ISRAEL

 ISRAEL  

 

III  

 

Ţara Sfântă este o fâşie de pământ dintre Sinai şi muntele Hermon, Mediterană şi Iordan, care exercită o atracţie irezistibilă asupra sufletului dornic de cunoaştere. După ce ai păşit pe acest teritoriu cu o istorie zbuciumată, inima tânjeşte să-l revadă iar şi iar. Fără să vrei te îndrăgosteşti . Oare de ce ? Ce are special această ţară ? Ce voce tainică te cheamă în aceste locuri ? Ce vrei să descoperi aici? Întrebări pe care mi le pun când ne îndreptăm spre Marea Galileii. În drumul nostru întâlnim dealuri, câmpii şi văi bogate în recolte de grâu, porumb, plantaţii de citrice, turme de oi, de capre, de vaci, crescătorii de peşte. Israelul este pe locul I în lume la producţia de lapte. O ţară micuţă, cu un pământ sterp, ce întrece statele din Europa şi America. Începe să se adeverească ce scrie în Biblie? Ţara unde curge lapte şi miere? Terenurile cultivate şi irigate aparţin unor khibbutz-uri, unele înfiinţate în 1923 de evreii emigranţi din Rusia, altele în 1934 de evreii emigranti din Germania, iar altele de emigranţi evrei veniţi din toată lumea. Se adevereşte ce a profeţit Isaia? Deşertul se va transforma într-o grădină a Edenului ? Da. Profeţia e pe cale să se împlinească, deşertul începe să înflorească. Lacul Tiberiada numit Marea Galileei sau Lacul Kinneret se descoperă în toată splendoarea sa, aflându-se la vest de Înălţimile Golan.Priveam albastrul cerului care se oglindea în marea străvezie, a cărei istorie este veche şi plină de miracole. Aici Iisus i-a îndemnat pe Simon Petru, pe fratele lui, Andrei, pe Iacov şi Ioan să devină "pescari de oameni". După miracolul înmulțiri pâinii și a peștilor, Mantuitorul le-a poruncit discipolilor să se îndrepte spre Capernaum. O furtună s-a iscat, speriindu-i de moarte, iar Iisus a ajuns la ei mergând pe apă, domolind vântul și liniștind valurile. Facem o croazieră pe Marea Galileii şi câteva pâlcuri de chiparoşi de pe mal ne ajută să distingem cetăţile Capernaum, Magdala şi Betsaida de pe vremea Mântuitorului. Capernaum este situat pe malul nordic al Mării Galileii la intersecţia unor drumuri comerciale. În această zonă romanii au construit clădiri publice, depozite, băi publice. Capernaum este locul în care Iisus a săvîrşit cele mai multe minuni : a vindecat pe soacra lui Petru, pe slujitorul sutaşului, pe paraliticul al cărui pat a fost coborât prin acoperiş, pe omul cu mâna uscată, a înviat-o pe fiica lui Iair, a izgonit multe spirite rele...Am vizitat ruinele sinagogii unde a predicat şi a casei unde a fost vindecată soacra lui Sf. Petru. În ciuda minunilor înfăptuite, oamenii l-au respins. De aceea Iisus a blestemat oraşul, care în tip decade în ruină şi ajunge nelocuit. În apropiere se află Tabgha-locul care aminteşte de minunea înmulţirii a 5 pâini şi doi peşti cu care au fost hrăniţi peste 5000 de oameni. Coborâm pe Valea Iordanului şi ne oprim în locul unde a fost botezat Mântuitorul de către Sf. Ioan-Botezătorul. Iordanul izvorăşte din muntele Hermon şi se varsă în Marea Moartă, fiind graniţă naturală cu Iordania, numit şi '' râul care coboară''. El este principala sursă de apă dulce pentru Israel şi Iordania. În acest loc s-a arătat Sfântul Duh în chip de porumbel deasupra lui Iisus şi a vorbit Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu iubit, întru Tine am binevoit.”Aici a propovăduit Ioan –Botezătorul, a vorbit mulţimii de venirea lui Hristos, a mustrat pe cărturari şi farisei, a mângâiat pe săraci şi botezat mulţimile în apele Iordanului. Iisus Hristos a spus că „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” De la Iordan a plecat Domnul în pustiu, unde a postit 40 de zile.  

