care sunt chemate să slujească oamenilor, binelui şi adevărului. Mereu am aspirat spre ceva care depăşeşte înţelegerea umană mărginită. Am năzuit spre ceva care este vrednic de a fi îmbrăţişat şi iubit cu toată căldura şi puterea dogoritoare a inimii. 

  Întotdeauna am năzuit spre cer. Am privit spre el şi am vrut să-l îmbrăţişez pe Dumnezeu. Dumnezeu şi-a trimis Fiul, iar oamenii l-au batjocorit şi ucis. Sunt loial unei cauze nobile şi drepte. Nu ne este dat să fim sclavi, să îndurăm exploatarea, ci ne este sortit să luptăm pentru libertate. Cerului nu îi plac fricoşii, umilii, resemnaţii, ci curajoşii care rup lanţurile sclaviei, ignoranţei. Iisus a spus: “Căutaţi adevărul, adevărul vă va elibera”. Omul nu trebuie să fie robul nimănui. 

  _Doar al Domnului. 

  _Dumnezeu nu vrea sclavi, nu vrea jertfe, nu vrea temple, nu vrea osanale, ci vrea ca noi să fim Oameni buni, frumoşi, iubitori şi iertători. Iisus a venit să ne înveţe, dar câţi au înţeles? 

  _Suntem însumarea energiilor cosmice. Prin noi curg şi se manifestă energii. Ioane, eşti sigur că mă cunoşti? Poate sunt egoistă cum zice bărbatul meu şi ţie ţi s-a năzărit să mă iei de nevastă, necunoscându-mă. Adevărul nu este uşor de suportat. Putem să descoperim că nu ne potrivim, că nu suntem făcuţi unul pentru altul, că nu avem ce vorbi, că nu ne simţim bine împreună. E uşor să cazi în capcana naturii, să faci copii şi să descoperi după un timp că totul s-a sfârşit. Un bărbat îl cucereşti foarte repede spunându-i cât este de frumos, de inteligent, de talentat....cum nu seamănă cu nimeni altul, cum îi stă atât de bine cu cămaşa roşie şi noua frizură de parcă ar fi un actor de cinema. 

  _Şi el ca fraierul cade în plasă. 

  _Femeile sunt prefăcute şi posedă foarte bine arta de a se ascunde. 

  _Iar dacă vor să îndepărteze un bărbat ce trebuie să facă? 

  _Să-l critice mereu şi ai să-l vezi cum pleacă cu coada între picioare, preferând-o pe cea care-l laudă şi-l aşteaptă cu şampanie şi lumânări aprinse. 

  _Cum eşti tu, Mariana? 

  _Sunt geloasă, posesivă şi nu uşor de suportat atunci când mă înfurii. 

  _Visez să trăiesc cu tine o bucurie întreagă şi să ating fericirea.  Uneori, mă simt rătăcit gândindu-mă că te-aş putea pierde. Nu aş suporta să te văd în braţele altuia. Vezi, am aceleaşi defecte ca tine. Sunt gelos şi posesiv. Mi-ai cucerit sufletul femeie-copil, cu sinceritatea, cu duioşia, cu tandreţea, cu generozitatea, cu puterea ta de iubire şi dăruire. Tu eşti floarea rară pe care vreau să o iau cu mine la Sibiu. Fetiţa mea, vino în braţele mele! Ioan o îmbrăţişează lipindu-şi faţa de a ei. O sărută de zeci de ori strângând-o puternic. Se luptase cu sine atâţia ani, conştiinţa împotrivindu-se acestei iubiri aproape obsedante, dar nu a rezistat impulsului lăuntric de a o căuta şi a-i spune adevărul. Stau îmbrăţişaţi privindu-se. 

  _Mariana, îmi iei minţile. Flăcările iubirii mă topesc, ard tot. 

  _Ardem, ne topim împreună şi devenim din nou puri ca la început. 

  _Privirea ta îmi spune că vii de la începuturile lumii, din ceaţa veacurilor. Parcă ai fi o frumoasă preoteasă antică! Îmi eşti dragă, chiar şi atunci când te înfurii. 

  _Am venit din trecut să-ţi eliberez sufletul şi să te-nvăţ iubirea. 

  _Învaţă-mă iubirea! Tot ceea ce trăiesc cu tine mi se pare un vis. Mâinile lui îi mângâie spatele şi încearcă să-i desfacă fermoarul rochiei. 

  _O să cădem în abis, o să murim, dacă mai continuăm aşa, Ioane. 

  _Vreau să mor, dar împreună cu tine. Îngenunchează în faţa ei ca în faţa unei zeităţi sărutându-i picioarele şi mângâindu-i fiecare părticică. Iubirea îl înrobise, simţea că devenise dependent de ea. Pasiunea cărnii striga în el cu putere. Trupurile înlănţuite de dorinţă, de iubire, se unesc. 