 

De-a lungul timpului, în pustiul Iordanului, care se întinde pe ambele laturi ale râului Iordan, s-au nevoit  

 

mulţi sihaştri români. În anul 1933 Patriarhia Română a cumpărat un teren de 10,000 mp şi a construit un schit românesc cu hramul Sf. Ioan –Botezătorul. Se spune că Schitul Românesc de la Iordan ar fi construit pe locul în care evreii au trecut Iordanul în Ţara Sfântă când au venit din Egipt cu Chivotul Legii.Tot în această zonă Maria Egipteanca s-a nevoit,iar Ilie a fost înălţat la ceruri în carul de foc.  

 

În anul 1947 a fost numit egumen şi a condus acest schit timp de 6 ani Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. În anul 1970 schitul românesc a fost închis, împreună cu alte 7 biserici creştine, fiind în zona de conflict militară israeliano-arab. Schitul a fost avariat în uma bombardamentelor din anul 1967 şi terenul minat. La 3 km. de Iordan se înalţă spre cer, Mânăstirea Sf. Gherasim, o adevărată cetate, cu ziduri înalte de culoare roşiatică. A fost întemeiată de Sf. Gherasim, în secolul al IV-lea , în pustietatea Iordanului, unde a trăit, fiind ajutat de un leu pe care l-a salvat şi îmblânzit. Se spune că după ce a murit Sf. Gherasim a murit şi leul pe mormântul sfântului. Aici ar fi poposit şi Maica Domnului cu pruncul Iisus şi dreptul Iosif când fugeau în Egipt.  

 

Ne îndreptăm spre Hozeva, o vale adâncă, prăpăstioasă, plină de peşteri, locuite de sihaştri. Impunătoare şi solitară, zidită pe peretele abrupt al muntelui, deasupra pârâului Horat, se înalţă măreaţă, Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, care adăposteşte moaştele Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. Peisajul pare de pe altă planetă, care încântă dar şi înfricoşează sufletul omului. Văzând acele abisuri, acele prăpăstii şi muntele care se ridică ca un zid spre cer, presărat cu peşteri, în care au locuit oameni, rămâi uimit de rezistenţa şi credinţa acelor pustnici, pe care nu poţi decât să-i admiri. Aici a stat în pustnicie 3 ani Sf. Ilie.Tot într-o peşteră din acest loc s-a rugat şi Ana, mama Fecioarei Maria, pentru a avea un copil. Fascinantă a fost viaţa Sf.Ioan Iacob Hozevitul, un român din părţile Moldovei, orfan de mic, crescut de bunică şi de un unchi care mai avea 6 copii. După ce a absolvit liceul, fiind şef de promoţie, s-a călugărit. În Mânăstirea Neamţ era bibliotecar şi infirmier. Câteva luni a stat şi la Mânăstirea Turnu din Rm. Vâlcea. Cuprins de dragostea pentru Dumnezeu a ajuns în Israel, dorind să vadă locurile unde a trăit Domnul. În anul 1936 s-a stabilit la Mânasirea Sf. Sava, unde era numit de către arabi "doctorul mânăstirii". În anul 1947 este hirotonit preot şi conduce schitul românesc de la Iordan până în anul 1952, când se mută la Mânăstirea Sf. Gheorghe din Hozeva. În anul 1953 părăseşte mânăstirea şi trăieşte ca sihastru în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozevei, la care se ajunge foarte greu, pe o scară, fiind la o înălţime de peste 20 m. Sfântul şi-a ştiut ziua morţii pe care o scrisese pe peretele peşterii. A murit pe 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani şi este cel mai nou sfânt din toată lumea creştină. Mormântul său a fost descoperit de un călugăr grec din America, care a avut un vis în care Sf. Ioan îl chema la el. În vara anului 1980, la 28 iulie a fost descoperit mormântul său de acest călugăr, cu ajutorul călugărilor de la mânăstirea Sf. Gheorghe, în peştera din valea Hozevei şi a fost proslăvit ca sfânt. Patriarhia Ierusalimului a proclamat pe 31 ianuarie 2016, canonizarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Se spune că cei care s-au opus canonizării sale au murit toţi într-un an de zile. Sfântul Ioan Iacob a lăsat multe scrieri filozofice, poezii şi a tradus multe teste din limba greacă . La mulţi ani după moartea sa scrierile sale au fost publicate, în ţară, dar mai ales peste hotare. În ultimii ani au fost zidite şi biserici în cinstea sa. Când am citit despre viaţa Sf. Ioan Iacob Hozevitul, am realizat cât de greu se ajunge la sfinţenie, cât trebuie să rabde şi să pătimească un suflet, cât de puternic trebuie să fii, atât psihic cât şi fizic. De când mă ştiu am avut o profundă admiraţie pentru acesti oameni, care cred că au venit special în această lume, ca exemplu, pentru noi, muritorii de rând. Bunicul spunea că de nu ar fi aceşti pustnici ascunşi prin cine ştie ce grote, care să se roage neâncetat, omenirea ar fi dispărut de mult. Uitând de sine, jertfindu-se, ţin pământul pe umerii lor.  

 

O mărturisire a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul  

 

Iubitii mei frati si surori in Domnul  

 

Pentru dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovniceste pe cei risipiti si nemangaiati parinteste, pe cei oropsiti (care suntem de o credinta si un cin), va rog eu, mult pacatosul si nevrednicul vostru frate, sa ma ingaduiti a va face o mica marturisire. Stiti ca fiecare om se indeletniceste in viata cu ceea ce a invatat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu macinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucatarul cu gatitul, doctorul cu lecuitul si fiecare lucreaza acolo unde se pricepe si unde este obisnuit.  

 

Eu, unul, n-am avut parte sa deprind vreo meserie ca lumea, care sa ma inlesneasca in viata. Am fost de mic stangaci la lucruri practice si vazand ai mei ca nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mana dascalilor, care s-au straduit, saracii, cu mine numai putin de 12 ani de zile, pana ce m-au invatat desavarsit a citi si a scrie.  

 

Dupa ce le-am scos peri albi in cap si cand credeau ca au facut om din mine, atunci m-au scapat fara veste la manastire. Acolo m-au cercat parintii la felurite ascultari (pana ce la urma m-au trimis si ca vanzator la crasma manastirii din Humulesti), dar eu nefiind deprins, pe toate le faceam pe dos.  

 

Daca au priceput proiestosii ca eu nu sunt bun la nimic altceva decat la citit si la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cartile si hartiile (pe la Seminarul manastirii, pe la cancelarie si la biblioteca). Acolo am mucegait eu mai toata vremea, de la varsta de 18 ani. Chiar si aici in Palestina, la manastirea Sf.Sava, m-au lasat in cele din urma mai mult cu cititul la Biserica si la chilie (unde ma ocupam in taina si cu scrisul). Au inteles si acolo ca nu pot face din mine nici bucatar, nici econom si nici ingrijitor la metoace, de aceea m-au lasat la ceea ce ma pricep.  

 

A fost o vreme cand au incercat cei mari sa-mi smulga condeiul si cartile din mana si nu stiu cum (din greseala ori de nevoie) mi-au dat sa tin in mana mea stangace “carja” grea de egumen. Dar eu, ca cel neincercat am apucat-o si pe asta anapoda si lunecand, m-am povarnit la vale spre Marea Moarta! Dupa ce m-au bantuit mereu valurile ei cele amare si sarate aproape 6 ani de zile, am scapat abia viu pe aceasta stanca de granit, ca pe un ostrov la liman.  

 

Aici, frecandu-ma mereu de stanca asta grunturoasa, s-a mai luat rugina de pe penita mea parasita si am inceput sa-mi vad de ocupatia mea veche, adica scrisul, pe care-l am ca lucrul mainilor in viata mea singuratica.  

 

Dar rucodelia mea nu se intreaba aici pe piata, caci lumea de azi este satula pana in gat de carti si caiet. In vremea veche, pe la Sihastrii, scrisul si copierea cartilor era cea mai de seama ocupatie a calugarilor, caci lumea cauta cartile ca pe aur si argint. Pe atunci nu era descoperit tiparul, care sa concureze pe scriitori si nici radioul, ca sa distreze pe cititori.  

 

Acum lumea, saraca, este tare grabita, n-are vreme sa-si strice ochii cu buchiile calugarilor mucegaiti. Azi, poti zice ca se intreaba cartile mai mult de catre cei cu dughene, ca sa inveleasca cu ele branza si maslinele, decat de catre cititori.  

 

.............................................................................................................................  

 

Mi-ar fi cu neputinta sa alcatuiesc stihuri, pana nu simt adanc in inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei dintr-o cremene; dar asta se intampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrarii pentru pacate sau al recunostintei fata de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot canta in versuri, adica nu pot impleti cuvinte in stihuri, care sa miste inima altora  

 

Cand scriu ceva mai miscator, simt o durere la inima, ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din insasi inima mea zdrobita, de aceea si cuvintele curg insotite de lacrimi uneori. Pentru asta, adevaratele stihuri misca pe cititori aproape tot asa cum a fost miscata si inima celui care a scris.  

 

De aici puteti intelege mai bine ca stihurile mele zugravesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii straine. Eu pana nu simt, nu pot scrie. Pana nu ma mustra cugetul, nu pot sa scriu stihuri de mustrare…………………….  

 

Ioan Iacob Ieromonahul.