  O admira şi preţuia efortul ei de a se sacrifica pentru alţii. Mariana era unul dintre cei mai buni misionari . Credea cu toată fiinţa în ceea ce făcea. Avea emoţii pentru ea, mâine va fi rândul ei să ţină un discurs. O sărută pe frunte urându-i succes, spunându-i cât de mult o preţuieşte. 

 _Aprecierea celui pe care-l iubesc este un mare sprijin pentru mine.   

_Poate sunt subiectiv, dar ştiu că eşti foarte bună în ceea ce faci. 

_Iubirea ne face să vedem totul în roz. Când iubim ni se pare totul bun, frumos, perfect. 

_Binele şi răul foarte rar apar în stare pură, de cele mai multe ori sunt amestecate şi relative. 

_Da. Nu ştii că mâine prietenul de azi te va lovi. 

_Sau duşmanul de azi, maine îţi va întinde mâna şi te va salva. 

 _Ce crezi prin divinitate? 

 _Puterile Universului care veghează asupra noastră. 

 _Ce este spiritul? 

 _Conştiinţa universală. 

_Crezi că va veni sfârşitul lumii?   

_Va fi un sfârşit al unei orânduiri sociale, dar nu al lumii. Lumea veche, care deja este putredă se va scufunda şi va apare o nouă lume. 

  Dumnezeu nu va fi de acord să se termine cu specia umană, chiar dacă oamenii tind spre degenerare. În faţa Lui toţi sunt egali, toţi sunt copii ai divinităţii în care sunt forţe creatoare. Florile firave şi delicate ale iubirii, dragostei, încă sălăşuiesc în inimile multora 

                                        *

Soarele se pregătea să apună peste cerul Indiei. Un sentiment de tristeţe, o nelinişte adâncă începe să pună stăpânire pe sufletul lui. Presimte că fericirea lui cu Mariana se va sfârşi. Simţurile nu l-au înşelat niciodată, dar acum speră să se înşele. Poate este de vină asfinţitul soarelui care-i dă această senzaţie de sfârşit. Poate că nu o să fie chiar aşa de rău cum îi spune inima. Se simte tare obosit. Mariana a plecat cu două colege, iar el o să se odihnească puţin. Adoarme şi visează că se plimba cu Mariana pe străzile frumoase şi curate ale Sibiului. Se opresc în faţa unei vile elegante şi impunătoare. El o invită înăuntru fiind tare fericit că şi-a adus iubirea acasă. Urcă scara în spirală, de lemn nuc, care îi duc într-un hol imens. Îi arată cele 4 dormitoare de la etaj, care erau decorate diferit. Într-o cameră totul era violet, de la draperii, covoare până la tapet.În altă cameră predomina culoarea roz, în următoarea domnea culoarea verde, şi-n ultima trona auriul. La parter era o sufragerie imensă cu un frumos şemineu alb. În stânga era o bibliotecă cu un birou foarte vechi cu incrustaţii, care părea nou, un hol, o baie şi o bucătarie. Casa avea două terase cu multe flori, o gradină cu mulţi arbuşti şi trandafiri.  Mariana inspectează biblioteca şi rămâne surprinsă de ediţiile foarte vechi şi rare. Erau aşezate la loc de frunte Platon, Dante, Goethe,Tolstoi, Dostoievski,..... 

  Ioan deschide ochii şi simte inima bătându-i puternic. O durere surdă îi sfâşie pieptul. Pe noptieră zăreşte un plic. Era scrisul Marianei. Îl deschide şi după ce-l citeşte spune: "Ştiam că se va întâmpla o nenorocire." Îi scria că Vasile a avut un grav accident şi ea va pleca cu primul avion în ţară.Când a venit la el dormea atât de adanc şi nu s-a îndurat să-l trezească. L-a sărutat pe constelaţia Orion de la baza gâtului şi el nici nu a simţit. Ioan avea nişte aluniţe care semănau cu constelatia Orion, iar Marianei îi plăcea mereu să le mângâie şi să le sărute. Se duce la baie îşi face un duş, aruncă hainele de-a valma în geamantan şi pleacă la aeroport. Ajunge în Bucureşti şi se întâlneşte cu Mariana în faţa spitalului, prabuşindu-se în braţele lui plângând. 

  _O să moară, aşa au spus medicii! 

  _Nu trebuie să crezi tot ce spun ei. Pe lumea asta se mai întâmplă şi minuni, trebuie doar să crezi. 

  _Nu, nu mai are nici o şansă. A fost operat de cei mai buni medici, dar nu mai este nici o speranţă. Au zis că în câteva ore se duce. 

  _Du-mă la el! 

  Îl conduce la Vasile care era de nerecunoscut. Semăna cu o mumie egipteană. Nu i se mai vedeau decât faţa şi degetele de la mâini, tot corpul era numai bandaje şi respira cu ajutorul aparatelor. E în comă, spune Mariana printre lacrimi. Nu vede, nu aude, nu poate să mişte nici măcar un deget. 

  _O să-şi revină. Linişteşte-te! 

  Ioan se concentrează, întinde palmele deasupra capului lui Vasile şi spune : "Doamne, în numele Fiului Tău Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi, te rog trimite energia Ta vindecătoare în bolnavul acesta!" 

  Plimbă mâinile peste tot corpul lui Vasile repetând mereu rugăciunea:"Doamne, Iisuse Hristoase ,te rog trimite energia ta vindecatoare în bolnavul acesta". După care lipeşte palmele de capul lui Vasile spunând aceeaşi rugăciune. Atinge uşor pieptul bolnavului deasupra inimii, după care îi ia mâna stângă în palmele lui şi-l strânge uşor de degete spunându-i: "Luptă! Fii învingător !" 

  

_ Mariana, te asigur că o să-şi revină curând. Să te rogi şi tu pentru însănatoşirea lui. Priveşte! Degetele lui Vasile încep să se mişte în palma lui Ioan. 

  _Doamne ! Îşi revine! 

  _În curând o să deschidă ochii şi o să vorbiţi. Te rog, iartă-l ! Te asigur că de azi va fi alt om. Eu o să plec la Sibiu. Dacă ai nevoie de ceva să mă suni. Acum, important este să stai lângă el, să-i fii aproape. Are nevoie de tine şi de toată dragostea ta. A fost un suflet rebel, dar se va schimba. Iartă-l! 

  Ioan îl priveşte pe Vasile cu dragoste. Era slab, palid, iar buzele subţiri par a vrea să spună ceva. Ioan îşi lipeşte capul de fruntea lui Vasile concentrându-se. După un timp se ridică, îl sărută pe obraji şoptindu-i :"Iartă-mă!" O sărută şi pe Mariana pe frunte spunându-i:"Te rog, ai grijă de el! Să te rogi Fecioarei Maria, lui Iisus şi Sfintei Treimi! " 

  Mariana vrea să-l conducă, dar el o opreşte. 

  _Ioane, cine eşti? 

  _Un nimeni, şi iese pe uşă. 

 Era a treia oara când Ioan îşi folosea capacităţile cu care se născuse şi lua din ghearele morţii încă un suflet, întorcându-l la viaţă. Ştia din experienţă că în curând o să-i fie rău. Merge repede pe culoarele spitalului, când dintr-o dată începe să se împleticească ca un om beat. Simte că o să leşine. Reuşeşte să iasă din spital şi se îndreaptă spre parcul din faţa spitalului, aşezându-se pe iarbă. 

  Priveşte cerul spunând:”Multumesc, Doamne! Iartă-mă, că am fost un mare păcătos! Am râvnit la femeia altuia fiind hotărât să o iau, dar se pare ca voinţa Ta este alta. Azi am înţeles că cel mai important pentru mine eşti Tu. Nici o femeie şi nici o iubire pământeană nu se poate compara cu iubirea Ta. Mă las în voia Ta şi fă cu mine ce doreşti. Am renunţat la Mariana. Nu sunt chiar atât de ticălos, încât să trec peste cadavre, pentru fericirea mea. Mulţumesc că i-ai mai dat o şansă lui Vasile. Va fi alt om şi o va face fericită pe Mariana. Experienţele trăite la limita dintre viaţă şi moarte schimbă mentalitatea omului pentru totdeauna. Aşa va fi şi cu el.Va fi o schimbare radicală. Mulţumesc, Doamne!” 

  Leşină în iarbă. Pe lângă el trec oameni nepăsători. 

                                                   *

  Mariana sta lângă Vasile şi privea cum se stingeau luminile amurgului. Încet, încet întunericul câştiga cât mai mult teren în lupta sa cu lumina. Femeia era copleşită de un sentiment de milă profundă pentru cel ce-i fusese soţ timp de peste 20 de ani. L-a iubit de când era o copilă. Cineva le-a făcut cunoştinţă şi s-au plăcut din prima clipă. Se întreabă :”Unde am greşit?” 

  După 5 ani de căsnicie a simţit că Vasile este complet alt om. Când a descoperit că o înşeală a plâns, a suferit, iar odată cu trecerea timpului i-a devenit indiferent, străin şi ura acele momente când el o atingea, ştiind prea bine că venea de la amantă. 

  Era soţul ei, dar ajunsese să-i fie scârbă să se lase atinsă de el. Se ducea în baie şi plângea, îi venea să vomite, se spăla în neştire şi îi era silă de ea însaşi că s-a lăsat pângărită de acest om. De multe ori se întreba prin ce traume trec femeile care sunt violate, dacă ea trece prin aceste stări groaznice. Repulsia faţă de el atinsese cote maxime. Prefera să-l ştie plecat în delegaţii şi să nu vină cu lunile. A vrut de nenumărate ori sa divorţeze, dar duhovnicul ei a sfătuit-o să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit şi să-şi ducă crucea, sacrificându-se pentru copil. 

  De atunci nu s-a mai dus la biserică, iar după ce a cunoscut-o pe Olga a trecut la gnoză. Vasile afişase în ultimii ani un aer de mulţumire de sine, de înfumurare, iar ea avea o graţie naivă, plină de nevinovăţie şi de vioiciune. Au fost câţiva bărbaţi care i-au făcut curte, dar s-au izbit de un zid. Ea ura aceşti bărbaţi gălăgioşi, neruşinaţi şi se gândea la nevestele lor care au avut nenorocul să se căsătorească cu nişte hahalere. 

  Când l-a cunoscut pe Vasile acesta era un tinerel de 20 ani, înalt, slab, cu nas acvilin, firav, cu trăsături neregulate, dar fine. Ochii mari, caprui, o priveau cu înflăcărare şi dorinţă. Părul castaniu- deschis şi vag ondulat îi acoperea fruntea şi îi da un aer îngeresc. Firea lui gânditoare şi paloarea acea o ducea la gandul că suferă din cauza ei. 

  Ce mult l-a iubit! Trăsăturile aproape feminine, părul cârlionţat, acei ochi care o priveau drăgăstos, obrajii palizi care se îmbujorau când o stângea în braţe, vocea lui sfioasă şi subţire ca de domnisoară, când îi recita poezii de Minulescu au cucerit-o. A simţit pentru el simpatie, admiraţie şi iubire, ca în timp, toate acestea să se transforme în repulsie şi ură. 

  Ce ciudată este viaţa! Cum timpul, viaţa, transformă sentimentele omului, cum se ajunge de la o mare iubire la o mare ură! La început în el găsea fericire, mângâiere, extaz, în ultimii ani a găsit doar suferinţă, lacrimi, deznădejde, disperare. Îşi aminteşte cum într-o seară erau în parcul Trivale şi priveau amândoi cerul acoperit de nori mari şi negrii. Norii erau purtaţi spre sud de un vânt puternic ce vestea apropierea unei furtuni. Timid i-a luat mâna, i-a sărutat-o, roşindu-se tot, în timp ce ei inima îi bătea într-un mod neobişnuit şi tare ciudat. 

  “Ce frumos era atunci la început! spune în gând Mariana. Cum ascultam fermecaţi suspinele vântului în frunzişul des al copacilor şi ropotul picăturilor de ploaie ce începuseră să cadă! Pentru prima dată m- a îmbrăţişat şi toată seara mâna mea a rămas în mâna lui. Când eram gravidă am fost la munte şi el s-a urcat pe o stâncă uriaşă privind cerul învăpăiat de august. A început să strige ca un nebun:”Te iubesc, Mariana!”A venit la poalele stâncii unde eram şi a început să mă sărute şi să-mi spună cât e de fericit că în curând o să se nască copilul nostru. Şi-a pus urechea pe pântecele meu încercând să surprindă o mişcare a copilului, dar nu se auzea decât cântatul greierilor. 

  Ne iubeam şi eram fericiţi. Uneori, cădea într-o visare dulce şi blândă recitindu-mi câteva versuri compuse de el, sărutându-mă, mulţumindu-i cerului că m-a întâlnit. A fost mereu nesăţios de viaţă, stăpânit de neastâmpăr, la fel ca un copil. Se purta ca un adolescent rebel îndrăgostit de verbul a fi, dornic de a şoca, de a ieşi mereu în evidenţă. Mereu era optimist, plin de încredere, curios, dornic de cunoaştere şi de a participa la toate cele ale lumii. Era stăpânit de o poftă nebună de viaţă, iar fiorul fiinţării îl cutremura şi aprindea în el o patimă înflăcărată şi iraţională. 

  Epata strigându-şi fericirea sau indignarea. În schimb, eu devenisem opusul, preferam mai mult liniştea. Exista în el dorinţa de a călători, de a cunoaşte, de a vedea, de a gusta din roadele spiritului. Mereu a fost îndrăgostit de viaţă, iar eu mai mult de idei şi de natură. 

  Când făcea declaraţii de amor devenea patetic, exuberant şi exaltat. Greşeala mea a fost că am iubit paroxistic, am spus mereu ce gândesc, am criticat şi m-am revoltat când a fost cazul. Căutam izvorul fericirii şi al adevărului, iar el căuta distracţia. Am ajuns să trăim în universuri paralele. Fericirea noastră a durat 5 ani. Într-o zi am aflat că soţul meu mă înşeală. A fost un moment groaznic. Sufletul mi s-a rătăcit în ţinuturi necunoscute. Dintr-o dată m-am prăbuşit într-o deznădejde cumplită. Simţeam că mintea se tulbură. Eram sfâşiată de gândul chinuitor că el iubeşte altă femeie. Intuiam că vroia să fie liber, să facă ce vrea. Într-o zi i-am spus :”Eşti liber, poţi să faci ce vrei, dar să nu-ţi uiţi datoria de tată.” De atunci viaţa mi-a devenit un lung şir de chinuri felurite şi de neîndurat. Când tristeţea m-a îmbolnăvit şi fizic nu numai sufleteşte am spus :”Ajunge! Gata!” 

  Ca să –mi uit nefericirea m-am refugiat în muncă şi studiu. Am descoperit că multe femei sunt în situaţia mea. Când a apărut Ioan am descoperit că încă mai pot iubi, că nuanţele fericirii sunt noi pentru mine. Cum îmi spunea:” Am sentimentul că te cunosc şi te iubesc din vremuri primordiale. Iubito, fără tine sunt nimic, tu ai devenit cerul şi soarele meu. Aş vrea să trăiesc o veşnicie lângă tine. Cerul mi te-a trimis în cale să te venerez, să te ador ca pe o zeiţă. Prin tine Dumnezeu mi-a revelat iubirea sa. Tu ai devenit icoana vieţii mele, luminându-mă cu dragostea ta divină. Oare nu este o minune că eşti în braţele mele, că te iubesc şi mă iubeşti? Tu eşti miracolul divin din viaţa mea….” 

  Am început iar să sper şi să visez la o viaţă plină de fericire. Eram hotărâtă să divortez, dar cum să-l părăsesc pe soţul meu, în situaţia care este? Ar fi inuman!” 

                                                            *

Razele soarelui mângâiau cu duioşie chipul slab şi palid al lui Vasile. Deschide ochii şi o zăreşte pe Mariana dormind pe scaun lângă el. Îi este ruşine, amintindu-şi comportarea lui . Unde era tânărul acela cu sentimente înalte, cu suflet mare şi generos? 

  “ Când se va trezi Mariana o să-i spun adevărul. M-am trezit la realitate şi vreau să avem o viaţă fericită. Doar pe ea am iubit-o, celelalte femei din viaţa mea au fost trecătoare, neimportante. Dragostea mea pentru femei era doar ambiţie: bucuria de a poseda. În preajma lor mereu am avut un sentiment de atracţie dar şi de dezgust. Prostituata de pe stradă şi aşa zisa intelectuală rafinată au acelaşi zâmbet şi urmăresc acelaşi lucru. Prima este sinceră şi o face de nevoie, nu are cu ce trăi, iar cealaltă minte, joacă teatru, se preface că este frământată de sentimente înalte, nobile, alese, dar, în realitate se joacă, se distrează fiind o adevarată otravă pentru cel ce o atinge. Nu am avut de-a face cu femei de stradă. Întotdeauna am avut un sentiment de milă şi de silă când le priveam. În schimb, am cunoscut o mulţime de femei culte, care erau mai depravate decât prostituatele de rând şi se ascundeau sub o mască estetică, uneori poetică, bine studiată, câştigându-mi admiraţia. Astfel am căzut ca un fraier în mocirla desfrâului, nefiind capabil să deosebesc binele de rău. 

  Ca toţi oamenii am avut în mine o latură întunecată. Uneori, am ascuns şi am reuşit să suprim acest lucru, dar alteori toate relele din mine izbucneau şi mă dominau. Am deschis propria-mi cutie a Pandorei şi mă ruşinez de ceea ce am făcut. 

  E dezgustător! Îmi este ruşine de faptele mele. Nu mi-a păsat de sentimentele sincere, curate ale nevestei. 

  Am fost un egoist ordinar. Nebunia viciului m-a dus în întuneric. Apa murdară în care mă bălăceam mi se părea limpede ca cristalul. Ce orb am fost! Am greşit de nenumărate ori. Ce o fi fost în sufletul soţiei mele? Mă va ierta vreodată? Mă mai iubeşte sau stă cu mine de dragul copilului? Este aici din iubire sau din milă? Nu merit iubirea ei. 

  În femei vedeam un mijloc de desfătare, obiecte ale plăcerii. Ajunsesem să cred că fericirea omului stă în asta. Deviza mea a fost : ”Trăieşte clipa!” În sufletul meu era doar întuneric. Conştiinţa mea a dormitat ani buni, dar acum s-a trezit. Îmi este silă de cel care am fost până azi. Doamne, ajută-mă ! Am găsit drumul, călăuzeşte-mi paşii de acum încolo. 

  Constiinţa mea cere ajutor. Ai zis să ne rugăm în singurătate, în duh şi adevăr. Ai promis libertate celor înrobiţi, eliberează-mă din lanţurile viciului! Aş vrea să transformi omul imatur care am fost, în omul desăvârşit. Azi m-am născut din nou.” 

                                                                   *

O adiere răcoroasă îl înconjoară. Ioan deschide ochii şi priveşte luna ce strălucea. Se simte tare slăbit şi ameţeşte când se ridică. Se controlează în buzunar, banii şi actele erau. A avut noroc. Nimeni nu s-a apropiat de el, cât a zăcut în iarbă. Cei care l-au zărit au crezut că este vreun beţiv. Se urcă într-un taxi şi se îndreaptă spre hotel să-şi ia bagajele. Telefonul sună şi Mariana îl anunţă fericită că Vasile şi-a revenit. Medicii i-au spus că este o minune. Aşa ceva nu au mai văzut. Vasile i-a cerut iertare pentru toate suferinţele pe care i le-a pricinuit şi i-a promis că se va schimba. 

  Ioan îi spune doar atât : 

  “Să ai grijă de tine şi mai ales de el. Are mare nevoie de iubirea şi de dragostea ta.” 

  Priveşte trist la oamenii de pe stradă, care la ora aceea din noapte mergeau în cupluri, ţinându-se de mână, sărutându-se şi îmbrăţişându-se. Se gândeşte la întâmplările care i-au marcat viaţa, la povestea lui banală de iubire. Conştiinţa îi spune să renunţe la Mariana. 

  Când iubeşti sufletul se predă în totalitate, trăieşti doar pentru a fi cu cea pe care o iubeşti. El trebuie să renunţe la femeia iubită. 

  “Oamenii se iubesc, dar se şi despart, pretutindeni în lumea aceasta. El găseşte o alta, ea găseşte un altul şi o iau iar de la început. Poate să fie mai bine sau poate mai rău. Cine ştie? Viaţa fără iubire, fără Mariana, va fi searbădă, pustie, făra sens. Simt cum mă cuprinde un frig interior şi o înstrăinare de tot ceea ce este omenesc. Speranţa fericirii mele cu ea a murit. Mă prăbuşesc într-un abis insondabil. Viaţa nu mai are nici un sens. Inima îmi este în agonie şi sufletul un pustiu imens. Ea este a altuia şi va rămâne cu el. Ce nebun ai fost, Ioane! Ce nebun! Acum suportă suferinţa, durerea, care te sfâşie. Inima mea a îngheţat pe veşnicie. Totul mă lasă rece. Am căzut în abisul deznădejdii. 

  Poate că este mai bine aşa. Să mor pentru o femeie? Lumea este plină de femei, dar ca Mariana nu este niciuna. Are un suflet de înger. 

  Cred că am luat-o razna. Nu ştiu ce să fac…Mai bine mă duc să mă confesez, dar oare nu propria-mi conştiinţă e cel mai bun duhovnic? Nu ea îmi şopteşte mereu să fac ceea ce este bun, frumos, corect şi moral? Eu am fost un imoral, dorind ceea ce aparţinea altuia. 

  Despărţirea de Mariana este sfâşietoare, iar eu mă las în voia Ta, Doamne. Doar Tu poţi să mă ridici din prăpastia disperării în care am căzut. Numai Tu poţi să-mi vindeci inima şi sufletul. Mă abandonez în braţele Tale, chiar dacă în adâncul sufletului tânjesc după braţele ei moi. 

  Iartă-ne, Doamne! Toţi suntem vinovaţi şi nevrednici să-i îndreptăm pe alţii. Atâta timp cât în inima mea va fi milă, iertare şi iubire pentru duşmani, pot spune că încă mai sunt om. Poate că într-o zi altă iubire va renaşte în sufletul meu.O iubire mai frumoasă, mai pură, mai pasională.... 

  Mă amăgesc singur. Voi mai putea iubi vreodată altă femeie? Cu siguranţă, nu. Mariana va rămâne unica şi marea mea iubire. 

  La naiba cu femeile! Mai bine mă călugăream, dar nu aş putea sta închis într-o mânăstire şi să mă supun orbeşte unui regulament. Nimeni nu-şi poate lega soarta de a altuia.Venim în lume singuri şi tot singuri o să plecăm. Fiecare este unic. Existenţa este unică şi ceea ce este pierdut, pierdut rămâne. Ar fi mai înţelept să nu mai filozofez atât. Dar poţi să trăieşti fără să gândeşti? Unii pot, dar alţii nu. 

  Şi totuşi, fericirea este posibilă şi este aproape de mine. Doar să întind mâna, dar mai bine nu. Moral, bine, corect este ca eu să renunţ la Mariana, chiar dacă o iubesc mai mult ca orice pe lumea asta. Totul se va schimba. În Vasile s-a trezit conştiinţa şi eul său spiritual va străluci puternic. Eu trebuie să dispar din calea lor. Aşa este cel mai bine. O să mă lupt cu cel mai mare duşman al meu: tristeţea, dar într-o zi îmi va trece. Nimic nu durează o veşnicie, totul se schimbă, se transformă. 

 Nori de toamnă buimacă se strâng pe cerul sufletului meu şi un vânt puternic încearcă sa împrăştie sentimentele mele. O voi putea uita vreodata? Nu. Pasiunile sunt zadarnice, conflictele inutile şi o nebunie să crezi că poţi fi fericit printr-o femeie. 

  Simt nevoia acută să merg pe o potecă de munte, să fiu ameţit de mirosul brazilor, să aud murmurul izvorului, foşnetul frunzelor, să văd semeţia munţilor care întotdeauna mi-au dat forţa de a merge mai departe. În momentele grele mereu m-am adresat cerului, brazilor, munţilor, apelor, simţind că aparţin fiecărui element şi ele îmi dădeau mereu energie şi putere. 

  Eu cel echilibrat, m-am pierdut în faţa Marianei. Fascinat şi tremurând de dorinţă mă năpusteam asupra ei ca un animal înfometat. Îngenuncheam în fata zeiţei iubirii mele cerşindu-i graţia. Acum am nevoie de linişte şi singurătate să mă regăsesc. Toamna din sufletul meu împrăştie frunzele şi florile iubirii. 

  Cum să părăsesc această femeie care mi-a dat farmec, mister şi iubire? Şi, totuşi, trebuie să o uit. 

  Valurile suferinţei mele se vor sparge de mal şi un nou val dătător de speranţă, de iubire divină se va naşte în sufletu-mi trist, venind din adâncuri neştiute, necunoscute, care mă va face puternic. Între mine şi ea se va crea o distanţă incomensurabilă. 

  Vorba lui Marin Preda:”Distanţa care se crease, cu anii între noi era atât de mare, încât reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, datorită expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de bing-bangul iniţial. Nu cumva mă întrebai asta este legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment a fugi lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-a dat naştere ? Mai degrabă sminteala e în adâncuri, în micul şi nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi efect, unde se crede că nu mai există nimic şi totuşi există, unde gândul încetează ca gând îndată ce s-a manifestat şi se transformă în stare “.(Cel mai iubit dintre pământeni) 

  Ciudat! O bucurie stranie mă cuprinde. O forţă misterioasă mă copleşeşte. Încep să cred că viaţa omului este o adevărată aventură a cunoaşterii de sine. Sunt un om care nu poate să trăiască fără iubire. Mariana va rămâne de-a pururi mireasa sufletului meu, chiar dacă aparţine altcuiva şi nu am să o mai văd niciodată. Toţi am primit darul de la Dumnezeu: de a exista, de a fi. Deci, orice om are dreptul la iubire, fericire, cunoaştere a lumii şi a misterelor universului. Iubesc soarele, stelele, muntele, marea, şi mai ales pe Tine, Doamne. “ 

                                                     *

Un fluturaş frumos colorat se aşezase mândru pe o petală de trandafir, iar Marina, sora lui Ioan îl urmărea cu privirea. 

  Era o femeie frumoasă, înaltă, slabă, cu părul lung, drept şi mătăsos de culoarea aurului. Ochii mari, negri, contrastau cu tenul alb ca florile de crin. Erau iscoditori şi emanau o duioşie aparte. Buzele uşor senzuale, frumos conturate trădau bunătate şi seriozitate. Iubea cu candoare oamenii, frumosul, iar natura o fascina. Era o fire liniştită, visătoare, dar avea şi momente când devenea exuberantă. 

  Când o priveai aveai senzaţia că din fiinţa ei radiau raze de lumină, că mii de aurore o înconjoară. 

  Şi, totuşi, dacă te oglindeai în acei ochi, descopereai o mare tristeţe. Doar când privea cerul, vreun firicel de iarbă, frunzele unui copac sau o floare, acea tristeţe dispărea, fiind înlocuită de o lumină şi o bucurie stranie. Sufletul îi era plin de o mare iubire imaculată nepământeană. Suferea nostalgia cunoaşterii. Avea însuşirile unui mag, vindecător, exorcizator. Ai fi tentat la prima vedere să crezi că se îndeletniceşte cu practici magice, hipnotice, spiritiste, ceea ce este total fals. Ea se născuse cu o sensibilitate aparte. Lumea, universul, i se păreau magice şi căuta să le înţeleagă, să le cunoască. Vorbea cu pietrele, florile, apele, vânturile pe care le iubea şi uneori se contopea cu ele, devenind şi ea piatră, floare, apă, vânt. Descoperise că taina Universului stă în revelaţia iubirii. Aflase că iubirea este principiu de bază al cosmosului şi din ea izvorăşte totul. Ajunsese la o deplină stăpânire a trupului şi a spiritului. 

  Mereu descoperea drumuri noi care o duceau pe tărâmuri necunoscute. Intuia că la adevăr se ajunge pe o cale sau alta, iar ultimul adevăr este iubirea. Învăţase să renunţe la cele lumeşti şi o fericire stranie o cuprindea când contempla absolutul. Era iniţiată în Eros, dar şi în Thanatos. Era plină de armonie, fiind în acord cu simfonia universului. O lumină puternică îi strălucea în ochii întunecaţi ca mura câmpului când contempla cerul, norii, soarele, stelele, luna, lumina. Percepţiile simţurilor năvăleau ca un val multicolor acoperind-o în mii de nuanţe strălucitoare. Se juca cu forţe necunoscute omului. Aduna şi armoniza culorile risipite ale spiritului, în sufletul ei simplu, calm şi pios. Inima îi era plină de iubire şi credinţă. Exista înăuntrul ei un tainic imbold ce creştea mereu, îndemnând-o spre cunoaştere, ştiind că va descoperi splendori nebănuite, necunoscute. Pentru ea, natura era un templu misterios în care găsea miracole. 

  Adora să rătăcească prin munţi, păduri, umplându-şi inima de linişte, azuriu şi verde. Eul ei plutea peste abis şi sublim căutând mereu divinul.

  Acum era în gradină şi-l aştepta pe Ioan. Îşi ridică privirea spre cer şi un vânt puternic începe să bată, aplecând crengile copacilor. Ridică braţele, murmură ceva şi se roteşte părând că dansează cu vântul, care pe loc se potoleşte. Se aşează pe iarbă şi mângâie cu privirea un firicel de iarbă. Se apleacă spre el şi şopteşte:”Te iubesc, firicel drag”. 

  Ochii devin violeţi şi întreaga sa fiinţă părea dusă în altă lume. Radia lumină, puritate, gingăşie şi o fluiditate ciudată. Când privea o piatră, o bobiţă de rouă, unda unei ape, o floare, se metamorfoza. Era ca o vrajă care o cuprindea. Atunci ea pătrundea în alte lumi pe care le explora cu o curiozitate de copil. 

  Marina era o fire singuratică. Ea nu avea nevoie de cuvinte pentru a comunica, putând patrunde cu uşurinţă în mintea omului citindu-i gândurile. Pentru oameni simţea o mare milă, înţelegând că majoritatea sunt conduşi de animalul din ei. I se păreau puerile, sterile şi inutile, toate discuţiile oamenilor. Era preocupată de cunoaştere, dar mai ales fascinată de lumea naturii. 

  Aude ca prin vis:”Marina, ieşi din universul firicelului de iarbă şi îmbrăţişază-mă!” Se ridică brusc şi fericită se aruncă de gâtul lui Ioan care o strânge la pieptul său spunându-i:”Mi-a fost tare dor de tine,” şi o sărută pe frunte. Ea îl ea de mână şi face o piruetă în jurul lui zicându-i:”Se pare că în India ai răbdat de foame. Ştiu că ai reuşit să ridici vălul lui Isis, dar pe cine ai văzut?”. El privind-o cu multă dragoste răspunde :”Pe mine m-am văzut. Nu mă cerţi că iar am schimbat destinul unui om?” 

  “Nu, pentru că te înteleg şi gândesc la fel ca Ion Agârbiceanu:”Pentru mine, cea mai înaltă frumuseţe omenească e frumuseţea spirituală, armonia şi desăvârşirea vieţii spirituale. Şi lupta cea mai de preţ e lupta pentru această desăvârşire….Şi m-a încântat mai ales lupta dată de omul conştient pentru ca în el să biruie binele asupra răului, poruncile superioare ale vieţii asupra instinctelor oarbe. Această luptă m-a impresionat poate şi mai mult decat un peisaj frumos, un apus sau un răsărit de soare, sau un cântec frumos”. 

  ”Ioane, este ceva ce nu am înţeles,”şi se face nevăzută. 

  ”Marina, nu-mi place când faci asta.” Apare lângă el şi-l întreabă: “De ce nu i-ai vorbit niciodată Marianei despre gnoza noastră?” 

  Ioan o ia de mână, o priveşte trist spunându-i:”Surioară, fratele tău geamăn este conştient că oamenii nu sunt pregătiţi pentru acest adevăr, pe care nici noi nu-l cunoaştem în totalitate. Drumul cunoaşterii este lung, anevoios şi tare întortocheat. Sunt nenumărate gnoze, de la cele sataniste, luciferice, până la cele ultracreştine. Toate pretind că deţin adevărul, dar, vezi, adevărul e tare greu de aflat. Doar când o să am certitudinea că l-am gasit o să pot spune că sunt liber cu adevărat. “ 

  “Fraţioare, adevărata cunoaştere trebuie căutată şi descoperită individual, în linişte şi singurătate. Tu să o cauţi neîncetat şi pretutindeni, atâta timp cât exişti. Poate ai noroc să o găseşti. 

  Ea nu se învaţă, ci ţi se revelează, dacă într-adevăr meriţi.”

 

Carmen Gigârtu – IUBIRE DIVINĂ-cap. III